Orașul, viziune a lumii

Priveau pe geam cum aleargă orașul spre ei și această imagine dinamică s-a adâncit până a pornit să arunce clădirile pe lângă autobuz. În sfârșit, călătorii amorțiți după două ore cât au săltat pe scaunul de fier, placaj, burete și mușama au fost deșertați pe asfalt. Omul cu jacheta gri și fața de mexican a mormăit: „Unde mergem, hombre”?

Mai întâi hotărâră să iasă din băltoaca în dreptul căreia șoferul unei curse de persoane deschide expert ușile pentru coborârea pasagerilor. După îndepărtarea autobuzului și a localnicilor, nou-veniții au zăbovit în apropierea gării și autogării, clădirea urâtă de cărămidă cu dublă destinație. N-ar fi trebuit să înainteze decât o sută de pași pentru a descoperi strada principală. De la intersecție au mers spre dreapta către centru. Erau doi tineri bărbați cu bagaje care au privit culoarul mare și pustiu dintre blocurile lungi de locuințe, praful, hârtiile săltate și ghemul de scaieți rostogolit de vânt. Apoi au văzut o femeie tânără și blondă, o frumoasă îmbrăcată cu pardesiu bej care a traversat grăbită strada. Soarele încălzea timid orașul, arunca ici un smoc de raze, colo altul apoi se răzgândea, spațiul s-a extins într-o piață centrală în ușoară pantă, cu o fântână arteziană fără apă în apropierea străzii. Au traversat strada și au înconjurat o clădire mare cu două etaje să țârâie la sonerie.

Era duminică după-amiază, de-aici, poate, somnolența. Au repetat țârâitul, și iar… O femeie din interior s-a apropiat să-i întrebe :

-   Ce vreți?

-   Suntem ingineri stagiari la centrala telefonică…

-   Aha ! Ştiu-ştiu… Mi-a zis doamna Șerbănescu, diriginta. O sun să-i spun că ați venit.

După câteva minute:

-   Nu se poate deranja, e cucoană, nu? Uh! Ce draci mi-a făcut! Lăsați-vă bagajele la schimbător și mergeți noaptea asta la hotel că mâine se ocupă ea de cazarea d’voastră, le zise femeia aceea de treizeci și… cinci-șase de ani.

Îi conduse în camera schimbătorului telefonic. Doar deschisese ușa și a pornit să turuie că fusese enervată de o vacă. Schimbătorul telefonic, relicvă la care fuseseră atașate câteva femei denumite centraliste, niște ființe pricepute să vorbească nazal și scârbos, se întindea pe jumătate din cameră.  Femeile se întoarseră, pentru că erau așezate cu spatele la ușă, să-i vadă pe băieți iar aceștia se cam fâstâciră și uitară să le salute. Au așezat bagajele într-un colț de cameră nefolosit și s-au retras iute.

Afară se însera, soarele apunea frumos, iar cei doi au pornit în căutarea hotelului. Au trecut de câteva ori pe lângă el până să vadă placajul verde cu inscripția « HOTEL » care se bălăbănea de peretele unei case vechi. Recepționera, o babă de șaptezeci de ani, tricota liniștită într-un ghișeu. I-a privit pe deasupra ochelarilor și le-a zis : Nouă cincizeci de persoană. Un preț jalnic pentru condiții tragice ! Au luat cheia și au descuiat o cameră cu patru paturi acoperite cu cearșafuri gălbui, albe la origine, și pături, pernele aveau umplutură de câlți, simțeau praful depus în strat consistent, l-au strănutat de câteva ori când au fost nevoiți să întindă păturile. Pe la ora șapte a venit o femeie să aprindă focul în soba cu gaze, iar târziu, după zece, au intrat încă doi bărbați. N-au scos un cuvânt oamenii aceia. S-au dezechipat la indispensabili și curând au slobozit tancurile sovietice să zburde prin stepă... Dimineața au fost treziți de aceeași femeie care a oprit focul.

-   Unde dracului suntem, hombre?

Crezuseră că a fost un vis orașul, o părere.

Au părăsit degrabă hotelul și au abordat-o pe diriginta poștei care i-a expediat sorei sale, doamna Marina, administratoare la „Blocul tineretului” cum era denumit căminul pentru nefamiliștii Trustului de petrol. N-au fost primiți prea bine de grăsuna aceea de cincizeci de ani: „Păi da”, a zis, „eu sunt mama tuturor loviților”!

Era aglomerat blocul și se aștepta încă un lot de lucrători, însă nu și-a refuzat sora. Au fost cazați la etajul doi, cu vedere directă spre cimitir, o cameră cu două paturi metalice, dulapuri, masă, scaune... Era curată. Din clipa în care și-au adăpostit bagajele s-au liniștit, puteau fi localizați, în fine: Camera 47, Blocul tineretului, orașul Tomişeni.

Ce este un stagiar? O persoană obligată să suporte o perioadă de pregătire după care poate fi acceptată ca profesionist. Acest rozător din bugetul patriei este primit protocolar, directorul instituției tutelare îi strânge mâna, privindu-l în ochi paternal, apoi face apel la pasiunea care-l motivează într-un discurs memorabil. După aceea este atașat unui tabel cu date calendaristice, între care trebuie să se prepare pentru a susține examinări și este lăsat pradă unor tehnicieni sau maeștri pe care-i poți găsi oriunde în lume, chiar și în societățile primitive. Doar ei știu cum vine treaba. Aici un stagiar e ca un nou născut. Învață să existe. Păstrează reminiscențe ale unor legături dintr-altă viață, dar şi ele mor latent.

 

Se trezi că voia să lucreze într-un atelier, o întreprindere, clădire întinsă, alei asfaltate, plopi fragili abia plantați…

-   Cine te-a obligat să vii în Siberia?

-   Conștiința, a răspuns. Știam că în Siberia voi fi mai de folos ca în Moscova.

-   Ce zici?

-   Conștiința, vere. „Conștiința este, din capul locului, un produs social și rămâne un produs social atâta timp cât există în genere oameni.” Marx dicet...

-   Ce dracului bombăni, hombre!

Cel apelat „hombre” se întoarse jovial:

-   M-ai întrebat de ce-am venit în Siberia?

-   Eu? Ți-am zis că trebuie să ajungem la baracă și e aproape în Sib...

-   În Siberia...

-   Da, Siberia... Visezi!

Era încă octombrie, o dimineață însorită și rece, le ieșeau aburi din gură şi ţineau gura căscată privindu-l pe Şandru, şeful de echipă, malacul dotat cu bască şi voce răguşită, mereu furios şi nemulţumit, care se simţi încolţit de atenţia tinerilor ingineri şi nerăbdător să scape de ei: Ce să fac bre cu dumneavoastră? Să vă trimit cu oamenii pe traseu... Ia! Ioane! Îl iei şi pă dânsu'?... Mergeţi dom’le! Radeschi!...

Unul a intrat cu Ion în magazie să deranjeze stocul, iar celălalt a fost interceptat de Radeschi, un şchiop mărunt cu bicicletă, cu şapca aşezată într-o parte şi geanta plină de scule, fire şi aparate..., gata de plecare.

-   Eu! De ce mie?

-   N-auzi dom’le?

-   Asta e! Merg în Arini, dincolo de deal.

Radeschi a încălecat bidiviul, pifanul a luat-o per pedes, şi au plecat în trap uşor pe marşul lui... Radeski.

Spre seară, când a revenit la Bloc, Hombre avea un rânjet neobişnuit şi o logoree fără precedent.

-   Unde-ai fost?

-   Pe deal în Arini. Satul, e un sat acolo, cu oameni... Am mâncat şi am băut şi când am terminat am luat-o de la capăt...

-   Eu n-am fost nicăieri. Am fost liber şi m-am întors aici.

-   Ai mâncat vreodată sărmăluţe în foi de viţă atât de mici, cât degetul mic? Reci... Nu? Şi un vin alb uleios... Uu! Iuhu! La tanti Irinuca şi după aia am fost la finu’ şi am mâncat, n-o să crezi, carne proaspătă de porc, şorici! Şi am băut... O-ho-ho! Cred că    m-am îmbătat! Nu?

-   Eu am stat în casă...

 

S-au interesat chiar a doua zi cum se pot hrăni în oraşul acela. Situaţia economică naţională era crizată şi nu ar fi putut să cumpere alimentele de bază dacă nu-şi făceau formalităţile de rezidenţă. S-a ocupat doamna Marina de distracţia asta şi după o zi erau deja flotanţi în Tomişeni.

Le-a fost de-ajuns o săptămână să cunoască locul şi locurile. Atât au stat printre lucrătorii de la reţele, oameni de la ţară morocănoşi, munciţi, aspri, neprietenoşi... desigur, exceptându-l pe Radeschi, însă n-au mai fost „pe traseu”, Şandru s-a hotărât să-i lase liberi, îi încurcau, ce, puteai să-i urci pe stâlp, ori să-i vâri în căminele de tragere, cad dom’le de-acolo şi-ţi mai fac şi probleme!

Hâm! Oamenii ăia nervoşi, încruntaţi, gata să se încaiere... Opt ore la muncă, adesea mai mult, zi de zi, doar duminică răbdau să-i cicălească nevestele, dar nici atunci toată ziua, opt ore, apoi două pe drum, două-trei la cârciumă, ce mai rămânea se ocupau de casă... Poţi să crezi? Asta se cheamă existenţă! Şi totul e înveşmântat în poveşti, în vorbe despre cât de inteligent eşti, câtă prosperitate ai adunat în viaţă şi ce proşti sunt prietenii, rudele şi vecinii tăi.

Străzile erau animate dimineaţa, în special strada principală. Prima vizită la muzeu au făcut-o în supermagazinul „Select”, cea mai grea clădire din centru. Ce o fi fost „select” acolo? Fetele? Nişte învineţite la ochi cu halate gri-bleu pătate care-i catalogară văzând că fac hai de exponatele pe care le  păzeau: „Ce neandertalieni! Le lipseşte radioul de pe umăr!” Ne!

Un muzeu cu tot felul de obiecte acoperite de patina vremii, ruşinate să tot fie arătate lumii. La parter se puteau învârti printr-un magazin alimentar cu ceva conserve, vinuri la chil, mai încolo era măcelăria şi renumitele sale cârlige, un loc pentru mezeluri cu resturi de marfă expirată, alături zona pentru brânzeturi unde s-ar fi putut achiziţiona margarină... Găseai în expoziţia aceea cu etaj, prost aranjată, corturi, rachete de tenis, chitare, becuri electrice, chiar diverse aparate casnice defecte, bibelouri, jucării de tablă, unele albume muzicale, pantofi şi o adunătură de haine cumplite. Risipă de spaţiu... Totuşi, totuşi, totuşi, au admirat o scenă de teatru instant-ridicol în apropierea instituţiei inutile. După colţ s-a arătat cu sfială o păpuşă monstruoasă în zdrenţe, de vârstă înaintată, cu faţa albă tencuită cu pudră, ochii bogat rimelaţi, buzele rujate până la nas şi o redută construită în creştetul capului, un coc imens făcut din cârpe care o destabiliza. Simţindu-se privită, femeia s-a strâmbat spre lumea proastă:    ’R-aţi ai dreacu’! Nu departe, protejat parcă înadins de nebună să nu intre în vizorul plimbăreţilor, zăcea beţivul de serviciu al oraşului, prăbuşit ca mort în mijlocul unei bălţi de urină...

Au vizionat spectacolul stradal, au descoperit urme ale târgului de odinioară şi inscripţii cu nume de negustori evrei păstrate pe zidurile caselor vechi, au cunoscut localurile unde se putea mânca sau consuma alcool, îţi ajungea o jumătate de oră să cunoşti şi-apoi îţi trecea cheful să revezi. Au rezolvat chiar problema meselor zilnice în acea primă săptămână. Au făcut abonament la cantina Întreprinderii de Gospodărire a Oraşului – IGO, pe scurt. La cantina Trustului, unde se mânca mai bine,     n-au avut acces... Era ieftin şi primeau o masă caldă cu carne, erau serviţi ca într-un restaurant, dar fără alcool, nici măcar bere.

 

„Cam ciufut colegul ăsta al meu. Îi pare rezervat dreptul de-a lua peste picior și dacă i-o întorc face bot ca un copil!”, își spunea Ion Marchida, tânărul cu față de mexican (la fel de bine semăna cu un japonez), în timp ce fluiera satisfăcut dintr-un separeu al spălătorului, lovit în cap de apa ce curgea din țeava dușului fără sită și eschiva jetul fierbinte care țâșnea chiar spre el, din dreptul robinetului. Ieși de-acolo foarte relaxat, pentru a se necăji încercând să-și aranjeze un smoc de păr care-i stătea sculat ca o pană de indian. Își făcuse încălzirea, un mic antrenament pe  care-l repeta dimineață de dimineață, obicei rămas din vremurile când frecventa un club de judo. De acolo rămăsese cu o infirmitate, după ce-l conectase un adversar mai mare și mai rău la o priză Kata-Gatame. Mergea ca un cimpanzeu însă, dacă urma recomandarea antrenorului să mențină „pregătirea motrice” care-l stimula, cu trecerea timpului s-ar  fi îndreptat… puțin. Ion zis John n-a mers niciodată de bunăvoie la medic să-i îndrepte oasele că se temea de medici. De-asta prefera să zacă săptămâni întregi când era gripat.

A revenit în cameră să bată un lemn cu muchia palmei, apoi a pornit o mișcare asemănătoare unui dans ritual, lent, întinzând brațele și picioarele până trosnesc, continuând cu lovirea mortală a dulapului său, zgomot care i-a alertat pe vecini: „Ce faceți domne aici?” „Nu eu. Vrăjitorul ăsta de John. Dă o reprezentație kabuki.”

Încântat de succesul său, John Marchida hotărî să supraliciteze:

-   Hombre, împinge-mă! Împinge-mă, repetă așezându-se înaintea colegului într-o poziție cât mai stabilă, să vezi că nu mă mișc!

-   Pleacă mă de-aici, nu mă ispiti!

Colegul său era destul de îngândurat, abia deschisese o scrisorică venită din București pe noua lui adresă, ce conținea o felicitare cu următorul text:

    

De ziua ta îți dorește din toată inima multă, multă

     Fericire și îți urează „La mulți ani”

                                                                Vera M.

(o fată de departe care își mai aduce aminte de tine)                       

„Veraem, Veraem,...” O ființă din altă lume. Una micuță, îndesată, cu fața rotundă și părul negru. „Cum am reușit să o impresionez? Presupun că tot ce gândește despre mine este simplist și deloc măgulitor.”

-   Te rog... Nu, nu așa. Mai tare!

„Ah! Cicălitorul ăsta!”

S-a repezit spre el și deodată John a trecut peste masă ajungând pe podea în partea cealaltă.

Tare îi mai lipseau amicii de-acasă... Parcă-i vedea, tolăniți  într-o cameră la Pago-Pago urlând refrene muzicale destul de cunoscute. Erau gașca model, care-și permitea un „muzician” chitarist, gata să-i supună pe oamenii obișnuiți unui concert cuminte și idiot de câte ori aveau ocazia. Însă o lâncezeală cu acest aspect nu-i menită să dureze. Întrunirile deveniseră  monotone…

Vera este rudă cu Pago-Pago numit și Geo, de la George. Mama lui, energică femeie de la țară, își ajuta nepoatele, erau două, oferindu-le găzduire într-o cămăruță de la mansarda clădirii, pentru „ajutor menaj”. Povestea familiei Panait... O, nu!...

-   ..., hombre?

-   Da-da...

-   Hai !

-   Gata, vin și eu !

Din lumea străzii, s-au lansat direct în lumea comunicaţiilor pe fir. Au ajuns înaintea uşii de la ultimul etaj al clădirii unde era adăpostită centrala telefonică a oraşului. Unul dintre ei observă imediat că inscripţia despre obligativitatea folosirii pantofilor de interior, lipită de uşă, este agramată, celălalt însă a fost cucerit de agregatul montat aproape de fundul sălii imense. Trăsnet a fost, dragoste la prima vedere!

În sală au găsit patru bărbaţi şi-o damă. Şef era un tip înalt, de treizeci şi patru de ani, puţin adus de spate, grizonat şi cu un incisiv metalic, numit Velichi. Ia te uită câtă bucurie în glasu-i tremurat a reuşit să adune Velichi pentru a le ura bun venit:

-   Aveţi de gând să rămâneţi dom’le, sau, hî! sau...? Îm? Aici e bine, i-auziţi cum uruie centrala, hî-hî-hî, avem nevoie de oameni să o cureţe, hî-hî-hî!     

Chestia aceea metalică aşezată pe două rânduri, o legendară centrală telefonică rotativă 7D, licenţă americană din 1947, făcea un zgomot apreciabil (cam la 74 decibeli în momentele sale de graţie maximă). Au dat un tur să se minuneze câtă ingeniozitate au risipit inovatori (asta-i specia de meseriaşi cea mai plină de râvnă) de talia lui Velichi pentru a îmbunătăţi rutina de dimineaţă.

Unul dintre nou-veniţi avu chiar iluzia că îl cunoştea pe bărbosul care meşterea ceva la o masă şi îl salută.

-   Su-sunteţi stagiarii de care vorbeşte ăla de colo, şi arătă cu capul către Velichi, de vreo lună? Îi ţâţâie curu’, i-e frică să nu-i luaţi locul.

-   Nu rămânem definitiv aici, se dezvinovăţi intrusul.

-   Ştiu, da’ ăla nu ştie, lua-l-ar dracu’ de dromader! 

Dar... în acea primă zi petrecută la centrală n-au avut timp sau chef să prevadă neplăcerile din viitor. Abia dacă au reţinut numele colegilor. Pe-ăsta, pe Ionuţ Preda zis Grasu, n-ar fi reuşit să-l uite.

-   Am plecat la vânătoare în pădurea Obrejani. Eram mai mulţi însă cam dup-o oră m-am trezit singur. Mă rătăcisem! Deodată aud un urlet şi văd... u-un lu-up... ă-ă... mare... ce zic eu mare? imens, nu ştiu cu ce să-l compar... Instinctiv, am îngheţat. Când chiteam cum să-l lovesc, văd că apar din tufişuri, unu, doi, trei,... toată haita. Mă-ă cam făcusem în pantaloni, da’ zic: „Acu’ fie ce-o fi! Ori ei pe mine, ori eu pe ei!” Pun arma la ochi şi... „pam-pam-pam-pam,...!” în fine, îi culc pe toţi. Mai rămăsese unu’, ăla mare. Apăs pe trăgaci, clic! Nu mai aveam cartuşe. Lupul, tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm, spre mine! Am închis ochii şi am desfăcut picioarele. Şi m-a dus călare aşa, deandaratelea până-n sat. Acolo l-au buşit oamenii.

-   Dă-o-ncolo, asta-i prea de tot!

-   Adică ce vrei să zici gogule, că sunt mincinos?

-   Nu, însă e de necrezut.

-   Păi ce, mie îmi venea să cred?

Preda era singurul localnic, toţi ceilalţi erau cazaţi în cămine pentru nefamilişti exceptând şeful de centrală care se mutase de curând într-o garsonieră.

Talentul de povestitor al lui Preda era înnăscut. Îşi moştenea tatăl care fusese actor şi regizor al unei trupe locale.

 

Evident că nu voiau să prindă rădăcini în orășelul acela despre care nici nu crezuseră că este adevărat și, în mod cert, oricât de înșelător îi tratau șefii de la centru, nimeni nu-i dorea. Dacă le-ar fi zis cineva atunci că aveau să stea chiar trei ani în localitatea lățită între dealuri, i-ar fi dat cu flit. Ce puteau face acolo, ce demoni i-ar fi putut reține? Ar fi fost o dovadă de prostie crasă, o mascaradă, un nonsens... E drept au fost câteva semne. Pe semne nu înțelegeau să ghicească ori nu agreau modul acesta de comunicare. Totuși a existat o femeie, care a trecut repede, meteoric pe-acolo, o sibilă care a ghicit unui grup de indivizi, și fiecăruia pe rând, ce planuri avea destinul cu ei și între toți cel mai prost aspectat la noroc s-a dovedit a fi Emil Cristea, cel numit de John, „hombre”.  I-a zis că viața îi este compromisă, tot ce-și dorea nefiindu-i îngăduit... Nici măcar n-o cunoștea, nu credea să o fi deranjat cu ceva, era venită de aiurea, a locuit vreo săptămână la o gazdă, și a plecat, Dumnezeu știe unde! Și-apoi a mai fost Pascu, șeful de personal al Direcției Județene de Poștă și Telecomunicații – da, este o denumire prealungă, de-aia sunt folosite acronime. Le-a spus direct să caute de lucru altundeva pentru că directorul tocmai era bine-dispus – pe fotoliu la un scotch-whisky – pentru a le oferi negația, o formalitate prin care puteau să schimbe locul de serviciu. „Nu avem nevoie de voi – nimeni nu are nevoie de voi, he-he-he! Ce ochi or fi belit mucoșii ăia!”

Ați observat desigur particularitatea lui homo sapiens, cel cu moț între mamifere, de a munci să supraviețuiască. Sunt prea puțini oamenii care nu muncesc deloc toată viața, atât de puțini că indivizii din jurul lor îi divinizează, uneori fără să știe. Ce este munca? Este o activitate pentru care unii sunt dispuși să plătească, o activitate care, domne, creează, uite, un produs economic, adică ceva cu valoare în sine, înțelegi?

-   Și care e produsul la centrala telefonică?

-   Convorbirea la distanță. Cum ridicăm receptorul, căutătoarele fac un zgomot specific și localizează aparatul pentru a-i trimite un sunet specific denumit ton. Dacă abonatul formează numărul de telefon este preluat de selectoare și de acolo este căutat apelatul prin căutătoarele finale. Simplu, nu?

Dar cât de anost și de zgomotos! Mașinăria aceea metalică, trebuia unsă că altfel scârțâia, toate se făceau după program, un ritual în care erau inițiați cu toții, numit „rutină”. Trebuia să încerci măgăoaia, să-i măsori capacitatea de funcționare, să înfrângi devreme încăpățânarea proverbială a mașinii.

„Bine c-ai venit la mașină, fiule!” Opt ore șase zile pe săptămână, șaptezeci de săptămâni pe an, patruzeci de ani... Să le socotim? Ce să aflăm, că o persoană își leagă existența de o activitate în slujba altora mai mult de jumătate din viața activă? De aceea tot mai mulți caută o motivație profundă în această activitate, unii îi spun profesie, alții îi spun pasiune, alții carieră, în fine există persoane care spun „munca asta e viața mea!”. Ce poți face când nu există decât motivația că trebuie să supraviețuiești cumva așteptând să se deschidă o poartă, o cale plină de promisiuni? Ei bine, rămâne o speranță prin care nu vezi decât subconștient, adică visezi. Tinerețea este vinovată... Emil Cristea numai ce îndeplinea un sfert  dintr-un veac de existență pe Terra în forma sa umană, se simțea nuştiucum, dar îmbătrânit, îi veni în vizită prietenul Boni, i-a adus cadouri și au plecat la un sfârșit de săptămână într-o stațiune montană apropiată, au luat autobuzul de la autogară și în două ore jumătate se cazaseră la cel mai mare hotel. Da, mare și absolut gol, gol, gol-gol, doar jos la recepție... Ce nostalgie, câte amintiri comune, muzică... lenevie plăcută într-un spațiu aproape luxos, călduros – afară tocmai ninsese –, Emil n-a uitat prea repede momentul acela de relaș în care-și revăzuse viața de mai-nainte. După ce i-a plecat prietenul a făcut un inventar al lucrurilor aduse și a găsit unelte necesare unui naufragiat pentru a-și construi o plută să se salveze. Primise hârtiile de imprimantă pe care le solicitase, din care și-a construit un caiet mare, și o cutie cu uleiuri pentru pictură, avea un hobby și intenționa să-l continue. Refulările artistice îi înșală pe mulți că pot bate la ușa panteonului să li se deschidă, „Hai că mai e loc pentru unul singur și ăla musai trebuie să fii tu!”. Aceeași briză îi flutura freza lui Ionuț Preda... A fost invitat de Emil în camera 47 cu scopul de a bea o sticlă de vin pe tema aniversării sale. John rămăsese cu centrala pentru că o iubea necondiționat, astfel încât cei doi au avut ocazia să afle că sunt compatibili mentalmente,   s-au amețit îndeajuns încât să vorbească aceeași limbă și la sfârșit să râdă prostește fiindcă lumea, ce să n-o spunem direct? este ilară, nu există nici un motiv de supărare, de îmbufnare, de morocăneală, zău așa!, de ce iau oamenii totul în tragic și au moacele-astea „serioase”, ha-ha! uite-uite nenea ăla beat-praștie încearcă să ridice merele care i-au căzut din plasă, ha-ha, ha-ha-ha! Ifose de artiști refulați! Ăștia se cred cei mai buni critici și    n-au putut face în viața lor o analiză literară notată mai sus de nota 5 spre 6. Ehei, o mai trăi doamna Muscă profesoara de literatură...? Ha-ha-ha! „Stai jos, nu pot să-ți dau nici măcar nota patru”, ha-ha-ha! O scorpie! Ha-ha-ha-ha! Ionuț Preda, Grasu, un tip rotund însă nu exagerat – se mândrea cu renumele acesta din copilărie –, ajunsese la centrala telefonică în urma unui concurs de împrejurări, era antipatizat de Dromader și voia să-și caute alt post, nicidecum în telefonie. Nu era pentru el zdrăngăneala aceea. Și-apoi, toată ziua doar spăla cu ulei angrenajele... Își încercase norocul la Institutul de teatru de două ori și nu avusese succes. Talentul nu poate fi măsurat precis de scorțoșii ăia din comisii, aprecierea e funcție de simpatie sau compatibilitate... da’ există și trupe populare, există vocație, hei!... I-a vorbit puțin despre tatăl său care nu avusese nevoie de o diplomă pentru a fi director de teatru în Tomişeni. Bătrânul e copacul și el, Grasu, este așchia, nu? Jucase de prunc în piese, fusese „actriz”, și mama lui a fost în trupă. O familie întreagă de artiști, Grasu fiind singurul vlăstar!

 

Întrebați care-i cea mai nesuferită lună a anului, mare parte dintre cetățenii orășelului (și parcă numai ei!) ar zice: noiembrie. O lună cenușie, roadele toamnei s-au cules, pomii sunt desfrunziți, e mizerie, nici măcar zăpada nu se pune. Totuși, edilii care veghează fericirea localnicilor au renumit-o: Luna preparatelor culinare!

 Excitați de acest subiect, doi critici bătrâni gesticulau discutând exponatele din vitrina restaurantului Pensiune, un local ce obișnuia să staționeze pe traseul stagiarilor: ciozvârtă de „Pulpă de porc a la bucătar”, „Rasol de peste a la carte”, „Salată a la russe” ornată cu felii de șuncă Muntenia, pârjoalele Lulu și senzaționalele „Takamuri de pește în aspic”.

-   S-o mânânce iel, se strâmbase dezagreabil moșul crăcănat, s-o mânânce iel! Ia să-i dai cu forța să videm mânâncă?

 Normal ar fi fost să „mânânce” dacă i se dă cu forța daar, celălalt observase cu foarte mare acuitate:

-   Nu mânâncă așa ceva că el are ce mânca.

Şii, natural, cine i-ar fi auzit, putea înțelege că era vorba, probabil, despre bucătar.

Emil și John au trecut aproape de apologeții bucătăriei de local și au intrat alături în altă bodegă unde serveau micul dejun, o gogoașă, cu lapte bătut, la pahar. De-acolo se grăbeau spre serviciu.

Fuseseră excursioniști prin atelierele DJPTc, se ridiculizaseră unul pe celălalt să pară simpatici, zâmbiseră până și-au format cute la colțul gurii, jucaseră un rol de băieți populari...

Grasu i-a detectat o nouă poreclă lui Velichi: „Hop-hop, săriţi-săriţi” și, fără exagerare, a surprins cu exactitate desfășurarea în spațiu a șefului său.

Toate ca toate, cum zice o înțeleaptă vorbă din bătrâni (lăsată), însă nimic nu-i mai jignitor decât să afli din gura unui dromader evenimentul care circulă pe buzele tuturor:

-   Ai văzut bă Bazil bă, hî-hî-hî! ai văzut că te-a dat la gazetă? Hî-hî-hî!

Bazil era individul bărbos.

Pe strada mare fusese înfipt un panou-gazetă în care oameni bântuiți de boala copiilor numită „morală cetățenească” lipeau foi cu diverse caricaturi și epigrame, creații care nu le dădeau pace să doarmă noaptea. Una dintre fițuici conținea un desen colorat în roșu, negru, verde, opera vreunui școlar, cu specificație: Depanatorul de telefoane Lupașcu Vasile nu înțelege cum trebuie să arate un om civilizat și continuă să umble neras sfidând buna cuviință.

Toată poezia stătea mai jos:  

Dacă n-ați văzut la bâlci

Colo sus la telefoane              

E un țap cu barbă care

Nu a auzit de brici.

Veneau vremuri grele, oameni buni! Barba, de la care și-a căpătat numele bărbatul, era prohibită în Tomişeni și, prin extensie maximă, în toată lumea! Dar prostia l-a îndârjit numai. Peste două zile a venit cu barba și chica vopsite negru-corb. N-a rezistat mult timp în „orașul cretinilor”, Bazil. Și-a luat iubita,    n-a vrut să o lase altcuiva, și s-a dus, dar nu înainte să-l umple de ocară pe Velichi, marele diagnostician al simptomelor CT-ului (centrala telefonică).

De câte ori se petrecea un „deranjament”, fie zi, fie noapte, doctorul Velichi trebuia chemat să-și consulte pacienta, pentru că toți ceilalți erau capabili doar să-i ungă angrenajele, să o curețe, adică să-i facă masaje și se părea că n-au să evolueze vreodată. Cel mai important element al centralei 7D era, în versiunea Velichi, „firul de”. Defecțiunea, deranjamentul său preferat, hobby-ul său, era: „lipsește firul de”. Folosea această propoziție la toate timpurile, negată ori cu semn de întrebare, o arunca sau o arăta sfios la orice discuție între specialiști deși acest adevăr simplu nu crea impresie altor somități a căror minte refula doar 7D.

Stagiarii aveau permisiunea să se miște liber prin centrala sa atâta timp cât nu deranjau atmosfera de lucru.

John, om conștiincios și cu pasiune de electronică, dacă se poate zice pasiune maniei de a chinui pe masa din cameră niște plăci-piese-circuite, era pe placul lui Velichi, însă celălalt a devenit iute o grea problemă nu doar pentru că nu manifesta minim interes pentru explicațiile sale despre viața CT dar,  bănuia că-l și disprețuiește. Îl surprinsese spunând „monstruosul organism” și a crezut că vorbea despre el. Chiar de ar fi numit astfel centrala telefonică tot s-ar fi simțit jignit. Ba, o dată îi solicitase politicos prezența în miezul unui efort colectiv: „Veniți vă rog să dați o mână de ajutor”, și impertinentul îi replicase: „Dacă vreți vă pot da și un picior”... Brr! S-a lamentat directorului, a cerut să-l ia de pe capul său însă… omul venea la program, nu? au să vadă ce-i cu el la examen.

Greața asta nesuferită pe care o împărtășeau toți subalternii lui Velichi era cauzată de blestemul lui Borik, îngrijitorul centralei telefonice a trustului petrolier. Acolo, în slujba acelei vechituri sovietice învățase meserie Velichi, iar șef îi fusese cocoșatul Borik. Cum să uite că maimuța aia blondă și ridată, cu mâinile până-n pământ îi repartizase spălatul zilnic al podelei și îl pedepsea pentru orice suferință a centralei căreia el, Borik, i se închina ca unui idol. Iată ce bine se întoarce roata și bătrânul Borik i-a devenit subaltern, bineînțeles, datorită însușirilor frumoase ale lui Velichi. A început alt calvar pentru piticul diform, nu-l bătuse de-ajuns soarta că își frânsese coloana vertebrală, de copil, într-un accident. Velichi avea obicei să viziteze în fiecare zi centrala trustului, care-i intrase în griji la solicitările sale, pentru a vedea o dâră undeva pe podea sau pe mașinăriile rotitoare. Dacă avea loc vreo defecțiune, bătrânul trebuia să facă economie luna aceea pentru că sigur îi lua din bani. Borik nu mai avea ucenici... Omul ăsta i-ar fi zis după o zi de umilință: „Să dea Dumnezeu să fii urât de toată lumea”. Și chiar dacă Velichi nu atinsese încă această performanță nu se poate spune că îi era simpatic cuiva.

După orele pierdute la serviciu, stagiarii plecau să ia prânzul la cantină. Uneori întârziau și mâncau la restaurantul cu autoservire din centru. Ambele localuri excelau prin murdărie și mâncare prost gătită, cu particularități totuși, la cantină mirosea a closet în sala de mese, iar la restaurant, întotdeauna (era un ritual), se mătura în timp ce mâncau…

 

Pe lângă dealul Măgura s-a insinuat o trombă de abur. Era diafană acolo, așa albă, acoperind ușor înălțimea sub cerul azuriu... Într-un sfert de ceas orașul s-a întunecat, atmosfera a devenit lipicioasă, greu de respirat, tot cheful s-a dus la naiba.

În camera 47, cei doi ingineri stagiari își ucideau ziua de duminică aparte, John înjura în timp ce lipea sau dezlipea un circuit electronic pe care-l transforma în stație de amplificare, Emil, așezat în pat, visa, privindu-și caietul deschis pe genunchi. Desenase biserica și dealul plin de cruci pe care le admira de la fereastră. Dedesubt își notase un comentariu:

Privire melancolică pe fereastra cimitirului,

viitorul omenirii acoperit cu bulgări de pământ,

hrană pentru viermii grași ai scoarței terestre,

lăcașul sfânt al morții, tolănit ridicol pe coasta dealului...

... Chestii de-astea, imagini optimiste, o mare de veselie! Gata, s-a săturat! Subit, s-a hotărât să iasă în stradă, nu-și mai  suporta colegul, nu... sau luminile de pe morminte care-i pâlpâiau în cap...

Strada principală, numită „Calea București” pe două table ruginite, brodată de construcții lungi cu patru etaje, era încețoșată. Blocurile se vedeau până la etajul trei, erau zgârie-nori, mașinile abia se mișcau, esplanada asfaltată dintre poștă și primărie a dispărut, numai fântâna arteziană faianțată ca o vespasiană își arăta misterioasă o parte din bazin. Emil Cristea a vizionat panoul metalic ce adăpostea „Gazeta or şului T mi  ni”, apoi biblioteca orășenească, o librărie, un magazin de solduri (pe frontispiciul clădirii stăruiau urmele firmei decedate: „La Luvru”), o ceasornicărie, gardul mic din apropierea casei de cultură, și... retur.

Totuși era o atracție nemaipomenită vremea aceea pentru că își permitea să bată străzile singur, simțea singurătatea, o simțea cum se zbate, o auzea cum rage: „Cine sunt eu? Ce-i cu mine aici?”. Toate micuțele evenimente se-înșiruiau prin mintea lui și repeta râzând pe stradă cuvinte fără noimă: „lipsește firul de” ori „hop-hop, săriţi-săriţi”... sau întrebări care-l înșelau că este conștient: „Ce maimuță neingenioasă mai sunt și eu, Dumnezeule?”...

 

Preda a adus în camera 47 trei pânze întinse pe cadru și date cu vinacet. Mare deserviciu i-a făcut lui John că s-a dezlănțuit deodată nu atât priceperea celuilalt căpos cât mirosul puturos și teroarea petelor de ulei care mânjeau scaunele, masa, covorul, chiar și hainele.

Unul dintre vecini, un inginer care făcea și el stagiu la Trustul de petrol, turc din Constanța, tocmai ce-și lăsase cioc și venea des pentru a vedea „artistul” lucrând sau pentru că doar el îi spunea că-l aranjează bărbuța. Zicea că vrea să se transfere și refula cu mare limbariță tot tămbălăul de la serviciu și din familie. Ali Mustafa avea domiciliul în Ploiești, acolo își ținea atât nevasta cât și ceva promisiuni pentru un serviciu călduț la birou unde să vină cu geanta diplomat, îmbrăcat în costum, cu cravată, nu așa cum era aici, încălțat în cizme, înotând prin noroaie, mâncând pe apucate în cantine mizerabile amenajate în barăci, îndurând frigul și vântul pătrunzător de munte. Își visa pe-atunci un fotoliu de director al trustului, Ali Mustafa...

-   Ce pictezi, maestre?

-   O femeie... Auzi, nu-mi mai spune maestre că nu sunt mare priceput...!

-   Ai lasă maestre, nu fi modest, că mai știm și noi!      Pune-mă să fac pata aia roz de colo, n-am să pot în viața mea!

John se ocupa de experiențe electronice, n-avea ambiții pfu...! pfutile, John utiliza un aparat uzat de măsurat curenți, tensiuni, rezistențe și nu înțelegea de ce își pierdea Emil vremea cu prostii penibile... iar nedumerirea lui se comporta bine, era tăcută, îl rodea pe dinăuntru, atât.

Într-o dimineață, Velichi, șeful de centrală, căruia i se spunea Dromaderu, era furios nevoie mare fiindcă Preda, scribul său, nu apăruse la serviciu și promisese doctoriței, șefa nevestei sale, că are să-i scrie un afiș cu diverse analize de laborator.

Grasu a venit puțin înainte de plecare cu mâna dreaptă în ghips: fisură la humerus.

-   Cum s-a întâmplat? erau toți curioși să știe.

-   Din cauza unei pietricele, răspunse natural provocând rumoarea colegilor care nu reușeau să găsească acestui element hlizibil vreo veleitate dăunătoare.

-   Sâmbătă seara veneam de la naşu’, Valentin îl știe,... Îl știi pe Folea? E! Am trecut peste calea ferată și-i-i... mi-a intrat o pietricică în cizmă. Își găsise loc exact sub călcâi. M-am sprijinit cu mâna de un stâlp de tensiune și mi-am scuturat piciorul să se miște pietricica, n-o mai puteam suporta, când deodată m-a pălit o lovitură așa de tare că m-am dus grămadă la pământ. Un... un... lucrător la calea ferată se întorcea agale de la muncă. M-a văzut zgâlțâindu-mă, a crezut omul că sunt electrocutat și n-a mai stat pe gânduri, când e vorba de viața unui om nu te-ncurci cu jumătăți de măsură, mi-a tras una cu lopata cât a putut de tare și m-a salvat!

-   Aveam să... aveam să... hî-hî, ce chestie dom’le! Eu nu cred... eu..., ținu Dromaderu să..., și deodată se stârni ilaritate, ce să mai înțelegi? omul avea mâna ruptă și în loc să fie compătimit, poftim!

Chiar de luni, prima zi din săptămână, a început ura sălbatică a lui Velichi împotriva lui Ionuț Preda, de înțeles poate gândind că fusese împiedicat să-și țină promisiunea față de doamna doctor Frânculescu, șefa... (e scris mai ’nainte).

Și hopa! un salt peste o bună perioadă de timp...

Ce-i Timpul? Ceva, nu, nu-i o chestie materială, ceva care se hrănește cu viața omului. Băiatu-ăla, Emilică, era într-o pasă proastă când își scrisese la caiet: „Eu cred că Timpul a apărut odată cu mine! Istoria, bătrânii, toți spun că Timpul trecea insensibil și neabătut când am deschis ochii minții în lumea pe care n-o știam, în care m-am rătăcit într-atât că am uitat de mine, și trece până ce mintea îmi va muri, iar universul colosal – în care mă aflu accidental, eu, omul Emil Cristea –, despre care mi se tot repetă cât de etern este, va dispărea pentru totdeauna. Atunci are să fie sfârșitul Timpului.”

Dar câți indivizi nu s-au distrat cu noțiunea asta, căutându-i înțelesul, mergând până la absolutul subtilității. Și ce s-a întâmplat? Nimic. El își vede insensibil de drum.

Va să zică hopa!... și sărbătorile de iarnă băteau la ușă.

Ce s-a mai petrecut de când s-a fisurat humerus-ul Grasului Preda în afara celor trei decese și două nașteri, de crima (unul dintre decese) tenebroasă din „Cartierul latin” (adunătura de case unde locuiesc ţiganii și caii lor), de spargerea nereușită care s-a dat la CEC, de apariția la gazetă a lui Anghelescu, ceasornicarul (cică ar fi adoptat un sistem personal de preturi), de... și de alte asemenea? Ei bine, s-a petrecut o revoluție, denumită în istoria locului „revoluția oficiantelor de la poștă” care au trimis  dirigintei o telegramă mortuară de lux cu textul: Transmitem pe această cale sincere regrete familiei îndoliate în urma încetării din viața sexuală a celei care a fost Lixandra Șerbănescu, moartă după p...

După ce-he-he-he au dezbătut în plen diverse formule, cinci gospodine cu copilași bucălați și bine educați (anterioarele texte fuseseră chiar mai grosolane) s-au oprit asupra acestei ingenue misive.

Despre telegramă au aflat toți angajații PTT-ului, până și directorul.

Uite-așa ținea Lixandra Șerbănescu telegrama, cu două degete, de unul dintre colțuri:

-   Cine-a scris mizeria asta, ca pe copii de-a-ntâia le-ntreba, cine?

Eu nu știu, eu nu știu, nu eu, da’ de ce mă-ntrebaţi pe mine... Nevinovatele!

Și s-au mai petrecut cele două tablouri – el spune studii de culoare –, unul reprezentând o femeie nefiresc de palidă îmbrăcată în albastru ceruleum, celălalt pe John Markida în postură de killer cu un cuțit mare în mână, pozând pe o stradă, într-un oraș necunoscut.

Aflând că imaginea aceea l-ar înfățișa, John a pufnit cam așa: Phhî!

Dimineața de Crăciun a căzut într-o joi, ciorapii agățați la uscat, erau goi pe dinăuntru, moșul avusese alte trasee, stagiarii, după ce și-au legat șireturile, au atârnat fularele de gât și au tras hainele mai groase, s-au îndreptat către centrala telefonică, aveau ochii lipiți de somn după ce visaseră caltaboși, sarmale, fripturi, vin fiert cu scorțișoară...

Grasu le vorbise despre tradițiile autohtone spectaculoase și poveștile acestea l-au convins pe John să rămână de Anul Nou în localitate. Emil a ales să-și petreacă Revelionul într-o cunoscută stațiune, îi datora lui Boni Ursu gratitudinea că îl scoate din monotonia sa provincială.

Deși era frig, cerul înnorat, abia fulguia uneori și nu se așezase zăpada, bătea vântul, iar în locurile unde era curent puternic părea că vezi aerul dând năvală. Chiar se vedea ceva și acela era praful. Interesant să urmărești de sus, de la fereastra camerei, oamenii trecând pe lângă un gang, să-i observi cum luptă împotriva unui adversar invizibil, corpul se apleacă într-o parte și hainele se aruncă în cealaltă direcție, căciuli, pălării, basmale, se smulg într-o frenezie și cine are mâinile ocupate e pierdut pentru că după ce își lasă bagajul, ajuns lângă pălărie o vede rostogolindu-se exact când s-o apuce și amuzamentul ăsta se putea repeta.

Dacă mergeai visător pe o astfel de vreme era posibil să te trezești cu ultimul decret, tipărit pe prima pagină a ziarului, acoperindu-ți ochii ca o dojană că nu l-ai parcurs în chiar ziua emiterii sale. Și dacă încercai să-l scoți din ochi el dădea să-ți intre în gură, apoi te părăsea brusc și biciuitor lăsând loc liber pentru pungi de plastic, hârtii de tot felul, frunze moarte...

Undeva, pe dealuri, unii băteau la tobe într-un ritm de manevră militară, ca pe vremea lui Pazvantoglu, pe străzi lumea se-mbulzea căutând, căutând,...

Un verb se impunea în acea perioadă: a căuta.

-   Ce cauți, ce cauți mă aici? Ți-am zis să nu mai bagi deștele în cratiță? o femeie își mustra dulce odrasla.

-   Pe cine căutați?

-   Pe domnul Velichi.

-   Nu locuiește aici, nici vizavi,... Al doilea apartament.

-   Iertați-ne, e întuneric și ne-am uitat acasă lanterna!... Sună tu! A, nu funcționează! Las’ că ciocănesc eu!

-   Care-i acolo?

-   Primiți cu colindul?

-   Nu primim.

-   „Cioc-cioc-cioc, poc-poc-poc!”

-   Plecați măi d-aci că ies cu bâta la voi!

-   Suntem noi, domnule Velichi, noi, colegii dumneavoastră.

-   Care colegi dom’le, nu-mi umblați mie cu chestii          de-astea! Valea!

-   Ptiu, mama lui de imbecil, nu se putu stăpâni Grasu,     mi-am încărcat și memoria cu textele alea idioate!

-   Hai la bloc!

Și plecară să golească sticlele pe care le duceau cu ei și să-l hulească pe Dromader. Ce căutaseră la el? Voiau să-i facă o surpriză și-i făcuseră. Una neplăcută.

 

Luna Decembrie pare foarte scurtă, chiar dacă are, în general, treizeci și una de zile. Timpul fuge ireparabil…

-   Nu-mi aranjasem nimic valabil de Revelion, astfel își începuse Grasu povestea aventurii sale nemaiauzite. I-am telefonat lui Krupa. „Gogule, zice Krupa, hai bă cu mine la țară, la niște rude, facem un Revelion cum n-ai văzut!” „Sunt și gagici? ” „Gagici, mâncare, băuturică, tot ce-ți dorești. Și zăpadă.” Știți cum a fost pe treişunu? Soare. E, voiam să simt că e iarnă, ca acu’ și am mers unde mi-a zis, am schimbat trenul într-o gară... în fine am ajuns, după ce degerasem, undeva la munte. Acolo mă așteptau două... hai să zic femei, două pocite cu nasul lung și mustață, cu picioarele păroase nene, acolo asta-i ultima modă... Norocul meu că n-avea cine să mă cunoască.     Și-așa, am mers mai la distanță, mă făceam că nu sunt cu ele. Îmi ziceam că m-așteaptă și niște făpturi mai grațioase. De unde băi băieți, astea erau femeile! Nu vă spun ce l-am mai felicitat pe Krupa, pentru idee, că m-am obosit până acolo... Iar       proastele-alea rânjeau! Hă-hă-hă! Mai aveau și dinții încălecați! Dar, în privința mâncării și a băuturii stăteau mult mai bine, deci... asta m-a preocupat cel mai tare. Am găsit pe-acolo o sticlă de whisky și m-am împrietenit cu ea până la ultima picătură. Am adormit cu capul pe masă înainte să apară și celelalte cunoștințe ale lui Krupa. Vărul, un medic la spitalul comunal, a venit să ne ia cu mașina salvării. Se organizase o petrecere cu oameni mai frumoși într-o localitate apropiată. Pentru că n-au vrut să mă trezească m-au depus pe targă. Şii... și m-am trezit pe drum în mașina salvării, așezat pe brancardă, acoperit până la nas cu pătura, lângă mine stăteau un tip și o tipă îmbrăcați în halate albe, în timp ce șoferul se distra fredonând sirena. Băi băieți, băi nu-i de râs, ia să fi fost voi în situația mea, am intrat în panică, m-am pornit să urlu! „Ce-am pățit, ce mi s-a întâmplat, aoleu nu-mi mai simt picioarele, nu pot să mă mișc... Mă doare șira spinării!” Nu-i mai ascultam p-ăialalți, o țineam pe-a mea: „Nu-mi mai simt picioarele! Vai de mine !” Am ajuns în fața casei, vine Krupa, stătuse în față cu șoferul, face: „Hai gogule, sări jos!” Atunci mi s-a pus: Îți bați joc de mine, măgarule? I-am zis eu mai multe,    i-am înjurat pe toți și ei râdeau să moară. M-au dus pe targă înăuntru și pentru că îmi amorțiseră picioarele mi-a făcut unul masaj. Nu fetele. Pe-astea le împărțiseră, ai dracu’ egoiști, înainte să vin eu. Atunci am învățat să merg a doua oară. Vă închipuiți circul ! După aia m-am tamponat iar de băutură și a doua zi am stat cu punga de gheață la cap. Așa mi-am petrecut eu Revelionul la țară, să văd obiceiurile de iarnă, zăpadă, care lipsea, și gagici băi băieți...

Fiecare trăise o aventură în noaptea unică și memorabilă pregătită ca un bilanț al anului trecut. John a rămas cu centrala telefonică. A prins momentul de maximă încărcare a centralei. Imediat după miezul nopții oamenii își fac urări. Timp de aproape o oră toate becurile de alarmă ale centralei au rămas aprinse ca un strigăt de ajutor al imensei mase de metal.

Orașul n-a fost niciodată bine luminat noaptea. Ceea ce se întâmpla în semiîntuneric era misterios și halucinant. Cine mai avea timp să observe cerul și stelele lui? Era lume multă pe stradă. Copii gălăgioși cu fluiere și zurgălăi, grupuri de tineri îmbrăcați în costume fanteziste, „mascați” care se învârteau pe melodii interpretate de acordeoniști sau clarinetiști… Din toate pârțile sunau tobe care mânau cetele de oameni cu urși.

Clădirea PTT (Poștă-Telefon-Telegraf) avea trei niveluri peste parter. Cel mai sus găseai centrala telefonică, dedesubt se afla Sistemul de frecvență sau curenți purtători, și mai jos era un repartitor pentru cablurile telefonice care se legau de aceste aparate plus schimbătorul telefonic, desființat ulterior după ce s-a încheiat, sus la trei, campionatul intern de fotbal pe podea și s-a instalat o centrală interurbană – la parter nu puteau fi decât oficiile publice.

Revenind la noaptea când omul stă treaz și la John care se distrase grozav cu noua sa iubită (vă amintesc, se numea CT),  să-l bârfim pe Valentin care-și purta cu el o cunoștință de sex și  l-a trimis pe John să se plimbe jos la Bigu, un tânăr urieşel de-un metru nouăzeci și cinci care se holba singur pe fereastră la grupurile hoinare din stradă. I-a permis lui John să intre pentru a urmări împreună spectacolul de-afară. Pe la două noaptea însă, a venit la ușă o babă care pătrunsese… prin efracție, altfel cum?! în clădire.

-   Îff ! Maică lasă-mă să intru că tare mi-s obosită !

Bigu privea prin vizor…

-   Ce-i cu matale aci mamaie ? Cum ai intrat ? Nu știi că    n-ai voie ?

-   Hai deschide poarta !

-   Hă-hă ! Asta nu e poartă. Da’ nu te las !

-   N-ai ceva de pomană ? Mi trebe cinci lei dă tren. Mna, îff ! Dă-mi ceva uriaşu-maichii !

-   Hă-hă! Ia uite ce hâtră e baba ! De unde ești ?

-   De departe.

-   Adică de unde ?

-   Cu trenu’…

-   Nu știi unde stai ?

-   Pe strada Vasile Roaită, la număru’ 17…

-   Hă-hă !

Discuția asta prin ușă s-a prelungit o oră, John deja se plictisise, fumase singur cinci-șase țigări Carpați până ce baba s-a așezat pe ciment, obosise așteptând acolo în picioare, iar Bigu, milostiv, i-a permis să intre să se odihnească puțin pe un scaun. Era o babă, ce să-i facă! Dar avu parte de o surpriză când baba a decis că se poate demasca. Și s-a transformat în colegul său, Mitu! E, nimeni nu l-ar fi crezut capabil pe amețitul de Mitu de o asemenea ispravă, da’ i-o făcuse ! Hă-hă !

John a cinstit cu ei un pahar de amețeală, deși nu prea consuma alcool, îi cunoștea numai de două luni și parcă-i știa   de-o viață. A plecat bine dispus, încă nu se luminase, mai erau câteva zeci de minute, el vedea optimist viitorul, era hotărât să reușească, se simțea pregătit mental să reușească în profesie, avea un an în față să demonstreze. Dacă unul ca Velichi știa, efortul de a cunoaște nu-l speria pe judoka Ion Marchida.

A doua zi, adică pe 2 ianuarie s-a întors Emil. Ăsta cânta în altă cheie, în alt registru ! Nu era prea bine dispus după ce i se întâmplase la petrecerea anului, iar ce i se întâmplase a interpretat el aiurea. Și cred că se făcuse puțin de poveste. Avea o fire proastă băiatul, era labil, melancolic, ușor panicat, făcea erori care-l discreditau, era... invidios, gelos, orgolios, căpos… ros de toate ca o rablă, ba încă exagerat, exaltat într-o notă de ironie de bâlci. Altfel nu erau mari probleme cu el... da... și mai era dezordonat, neatent, egoist, leneș, cam bolovan. Nu era un seducător. Emil a fost posomorât cel puțin o zi întreagă, după aceea s-a lăsat în voia valurilor. Citise ceva despre filozofia existențialistă și chiar îi plăcuseră cinci pagini din „Greața” lui Sartre care se potrivea, strict literal, cu greața pe care o simțea el. Beah!

În ianuarie stagiarii s-au deplasat toată luna, zi de zi, în localitatea apropiată Monăceşti să studieze o centrală de comutație ceva mai modernă denumită „Pentaconta”, apoi au revenit, de la întâi februarie, în clădirea PTT din Tomişeni pentru a sta pe capul pleșuv al șefului de la Staţia de frecvenţe, Nicu Fornazer, un jidano-român simpatic, fan al tehnologiei sovietice pe care o adora ca Borik, pentru fiabilitate și soliditate... Nu se esistă ceva mai bun! Care nemți, care americani, care japonezi...? Aflând că John este electronist...: „Vezi ce faci acolo, că electronica te pedepsește” !, i-ar fi zis Fornazer, probabil, cel mai bun constructor de circuite. Asemenea specialiști astăzi nu mai există…

Au așteptat acolo, până pe 23 martie, ziua examenului. Căpătaseră numeroase catastife să învețe cum funcționează toate aparatele, oamenii erau foarte amabili și răspundeau curiozității lor, îi plăceau pe tinerii ingineri dar inginerii nu prea îi plăceau pe ei.

Băieții lui Fornazer erau intelectuali, zilnic aveau concurs de șah. Campion era Bigu. Imbatabil era. Asta până l-a provocat pe Emil, care după ce s-a scuzat că este novice, s-a lăsat rugat o jumătate de oră, s-a învoit și l-a dat șah-mat din trei mutări.

-   Hă-hă! Stai! Cum ai făcut?

-   Nu mai știu. E mat?

-   E mat! Hă-hă! Nu mai joc cu tine!

Mare figură, Bigu ăsta, nu era mare doar la înălțime! Se însurase, își luase o soacră nemțoaică, locuia la ea și suporta ordinea impusă în casă de femeia aceea. „Ai grijă să nu murdărești, pune fiecare lucru la locul său, nu atinge asta, stai acolo, e scaunul tău, n-ai voie să mănânci decât atât...!”

-   Și nu mă satur niciodată, se plângea.

Răzbunarea Bigului

-   Soacră-mea ține în baie câte un set personal de prosoape curate pentru mâini, față, corp și picioare. Eu folosesc prosopul ei de față să șterg colacul de la closet. De câte ori intră să se spele mă pun în fotoliu și râd ţinându-mă cu mâinile de burtă. Uite-așa: hă-hă!

 

O lună pare puțin timp pentru a cunoaște o persoană, două însă e prea mult. Te poți plictisi de toate persoanele cunoscute sau le poți indispune într-atât că pleacă să nu te mai vadă vreodată! La Sistemul de frecvență lucrau două femei, una mică și foarte prețioasă, ca o păpușă, alta, tiza lui Emil, Milica, opusul dar și protectoarea celeilalte. N-am să înțeleg niciodată legea atracției contrariilor, bunul simț ar cere o lege a respingerii contrariilor. Aici era atracție... dar și respingere... Sclifosita aceea micuță i-a plăcut lui John care i-a tot zâmbit până ce femeia s-a hotărât subit într-o dimineață și a plecat în altă localitate. Îi făcuse o declarație sau o propunere mai puțin decentă, era interpretabilă o frază, o vorbă sau o întreagă discuție – dacă o purtai cu John... Este o vârstă dificilă când nu poți fi... serios.

Milica era o femeie trecută puțin de treizeci de ani, avea un copil de nouă ani și un amant ungur foarte miop. Ea nu arăta deloc rău, singurul defect, dacă-l putem numi defect, era mahalagismul. Înjura, se aprindea ușor, fuma, scuipa, râgâia, striga, și uneori avea momente de disperare. Alteori se ținea de poante. Într-o zi când o privea, împreună cu Emil, pe Coculeana, coafeza, trecând pe stradă, a bătut în fereastră puternic și s-a ascuns după perete. Coculeana a făcut cu mâna.

-   Mergi, ce mai stai!

Era și codașă, Milica. Dar, știi ce? Nu se prinsese niciodată ceva din ce codoşise. Emil a ieșit în stradă și a ajuns-o pe Coculeana din urmă la Select, în stația de autobuz. Era drăguță și zâmbitoare, avea vocea puțin răgușită, i-a plăcut și a mai   întâlnit-o. Pe-atunci era gravidă în două luni Coculeana, trăia o legătură primejdioasă cu un tip însurat. Emil a aflat mai târziu ce știa tot orașul. Coculeana a fost la doi pași de moarte după provocarea avortului. Și a dispărut, n-a mai urcat în oraș. La fel  s-a întâmplat cu Milica în martie. S-a măritat cu ungurul ei și s-a mutat definitiv la Miercurea Ciuc. De ce plecau femeile            de-acolo?

Echipa de specialiști a lui Fornazer îl cuprindea și pe Mitu un aiurit fără egal, cam puriu, de treizeci și cinci de ani, poate mai bine. Avea existența complicată, statistic vorbind, se lovea de obstacole pe care el însuși le așeza în cale ! Într-o zi își rătăcise cheile și a intrat în sală foarte confuz:

-   Unde sunt... Îff, unde sunt? Ce-am făcut...? Unde sunt...?

Iar Fornazer l-a ajutat:

-   Ești aici mă băiatule, cu noi! Uite, io sunt Fornazer, ăla este Emil, uite-o pă Milica...!

Mitu era posedat de... un anumit tip de neșansă... un anumit tip de ghinion...! Dar nu profesional, acolo era guru, „conducerea” îl trimitea să vâneze defecțiuni prin tot județul că le dibuia oriunde s-ar fi ascuns printre curenții ăia purtători.

Marea codoaşă Milica, o tanti Speranța pentru toți holteii, s-a gândit să-l însoare... Povestea asta a auzit-o Emil la Ionuț Preda când o spusese unui grup de ascultători:

-   Milica i-a găsit o fată bătrână care l-a plăcut, băi băieți, iar părinții fetei l-au invitat într-o seară să-l cunoască, să discute, nu? Deci, s-a gătit Mitu să arate ca un pretendent, a luat un buchet mare de flori pentru viitoarea soacră și s-a întâlnit cu fata în centru ca să meargă cu autobuzul și să vină împreună... De poză, știți ! Când au ajuns, lumina era stinsă și nu părea să fie cineva acasă. „Ce s-o fi întâmplat?”, zice ea, „Hai înăuntru! Uite că nici măcar nu s-aprinde lumina! Mergi tu în cameră”, îi zice, „că eu mă duc să văd dacă o fi sărită vreo siguranță!”, adică... specialistului i-a zis... Mitu a intrat în cameră așa, a orbecăit       p-acolo, s-a-mpiedicat de covor, și s-a oprit lângă o masă. Cum stătea el acolo stingher în beznă, i-a venit, omului, să tragă o băşină. Pentru că mirosea a început să o împrăștie cu buchetul... În acel moment s-a aprins lumina. La masă erau așezați părinții, bunicii, unchii și mătușile fetei... Avuseseră inspirata,              mă-nţelegeţi? inspirata idee să-i facă o surpriză lui Mitu! Ă-hă-hă-hă-hă!... Iac-așa a rămas Mitu al nostru băiat mare!

 

Stagiarii au fost izgoniți din Blocul Tineretului. Un nou lot de lucrători se îndrepta masiv către orașul Tomişeni exact pe          13 ianuarie astfel că au fost evacuați deoarece nu erau angajații trustului. De alt loc pentru cazare s-a interesat Pralea, unul dintre băieții lui Velichi, până atunci locatar în aceeași clădire. Mutarea s-a efectuat dimineața la ora nouă, au mers cu una dintre mașinile poștei în celălalt cartier al orașului, de la poalele dealului Coroiu, numit Lucești, la Blocul IGO. Vântul bătea, rece, îl manipula pe Emil cu tablourile sale, ce muncă să le aducă apoi să le strecoare pe ușă în hol! Îi înghețaseră mâinile! Înăuntru l-au căutat pe administrator și l-au găsit la magazie, un grăsan de cincizeci de ani care dormea pe scaun,  uite-așa! sprijinit puțin de rastelul cu rufe de pat. Nu-ți venea să-l trezești, era un tablou de Franz Hals așezat acolo-n pragul ușii de la magazie!

-   Nea Vasile! Bre, nea Vasile!

-   E! E? Ce-i?

Nea Vasile se împodobise cu o frumusețe de reumatism și-l dureau grozav oasele și încheieturile: „Au, au, au! Hai, dați-mi actele să vă scriu aci! Am o artrită dom’le, ce dracu’ o fi...! Văd că nu mă mai lasă durerea!” I-a dotat cu echipament de așternut pe paturi apoi a mers greu până la camera 14, la etajul doi, a deschis ușa, era întuneric pentru că fereastra fusese acoperită cu hârtie albastră de ambalaj. O cameră cu patru paturi, cu dulapuri, o masă și trei scaune, un covor rupt pe alocuri și o sobă de teracotă pe gaze. Le-a dat cheia și i-a lăsat să se acomodeze. Prins de perete stătea un ghiveci cu o plantă încă vie. Cum a zărit-o Pralea s-a grăbit să îndepărteze hârtia din fereastră și să o ude. Erau deja patru ființe în camera aceea albastră cu ușa verde.

Blocul IGO sau „blocul Întreprinderii de Gospodărire a Orașului”, era un hotel ieftin susținut de Primărie, destinat persoanelor care lucrau, însă nu aveau domiciliu stabil, în Tomişeni. Construcția fusese ridicată de ruși în anii ’50 când sugeau petrolul din sondele de pe munți. Peste alee, față în față, mai era o clădire geamănă transformată în spital pediatric. Dincolo de aceste clădiri se întindea un cartier de blocuri cu apartamente închiriate de stat protejaților săi, toate cu câte patru etaje deasupra parterului. În exteriorul acestui grup compact erau proprietăți, case și mici parcele înconjurate cu garduri, de la râul Mezeș, care se ducea repede la vale către un râu mai mare, apoi se arunca împreună cu celălalt în alt râu, mult mai lat, de-acolo în fluviu iar fluviul se lăsa flasc direct în oceanul planetar... deci de la râu până pe versantul estic al dealului Coroiu, aproape de brâul pădurii de pin.

Acest transfer de domiciliu comporta avantaje, libertatea de a primi pe oricine acasă, dincolo era portar și femeile nu aveau acces decât într-o cameră de oaspeți, căldură cât doreau, o bucătărie alături pentru a pregăti singuri masa de seară, în fine, și dezavantajul major că nu le curăța nimeni camera ci trebuiau să o facă ei înșiși. Într-o săptămână s-a strâns un deranj ca după bombardament. Erau de rasă inferioară, nici unul nu avea cultura ordinii și a disciplinei.

Se părea că orașul fusese invadat de bărbați. Blocul Tineretului adăpostea numai bărbați iar Blocul IGO, avea următoarea încărcare pe niveluri: la parter femei singure, etajul unu (plus câteva camere la etajul doi) familii, etajele doi și trei, bărbați. Desigur era o localitate monoindustrială, iar activitatea în extracția de petrol era susținută în special de bărbați.

 

-   Orașul Tomişeni s-a născut dintr-un lac de păcură. Împrejur s-au ițit ca ciupercile case cu oameni, astfel că la anu șase mii noauă sute patruzeci și opt au fostu pomenit satu Găzării,  partea cea mai estică a orașului. Oamenii aceia foloseau păcura la unsul osiilor de la căruțe. Exploatarea petrolului a început din anul 1840 și de atunci s-a clădit un târg în vecinătatea sondelor. O mare comunitate evreiască s-a dezvoltat în localitate până la nenorocirile din vremea războiului care au decimat-o. Drept amintire stau încă stelele înfipte pe coasta dealului Coroiu, în cimitirul evreiesc. Dar izul de târg plin de prăvălii cu negustorii așteptând pe scaune, în prispă, să vină clienții, nu mai există... Deși n-a fost devastat de cutremure ori războaie, orașul nostru a fost reconstruit...

Ailoaie un om grăsuț, îmbrăcat într-un costum nou, cu ochelari, s-a oprit să-și tamponeze fața cu batista, îl lovise scurt transpirația în timp ce declama la microfonul unui aparat de înregistrare din incinta PTT, în prezența lui Mitu, nu departe de urechile curioase ale lui Emil Cristea, altfel neinteresant pentru ceilalți doi oameni prezenți. Aproape zilnic Primăria oferea locuitorilor un program de o oră cu interviuri luate oficialilor (măcar să se știe că există), noutăți sau curiozități legate de urbe (adesea erau citite inepțiile de la Gazetă), la rețeaua de radioficare. Înregistrările erau manevrate la butoane de maestrul Mitu și programul era ulterior tăiat să se încadreze într-o oră, urmând să fie aprobat de oamenii primăriei, să nu strecoare vreo înjurătură care destabilizează ascultătorul. În oraș nu se mai folosea rețeaua de radioficare decât în prea puține locuri dar în localitățile apropiate încă reprezenta principala sursă de informație deoarece era foarte comodă. Omul primea un mic aparat difuzor pe care-l agăța oriunde în casă și auzea „programul unu” de la șase dimineața până la miezul nopții. Oricum altceva nu exista... Televizorul? Poate la sfârșitul săptămânii...

-   …Ce era aici ? Un crâng de tufişe. E, iată ce înțeleg eu prin sistematizare: Aer, sunet, lumină, acești trei termeni sunt, pentru cadrul arhitectural, ceea ce funcțiile psihologice sunt pentru om. Trebuie să înlăturăm cavernele locuite, să-i scoatem pe oameni în soare. Uite, ca de exemplu, cartierul latin, cu ţigani. Le-am construit locuințe omenești și i-am îmbiat să se mute, pe gratis, în ele. Au preferat să rămână în bordeiele lor care se găseau acolo, în locul parcului. Era o mizerie indescriptibilă.    Și-atunci, într-o noapte, li s-a pus foc. Nu eu, hă-hă! Acum stau în case. Pentru orientarea străzilor s-au avut în vedere punctele cardinale și direcția obișnuită a vântului. Întreaga artă constă în exaltarea luminii diurne. Această lumină fuzionează cu liniștea. O liniște propice muncii și menținerii sănătății. Așa trebuie să fie casele din acest oraș. Un bloc de apartamente, se conformează solului pe care este așezat. Un apartament trebuie să fie principiul apartamentului, el este toate apartamentele, el este blocul, iar blocul... este Orașul.

Ailoaie a ieșit să se aerisească, a fiert în zăpușeala din camera mică de înregistrare din cauza radiatorului – era o cameră în general neîncălzită. N-a avut tupeul să le ceară să-l oprească. El era omul, persoana importantă, care se pricepea la sistematizare și avea grijă de construcții, cineva din primărie trebuia să știe de ele, doar sunt proprietăți ale statului. Adusese înregistrarea cu discursul prim secretarului de partid al orașului, primarul, pe care nimeni nu-l jignea numindu-l astfel. Era intitulat: Toarşu Prim. Pentru a fi cunoscute problemele serioase ale urbei chiar prin rețeaua de radioficare, au fost montate pe stâlpi în centrul orașului patru difuzoare și, în programul de o oră, ultima dintre  rubrici era dedicată basmelor cu schepsis moralizator pe care secretarul le adresa tinerilor, prealuate din deplina sa experiență de viață. Carevasăzică: Orașul, o viitoare stațiune balneară, cu izvoare minerale și sulfuroase, există undeva, în apropierea parcului Gâzului, (Gâzul este un fir de apă care și-a săpat o mică râpă de-a lungul orașului și se varsă în Mezeş) urmele vechilor băi care atestă trecutul balnear, deci are un viitor prosper și fericit chiar dacă seacă puțurile petroliere, să nu vă faceți griji!

Venise la poștă îmbrăcat în costumul său bleumarin și o cămașă care bătea în violet, cu pantofi negri, de lac, era sâmbătă, 15 martie și se arătau zorile unei noi primăveri, soarele uscase asfaltul, iar cerul era albastru, cu nori pufoși. Ailoaie a ieșit în stradă, a privit satisfăcut ca un pașă domeniul său, și-a umplut plămânii cu aer înainte să treacă strada, măsurat, cu pași importanți, pentru a intra mai apoi în clădirea mare a primăriei. Făcuse mișcare!

Luni, stagiarii au fost anunțați că peste o săptămână vor susține examenul. Emil a mers în vizită la părinți, a plecat vineri, s-a învoit o zi și a venit luni dimineața cu trenul direct în Bacău. Toate se potriviseră cum nu se poate mai prost, era o perioadă nefavorabilă astral, acasă nimerise peste un conflict familial, tatăl său bolnav devenise violent, a întâlnit-o pe Vera și primise de la ea o sacoșă plină de reproșuri că ... nu că ar fi prefăcut, dar nu e credibil, deh! și, în fine, s-a întors coana Iarnă. Tot drumul a lovit frontul atmosferic în tren încercând să-l deturneze din drum însă acesta avea o misiune capitală, să-l depună pe Emil Cristea pe un peron, undeva.

A rămas în gară două ore nesfârșite încercând să moțăie încă puțin... măcar... Ți-ai găsit! Un boschetar bătrân, burduhănos și plin de râie, a dat un spectacol penibil de dimineață să-i umple de oroare pe oamenii sărmani care populau salonul murdar al călătorilor de clasa a doua. Întins, răsturnat pe o bancă formată din scaune alăturate, se răsucea și se scărpina pe burdihan sau prin pantaloni că erau largi. Nu e bine să-ți cenzurezi instinctele, nu spun psihologii asta? ai vise urâte, și avea bietul om, nu reușea să se liniștească, s-a ridicat deodată să țină discurs celor câteva femei care se aflau mai expuse cum că „În Ardeal se trăiește bine! Eu acolo merg. Ascultați-mă pe mine! Mergeți în Ardeal, acolo se trăiește bine!” A repetat bazaconia asta de atâtea ori că au ieșit toate femeile, însă au revenit când misionarul se mai liniștise parcă, se așezase pe scaun și-apoi se trântise iar să mormăie și să se frece pe piele cu unghiile! Afară era totuși mai frig. Și deodată momâia aceea bărboasă, jegoasă și neliniștită s-a săltat popândău în picioare și a pus o întrebare grea: Cât o fi ceasu’? A privit împrejur și observând că nimeni nu-i amator să comunice cu el a încercat să moduleze cumva același semnal: „Îmi spune și mie cineva cât e ceasu’?” Nimic. „Am întrebat cât e ceasu’!” „Nu-mi zice nimeni?” „Cât e ceasu’, oameni buni?” „Spuneți-mi și mie!” „Nu știe nimeni?” „Nu vreți să-mi spuneţi?”... „Doamne-Dumnezeule! Așa ceva n-am mai pomenit! Nu vorbiți cu mine?... Sunt și eu un om, nu un animal!... SPUNEŢI-MI CÂT E CEASU’!”

Emil a plecat din gară, l-a ocolit pe bătrânul ce descoperise stupefiat prăpastia care-i separă pe cei buni de nebuni și a deschis drum prin zăpada care-i trecea pe alocuri de genunchi. Era amețit de nesomn, avea de cheltuit ceva timp și a intrat într-un local abia deschis, a consumat o cafea și fumul de la două țigări chinezești cu aromă de prune uscate, e bine uneori să fii singur, să privești prin geamurile mari cum se trezește orașul în zloata depusă de vifor pe timpul nopții... Hâm! O stare de liniște și de uitare se așterne peste scoarță... scoarța de pe creieri. Iarna se plictisise deja, erau semne că toată zăpada se va topi peste zi, vântul o lăsase domol, soarele ieșise după colț și Emil vedea orașul întinzându-se leneș de-i trosneau copacii și clădirile, hlizindu-se la soare: Oa-aah! Să meargă încet spre clădirea DJPTc! Doar     n-au să-l mănânce balaurii de-acolo! Ce-o fi? Era totalmente nepregătit pentru a înfrunta o echipă de examinatori, nu-l atrăgea deloc profesia, nici în studenție nu se ucisese cu studiul, o scăldase, știți cum se spune, trecuse și el pe-acolo să aibă o școală... mda, niciodată n-a știut prea bine ce vrea, dar știa impecabil ce nu vrea... În curte se grupaseră câteva persoane, era puțin cam devreme, nu sosiseră șefii, i-a văzut venind pe rând și toată mulțimea de angajați care se aduna din timp să nu întârzie că era tragedie, a salutat cu reverență fiecare zeitate: Bună dimineața domnule directoooor!, şamd, până la cel mai nesuferit membru al conducerii, Gainsbauer, șeful de cadre. Și parcă unul-altul răspundea, cam așa făcuse Olga Tarcău, inginera șefă: Bună dragă, da’ ce-i cu voi, n-ați intrat?, că e ora... O femeie de mare calibru, cu ochelari fumurii, îmbrăcată sobru, întotdeauna bine indispusă. Tanti asta era șefa comisiei! Emil se temea de momentele penibile pe care urma să le petreacă și se ruga mutește să fie cât mai puține...

John era pregătit, studiase tot, întrebase pentru a cunoaște, muncise. Nu a încercat niciodată să-l convingă pe Emil să facă un mic efort intelectual, el era furnica lui La Fontaine, celălalt, greierul, avea să sucombe de inaniție... Desigur și John avea emoții. Cum poate fi un examen la DJPTc? Cum se va ține, cât de dificil poate fi,...?

I-au strâns la cameră să-i vadă mai bine. Erau cinci examinați și cinci examinatori. Apoi le-au dat o jumătate de oră să rezolve niște enigme: Schema și câteva explicații privind funcționarea centralei Pentaconta... Care sunt investițiile economice aferente telecomunicațiilor pe anul în curs? Care e baza de frecvență a sistemului telefonic de la Tomişeni? În baza cărui act sunt reglementate normele de protecția muncii? Ce întrebări erau astea ?...

Emil a pornit să se bâțâie de parcă s-ar fi legănat în tren... Își aminti, fără legătură cu chestia…, conversația cu Boni, amicul său, care‑i spunea privind împrejur, de parcă ar fi fost careva interesat de ceea ce debitează, că nu suferă să citească ori să vadă ecranizări despre vise...

-   Uite, m‑a tâmpit cartea aia... Cum îi zice? „Piața din Alexandria”? Nu. „Biliboi‑ bli...”

-   Biblioteca?

-   Da frate, „Biblioteca din Babel” de Adolf Donzig. Adolf, nu? Știi că nu prea am timp să citesc. Am luat‑o așa, într‑o doară și după aia n‑am mai putut până nu... Efectiv! Sunt convins că ți‑ar plăcea mult pentru că știu ce lecturi preferi.

Ei, pe dracu’, doar se schimbase, ce știa el!

Ieșiseră în timpul zilei să bea o bere la restaurantul murdar din colțul bulevardului, numit de-a lungul timpurilor Brateș, Bucegi, Negoiu, Galați, Panciu, pseudonumit de clienți „Geamuri multe”. Nu s‑a putut abține să‑i povestească lui Boni ce i se întâmplase la „Biroul de plasare a forței de muncă”. Îl impresionase de‑ajuns pentru a dori să scape de povara psihică pricinuită de întâmplarea ciudată.

-   Trecusem pe‑acolo mai mult să văd orarul. Mă așteptam să fie îmbulzeală... Da’ de unde! Nimeni!

Doi funcționari așteptau într‑o cameră cu mobilier învechit și beau tihniți cafeluța. Un godin încălzea de‑ajuns incinta pentru ca bărbatul cărunt să stea în cămașă, arătându-și bretelele late care-i susțineau pantalonii. Doamna devenise preocupată subit de catastife, își împodobise năsucul acvilin cu ochelari care‑i dădeau înfățișarea înțeleaptă de bufniță.

L‑au ascultat amândoi când și‑a expus cu timiditate studiile și experiența profesională practic nulă. După ce a terminat, s‑a instalat o liniște stânjenitoare. Bărbatul, care fuma o țigară, l‑a privit, așa... un minut, l‑a examinat...

„– Dom’le, i‑a zis, iartă‑mă, dumneata ești un visător.”

„– Cornele!...”

„– Lasă mamă că e bine să se deștepte al’fel ajunge rău! Uite, i-a zis femeii, citeam deunăzi un articol scris de Dostoievski. Știi ce spunea? «Visătorii nu sunt buni să aibă un serviciu. Deși dețin câte o funcție, nu sunt în stare de nimic și doar tărăgănează treaba...». Dostoievski, mă‑nţelegi? Eu îți dau un sfat: Trezește‑te până nu e prea târziu! Ești tânăr încă...”     

„– Mai ușor dragă, sperii omul...”

-   Emil Cristea!

-   Da, vă rog!

-   Ce faci, dormi? Adu foaia!

Inginera șefă îl privea reprobabil fiindcă fusese deranjată să-i repete numele. Nu-l plăcea din instinct pe băiatul acela cu păr lung, avea poate douăzeci și șase de ani dar fizionomia și comportamentul unui adolescent de optsprezece! Ueh, adolescenții sunt ca niște șopârle, ascunși, repeziți, indeciși!   „Ce-a făcut băiatul ăsta aici?”

-   Ți-am zis să-mi aduci foaia cu răspunsuri nu foaia cu tema, dragă!

-   N-am pregătit..., nu era în programă..., eu n-am avut de unde să iau..., murmură Emil absolut neinteligibil.

Atunci recunoscu, în toată nemulțumirea pe care o declanșase, vocea marelui colecționar de timbre poștale, Teodor Dumitrescu, directorul instituției. O acumulare dezagreabilă de gaze în gât îl făcuse să se strâmbe și emisese o râgâială puturoasă:

-   Grrr! N-am înțeles.

Servise un mic dejun abundent și chiar un păhărel de rom, „Phuu, asta e!”, gândi repede și, enervat, reveni:

-   Ăsta nu știe nimic! Bine mă, e posibil să nu știi nimic?

-   Ba știu, cum să nu...? Dar n-am pregătit... asta...

-   E picat din Lună!

-   Și a căzut în cap, se implicase Gainsbauer cu o replică în scenariul acela de râs.

-   Desenează aici schema bloc a centralei 7D! Repede, că mai avem și altele...

Emil creionă o eboșă după ceva păstrat prin memorie, cu linii și pătrățele... 

-   Gata, ai terminat? Ia dă-mi să văd! Îm, lipsește ceva!

-   Dă-mi și mie să mă uit! a cerut inginera șefă. Îmhî! Ce lipsește, dragă?

Imediat fițuica a trecut prin mâna celorlalți interlocutori, deși n-aveau legături cu tehnica, apoi s-a întors la Emil Cristea care n-a găsit nimic de modificat și i-a bănuit că vor să-l încerce...

-   Nu știi?... Bine, hai...!

Olga Tarcău s-a ridicat de pe scaun, toată echipa de examinatori s-a decis să-i întoarcă dosul și l-a părăsit acolo foarte nefericit... „Când ești trist și când ești singur, când nu ai niciun prieten, amintește-ți doar că Moartea nu-i Sfârșitul!”...

 

„Da’ cine sunt ei, ce fel de dumnezei se cred să mă trateze ca pe o nulitate? Cinci figuri ghiftuite, cinci oameni ajunși! De ce tocmai ei?”, s-a revoltat Orgoliul grav rănit, muribund.

A doua zi, dimineața, au fost re-partizaţi amândoi în centrala telefonică pentru o perioadă nedeterminată, Velichi șef, ei doar subalterni... Subiectul a fost dezbătut să nu mai fie neînțelegeri și... asta e! Pentru atâta lucru fusese chinuit bietul Emil Cristea! A uitat, a șters episodul din mintea lui, fusese prea obosit să poată manipula cumva situația, acum știa însă era tardiv, fusese etichetat.

Dincolo de neajunsurile profesionale s-a profilat, neașteptat, o nouă primejdie pentru Emil.

Într-o zi din aprilie, Preda i l-a prezentat pe Krupa, sau invers, dar Krupa știa ceva despre el, pentru că într-o foarte scurtă, minimă, alocuțiune îi exprimă știința lui:

-   Tot inginer?

Și mișcând dosul degetelor peste frunte ca și cum era foarte transpirat de efortul intelectual, continuă ideea:

-   Ne stoarce!

Atât! Atât a ținut interesul lui Krupa pentru Emil Cristea și după aceea l-a ignorat complet. Erau împreună pe stradă, undeva în apropierea esplanadei, Krupa, Grasu și Emil. Krupa vorbea repede, trecea iute de la o idee la alta și evoca amintiri comune, nu revenise în oraș de prea mult timp, era grăbit, era grăbit... să știe tot, tot, tot, tot, gogule, mă-nţelegi? Cu femeile cum mai e?

-   E, gogule, e... Ai răbdare!

-   Fiu-fiu! Asta cine e?

-   E Cristina...

-   Cristinica? Aia mică? Ce mare a crescut! Gogule, fă-ne cunoștință!

Și au plecat să vorbească celor două femei care treceau pe stradă, iar Emil a rămas în loc. „Să fie oare posibil?” Un complex de inferioritate l-a copleșit brusc, simți că s-a născut în el fenomenul de respingere a individului cu ochi ușor încercănați și vineți care se jucau în orbite continuu, fără astâmpăr. Avea o bună intuiție, ei bine, acesta era... Precursorul.

Ionuţ Preda cel Gras devenise indisponibil pentru domnișoare, fusese deja promis. Emil Cristea a văzut întâmplător că era foarte tandru cu o tânără subțire apoi a aflat de la colegi că se căsătorește deîndată, peste numai două săptămâni. Au participat cu toții, inclusiv Velichi, la căsătoria lui Ionuț cu Maria, la primărie, cu flori, și la masă în curtea familiei, sub cerul liber. Nu au făcut „cununia” religioasă, au programat-o peste un an, dar și-au luat actul, certificatul. Era pe bune!

O căsătorie este, în definitiv, o alianță sexuală cu posibile repercusiuni de partaj. Pasiunea, impulsul, ce spun? viața omului o înghite și pe-asta dacă nu se poate altfel. Te repezi, nu te poți abține, naști un compromis, adaugi altul, și altul,... le chemi tabieturi, obiceiuri, le transformi în status quo, un joc de pietre tari printre care te strecori să exiști până mai târziu. Nu-i așa?! Ce-i tot dați înainte cu „iubirea”? N-ați auzit de instinctul de proprietar? Încă nu!

S-au întâlnit acolo aproape toate rudele sau cunoștințele lui Preda, însă părinții fetei au lipsit. Nici Krup, așa-i scurta numele Grasu (era nume de familie, nimeni nu-i folosea prenumele), nu venise la procesiune. Dintre apropiații lui Preda, Emil nu l-a remarcat decât pe Mircea Bârnă, un tip cu buză de iepure, foarte guraliv și ironic. Atunci i-a văzut pe părinții lui Preda. Erau pensionari, oameni de șaizeci și cinci de ani, poate. Grasu își lăsase mustața să crească și se asemăna tot mai mult cu seniorul. Doar expresia de uimire cu ochii exorbitați nu-i ieșea, chiar dacă o exersa de mult timp. Era o grimasă evidențiată de ridurile frunții... Doamna Preda era o gospodină mult mai ponderată, altfel... destul de grasă.

Maria, asistentă medicală cu serviciu la spitalul din Tomişeni, locuise chiar în Blocul IGO, în aceeași cameră cu iubita lui Bazil, până când s-a mutat la casa lui Preda.

După plecarea bărbosului Bazil, următorul pe lista lui Velichi a fost trecut Ionuț Preda. Simțea că tonul său crescuse în aroganță și nu i-o putea suporta. A discutat situația cu nevastă-sa, moașă la spital, aceasta s-a plâns Mariei că soțul ei îl surmena pe al său, că era neobrăzat, nepriceput, dezordonat, lasămăsătelas, devenise o pacoste în ultimele trei-cinci zile! Velichi l-a angajat, tot el îl dă afară! Și l-a dat afară! Grasu a fost dezorientat aproape două săptămâni că nu avea ce face. L-a rugat pe Velichi să-l reprimească dar acesta îl ura pentru că îi vorbea grețos și-apoi... nu făcea treabă, îl prinsese dormind noaptea, lipsise o zi fără să anunțe, întârziase câteva ore altă zi... Îl raportase pentru indisciplină și directorul i-a semnat lichidarea. Dar nu i-a părăsit definitiv pe colegii săi de la telefoane. Urca la ultimul etaj de câte ori lipsea Dromaderu fiindcă băieții jucau fotbal pe parchet în sala mare a centralei. Desigur îl evitau și pe Fornazer, nu riscau pentru că avea ciudățenii și toane. Chiar auzise ceva și îi suspecta pe subalternii săi...

Doar cine nu a jucat vreodată football pe parchet în sala centralei telefonice din Tomişeni nu cunoaște cât e de stimulativ pentru apetit și cum poți stinge apetitul cu doi mici și două halbe cu bere la grădina din spatele restaurantului Perla, acolo unde n-a călcat picior de dromader. Atmosfera de bine și veselie nu poate fi descrisă... Eeei...! Se pare că orice are finalitate în existența aceasta, chiar și legendele. Sunt lucruri, stări, fenomene, de care nu ne-am plictisi oricât ne-ar ține, tinerețea, de exemplu... și de-odată, în sala mare, aproape goală a centralei telefonice urbane (CTU) au început să pătrundă ramele centralei telefonice interurbane (CTI) astfel că în doar câteva luni toată încăperea a fost ocupată cu altă hărăbaie și au sosit alți indivizi, constructorii.

Constructorul este un aparat de asamblat. El nu creează, doar montează, prinde, așază, maschează totul să arate ca un produs finit și să funcționeze. Folosește scheme îndelung probate pentru a clădi un organism care a fost creat în laboratoare de dumnezeul său multiplu, echipa de cercetători. N-am să aberez prea adânc! Centrala Pentaconta era silențioasă dar mult prea mare pentru cât reușea să facă. Până să intereseze pe cineva eficiența sa economică a ocupat nodurile rețelei naționale de telefonie. Dintr-odată s-au schimbat și prioritățile inginerilor care se hrăniseră cu 7D. Altă păcăneală se arăta la orizont și aveau acum ocazia, luând-o agale, de la începuturi, să știe tot. Au tras de greutăți cumplite, și-au rupt oasele să ridice totul cu o macara subțire și apoi să prindă părțile centralei pe schelet. Activitatea aceasta concentrată de la serviciu nu l-a încântat pe Emil Cristea. El nu avea nici înclinație, nici simpatie sau altceva pentru mastodontul mort pe care-l introduseseră în sală. Câtă importanță, ce afectați erau „specialiștii”, cum se vedeau pe ei... „Asta e schema, uite cum intră semnalu’! Studiază și mata’ eu n-am acuma timp! Vino la noapte că e mai ușor de văzut!” John venea și noaptea să caute prin centrală, de fapt se cam bea acolo, și-a făcut amici printre constructori, ciudatul de Emil n-a fost însă niciodată.

Și-acum, despre Grasu... Grasu găsise de lucru la primărie. Era un caligraf priceput, făcuse niște cursuri astfel încât reușea să scrie... artistic pe panouri, pancarte, tot felul de afișe, ba, încă primise un birou și devenise mâna dreaptă a viceprimului Sofronie. Ce bine se înțelegea cu Sofronie! Avea salariul mai bun, mai mult timp liber, îi plăcea noua lui poziție... L-a luat pe Emil duminica să se bronzeze pe culmea Coroiu. Îl invitase și pe John însă acesta refuzase, avea de studiat ceva la noua centrală, e, de fapt nu-l plăcea pe Grasu!

A fost o zi tare frumoasă și au urcat dealul până pe culme. Era o cărare, pe lângă cimitirul evreiesc, mergeai prin pădurea de pini și cum ai trecut dincolo ajungeai pe culmea pleșuvă, acoperită de iarbă și floricele. Chiar pe vârf fusese montată o bară metalică și l-au privit pe domnul Canciu, un chelios de cincizeci de ani cum efectua – ăsta-i verbul: „a efectua” – tracțiuni în brațe.

-   Uite, domnul Canciu, hă-hă-hă! nu i-am pus io numele ăsta, ce fibră are! Vine în fiecare duminică aici să facă exerciții. Bravo lui, nu? Dacă poate!

Emil nu s-a sfiit să-și dezgolească bustul, veniseră și câteva femei, el arăta destul de atletic. Grasu a rămas în maiou. În ziua aceea a văzut-o Emil mai bine pe Violeta, verișoara lui Preda Grasu. Durdulie, neepilată, îi ieșea părul pubian din chiloți, apreciabilă ca animal... Pe cărare, în sandalele cu toc, îi păruse crăcănată! Nu era asta problema Violetei... purcica platinată, abia acoperită la zone de costumul său de baie. Pe Coroiu însă, n-aveai cum să te îmbăiezi... Da... Era o romantică de provincie Violeta cum n-ai crede, sensibilă tare. Astfel a ajuns Emil Cristea un obișnuit al familiei Preda. Plăcu femeilor, apoi plăcu bătrânilor, Preda îl simpatiza... Ceva, o strategie, o mașinațiune se pregătea, niște sfori erau trase în jurul său, era împletită o plasă, presimțea însă nu-l supăra, avea o anumită siguranță de sine pe-atunci. Nonșalanță, mai degrabă. A fost inițiat în „Lumea lui Ţunoi”.

-   Am scris o carte de povestiri, „Lumea lui Ţunoi”, adică a mea, imaginația mea, înțelegi?

Bătrânul. Avea nevoie câteodată de ascultător, ținea la cutie atât de multe povețe, de experiențe, atât de multă viață trăită deja, abia învățase ce poate și ce nu poate și brusc, bestial, ireal parcă, îl lovise bătrânețea la virilitate. Nu se poate mă oameni buni...!

-   Mi-am pus copilăria și tinerețea în carte. O păstrez acolo mai bine decât la cap.

I-a arătat lui Miluş (toți ai casei, excluzându-l pe Grasu,     i-au dat un apelativ mai familiar) căsuța de lemn din mijlocul curții.

-   P-asta o vezi? Eu am construit-o. Când eram tânăr puteam să intru acolo. Am regulat trei femei înăuntru.

-   Doamna Preda știe?

-   Știe, că eram și însurat, hi-hi-hi-chî-chî-chî!

Fuma mult nenea Preda, iar când tușea îi ieșeau ochii din cap și se înroșeau. Ce aventuri, cât de fericită trebuie să fi fost tanti Preda! Aceeași căsuță fusese, conform spuselor lui Grasu, loc și pentru scenele sale de alcov, ba intraseră chiar trei, el, Krupa și-o tipă care trăsese un pârț de înghesuită ce fusese... O familie cam perversă! Da’ zău, îi păru scorneală à la Ţunoi! Cum să intri acolo? Contorsionism? Când o fi fost atât de subțire Grasu? A fost invitat la mici adunări de sâmbătă sau duminică seara. Trebuia să fie la număr pentru că din punct de vedere al aportului distractiv era minus zero. Dar, Krupa era prea obositor pentru femei, Titi, idiot sau bolnav la cap, Zamfirescu venea prea rar, Bârnă era și el încă student, Pașa, îm! era deprimant... Dragu venise de două-trei ori... ce vrei gogule, aduc și eu pe cine pot! Miluş era varză ca animator de petreceri! Parcă se epuiza odată cu trecerea orelor astfel că era bucuros să plece de-acolo. A sfârșit prin a urî întrunirile de acasă la Preda Grasu.

În toiul verii unii pleacă în vacanță. Emil Cristea a urcat sus-sus la munte însoțit de Boni. Au ajuns, cu mare efort, pe creasta Făgăraşilor, pe stâlpul cerului țării, Moldoveanu. Mai erau trei persoane și un câine, Max, de rasă ungurească, roșcat. Au împrumutat un binoclu să vadă Dunărea, cineva le spusese că poți vedea Dunărea cu ochiul liber când este cerul limpede. N-au văzut-o nici cu binoclul! S-au întors, au înnoptat la cabană și a doua zi au revenit din cer. Emil Cristea n-a coborât definitiv, a avut nevoie de timp să se acomodeze după o aventură ca asta. Parcă te-ai umple de o eliberare definitivă de cele lumești și-apoi trebuie să refaci universul tău, să reprimești lumea impură, intrigantă.

A fost iar acasă la părinți pentru câteva zile, s-a întristat și s-a bucurat mai apoi. Tatăl său era în spital, o boală ascunsă îl chinuia iar medicii spuneau că se va vindeca sau nu, că este o suferință cauzată de alimentație, de toxicitatea de la serviciu, de moștenirea ereditară, de o ciudată disfuncție endocrină, de reumatism și nimic mai mult, o infecție internă, sau, ce este mai rău pe lume, vreun cancer nedepistat. E parşivă viața... Bătrânul său tată l-a privit zâmbindu-i trist, ah, ce zâmbet trist, l-a urmărit și nu i-a dat pace nici în vis. Săracul tata! Cum să-l ajut?...

S-a împăcat iar cu Vera. A fost în camera pe care o împărțea cu vară-sa, astupaseră crăpătura cauzată de cutremurul din ’86, și-a revăzut o pictură plantată pe unul dintre pereți și... s-au împăcat îndeajuns unul cu celălalt. Au ieșit chiar la un local împreună, s-au afișat, ea este minionă, tânără și veselă, el suplu, parcă n-ar fi fost un cuplu prea rău. Nu știu de ce ea îi cerea să o țină de mână, îl prindea de mână să nu-l scape... Și l-a scăpat. A plecat iar în Tomişeni să continue afurisita aceea de stagiatură, nu putea s-o întrerupă de capul său pentru că ar fi fost obligat să suporte costul școlarizării. Vera lucra într-un institut de cercetări de tehnică de calcul dar nu avea relații suficiente să-i determine o angajare, nici n-avea chef să-și facă asemenea relații libidinoase! deci și-au vorbit pe telefon de cum a ajuns în orășelul acela strecurat între dealuri. Ce faci, ce mai faci, ce fac toate cunoștințele noastre comune, ce să-ți mai spun? Mă iubești? Ce năzdrăvănie îți mai trece prin cap? Nu mi-ai zis niciodată că mă iubești! Da. Da, ce?... Distanța dezbină!

John nu a plecat în concediu. N-avea nici o invitație să-și petreacă zilele libere, pe părinții săi care locuiau într-un sat argeșean nu ținea să-i vadă prea des, pe frate-său nici atât, se pare că fusese mai bine de un an într-o pușcărie fiindcă încercase să „fugă” din țară. L-au prins soldații de frontieră în Dunăre înotând noaptea spre țărmul iugoslav cu un rucsac în spinare. În rucsac avea haine de schimb. Construcția CTI a fost aventura pe care a trăit-o John. Încă din iulie au venit cei care au pus-o mai târziu în funcție. A „sunat” firele cot-la-cot, s-a implicat, râdea cu oamenii aceia, se amestecase cu ei, John. Totuși continua să fie locatar cu Emil în aceeași cameră a blocului IGO. Adesea venea dimineața și rămânea să doarmă peste zi. Camera 14, camera 14... Emil Cristea îi dedicase un poem.

„Vreau să fiu iubitul tău dragă, vreau să fiu iub...” Nu asta! 

Mizerabilă casă, straniu cavou

cu mici încăperi, dispuse-n careu…

Acolo stau oameni, pleavă socială,

Murdară, nespălată, ursuză și penală…

Învârt cheia în broască și iată sunt acasă,

mă-mpiedic de covorul ce-n mijloc zici că-i plasă,

de scaunele șchioape, căzute ori vopsite,

chiștoace, furculițe și farfurii ciobite,…

Dimineața, cu semne de arcuri în coaste,

Mă înrolez buimac să-ngroş a muncii oaste

iar când mă-ntorc îmi murmur în sine, doar sunt om:

Revin la mine-acasă, „Home, sweet home”!

Emil și-a făcut din caietul său un templu în care ascundea zeii și credințele. Scria, își desena autoportrete care nu-i prea semănau, erau chipuri ale dispozițiilor sale, fetele zeilor care   i-au ițit chipul după înfățișarea lor. Îi revedea zilnic zâmbind sau, dimpotrivă, erau triști, mânioși... Îl inspirau să scrie texte mari despre singurătatea în care se izola de aproape douăzeci de ani. A pătruns în ea din ziua când a aflat că cinci ori cinci fac douăzeci și cinci, înainte să o știe colegii săi de-a-ntâia. A fost primul mister pe care l-a deținut câteva luni. De-atunci vâna misterele, căuta nespusele într-o lume care a descoperit totul. Mai mult, oricum, nu s-ar permite... Cum să experimentezi toate dimensiunile? Ce poți face când te plictisești de moarte!? Emil Cristea era scriitor de dosar.

Eu definesc plictisul cu alt cuvânt: singurătate. Nimic nu mă poate asalta, este un șanț adânc între Mintea mea și Lume. Nu-mi trebuie, însă nu am de ales, am lăsat diplomatic impresia că o accept. Ce poate fi mai plictisitor ca o lungă perioadă din viață în care nu realizezi, nu evoluezi, nu reușești decât să subvieţuieşti? Aștepți să se întâmple ceva cu tine, aștepți, aștepți... Asta e treaba cu oamenii care se plictisesc, așteaptă! Nu acționează, așteaptă să-i prindă acțiunea pornită din exterior, de alții. Acțiunea comportă riscuri, mulți se tem, au experiențe nefericite, și-atunci așteaptă momente favorabile, iar momentele favorabile... nu vin. Uneori te cuprinde greața existenței, porți cu tine o grimasă de suferință intelectuală, un sictir, un je m'en fiche du tout – mi se rupe de tot, deci rupi legătura cu realitatea contingentă și rumegi o meditație transcendentală despre mulțimea vidă. „Zbor fără simțuri prin paradis, într-o pauză de viață... Nu trebuie să mă hrănesc, să mă reproduc, să mă prefac, să mint, să comunic, să fiu conștient...” Da, omul care mă plictisește este un visător. Citesc despre Raskolnikov, alt amețit al lui Feodor Dostoievski ... și mă simt singur, îmi vine în minte tabloul unui englez, Hogarth, Marea plictiseală, sau... altfel... cu doi tipi căscând răstigniți pe scaune, acasă, în mijlocul unui deranj total... în fine, acolo era altceva, și mai am amintiri cu același  stereotip: Oaah, mă plictisesc!...

Dacă atingi o limită, simți că nu mai înțelegi, uiți, când nu mai vrei să știi, renunți, te izolezi, ești izolat, nu vine nimeni, nimic... Moartea este asociată Plictiselii: Mă plictisesc de moarte! Adică nu te plictisești că ai fi mort ci te plictisești de-ți vine să mori. Dar, ce știe omul? Toată tinerețea își laudă inteligența și la bătrânețe spune că cel mai important lucru în viață este sănătatea trupului. Să mori de plictiseală, nu?

Chiar așa, bătrânul Preda l-a îmbogățit cu acest colos de maximă: Cel mai important lucru din viață e sănătatea!

Cu toții spun treaba asta când se îmbolnăvesc. Și se îmbolnăvesc pentru că vor să trăiască viața din plin, bucurându-se cu brațele pline de tot ce le dăruie. I-a spus: Nea Preda, nu mai fuma!

-   De ce? Asta-i singura plăcere care mi-a rămas!

Și-atunci la ce mai folosește gândul ăsta? E pentru alții...

Vă recomand un „Mic tratat de înțelepciune practică” de nea Ionuț Preda Sr. E drept că l-a denumit absolut neinspirat „Lumea lui Ionuț (pe invers)”. Din spatele copertei vă urmărește viața lui cu povesti despre turneele de teatru. S-a plimbat pe banii statului când erau vremurile eroice ale teatrelor populare... „Acum ne-au năpădit ca buruienile „ăștia cu studii”! Cum poate recunoaște talentul cineva care nu e Dumnezeu? Cum poți studia talentul când îți e total perpendicular? Sunt domenii unde „studiile” distrug Natura. Cei mai mari inventatori nu au avut studii ci flacăra aprinsă a pasiunii, cei mai mari scriitori n-au avut habar de filologie, știu mari compozitori care nu au studiat la Conservator... Din păcate s-au constituit bresle pentru profesiile liberale și acolo nu s-a mai putut accede altfel decât prin inițiere. Și-au făcut Universități peste tot adică un fel de universuri paralele! Cineva te selectează, trebuie să corespunzi unui model, să ai niște abilități, să fii dracu’! Cu toții vedem lucruri nevăzute de alții, avem experiențe unice... Ar trebui să le notăm undeva, să nu le uităm pentru că toți uităm, uităm tot într-o zi... și nu trebuie uitat nimic...” Nea Ionuț – o asociere comică între un titlu de vârstnic și un diminutiv –, nea Preda, era filozof. „Te rog să rămâi tânăr mereu!” Am cunoscut gânditori tineri, filozofia lor care cuprindea, toată, ideile altora, bătrâni, se anvelopa minunat pe un temperament rebel. Am... Probabil era și Emil printre ei. Sau nu...

Sunt dependent de memorie, de sentimente, vreme, vârstă, temperament, sănătate, anturaj, constelații, zei,… Stau pe margine să fiu prins în dans…

Sentimentele – se așază pe comportamentul meu și mă  fac o paiață. Sunt învins înainte de a-mi cunoaște adversarul… Cine și de ce mă manipulează? În furia momentului pot vedea mâna destinului! Destin? E vreun tip, cineva? Ce treabă are cu furișarea mea prin lumea oamenilor? Sunt o umbră, o scamă, un vierme… Ce aștept de la existența mea în materie? Să fiu apreciat? De cine, de ce? Cum poate fi ucis optimismul? Treci cu buldozerul, ceva copleșitor de greu și brut… îl aplatizezi, banalizezi, anulezi,… fărâmițezi, volatilizezi…

 

Totuși, există și o parte pozitivă în lumea asta. Ea începe imediat ce lași porcăria aceea de caiet să se odihnească... Pe Emil nimeni nu-l putea convinge că singura sa opțiune era profesia care-i oferea deocamdată niște resurse. Avea omul visuri care-l mutau dincolo, printre monștri. A început să citească o carte mare despre anatomia umană și a desenat pe o foaie, tot mare, un fel de om anatomic, plin de oase gălbui, mușchi roșii, organe maronii, vase sanguine albastre și roșii, nervi negri, iar creierul din craniu i-a fost dezgolit să vadă oricine urâțenia care ne „manipulează”. Datorită lui ne credem! L-a împărțit, l-a secționat, a scris pe fiecare părticică funcția care, se presupune, o are, a notat denumirile oaselor, mușchilor, glandelor, organelor, vaselor, nervilor,... A prins două scândurele sus și jos, apoi a atârnat desenul alături de el, pe perete. Era un ornament destul de neobișnuit, chiar sinistru, pentru interiorul unei camere dintr-un cămin muncitoresc. Mai târziu, când a descoperit o broșură despre medicina tradițională chineză (la anticariat în București), a desenat meridianele și punctele de acupunctură și presupunctură, astfel că se descurca anevoie printre numeroasele note. Curiozitatea sa nu a depășit o jumătate de an. Într-o zi, când au hotărât că e cazul să mai curăţească încăperea, a rupt frumusețea de desen, l-a făcut ghemotoc și l-a aruncat l-a gunoi. I se cam estompaseră culorile...

 Cunoscuții din „blocul IGO” îi știau ciudățeniile și îl apreciau pentru ele. Era o... figură! Au venit cu toții să vadă omul jupuit de piele. Fir-ar să fie! Ce zici? Și-au cunoscut mușchii în schema aceea. Ia, fibra asta, ia uite!, stereoclei..., sterno... Cum se pronunță? E un cuvânt prea lung, nu pot să-l țin minte: Sterneclo... idan? Ia mai zi o dată! Nu erau prosti deloc băieții din „blocul IGO”, aveau la îndemână multe instrumente care le facilitau existenta. Aș zice că au fost dotați cu inteligenta practică pe care o predica seniorul Preda. Moraru Costel, luăm acest exemplu, Costel zis Breton (nu pentru viziuni suprarealiste), băiatul primarului din comuna Mărgineni, era șofer la PTT și elev, la cursul seral, în ultima clasă a liceului „Dobrogeanu Gherea”. Un tip solid, cu vocea blândă, liniștită, emana siguranță pentru el și pentru cei din jur. Era un prieten de nădejde. L-ai fi putut crede amantul tuturor femeilor măritate, încă tinere, din Tomişeni. Avea un talent de a li se strecura sub piele imposibil de imitat. Era util, serios, sigur, glumeț la o adică și avea o mașină la dispoziție. A, era și discret! Poate de aceea nenumăratele sale cuceriri erau doar legende. În aceeași cameră locuiau Bouleţ și Cocoşilă. Fiecare își căpătase porecla de la constatări tehnice privitoare la fizicul lor animal. Dacă la Cocoşilă nu aveai cum să greșești ce anume îi adusese renumele, despre porecla lui Bouleţ circula o anecdotă.

În blocul IGO avea acces liber oricine, prin urmare în camerele bărbaților pătrundeau, uneori, femei, tinere sau mature. Datorită obiceiului de a face menajul împreună, bărbații foloseau uneori și femeile în comun. Altfel spus era utilizată instituția poștei sexuale. Nici o femeie nu se plânsese de practica aceasta, nimeni nu avusese de suferit, nu apăruse vreo boală sexuală în cămin, prin urmare toată lumea era mulțumită. Fideluţa, copila aceea despre care umblau vorbe că satisfăcuse o baracă de  lucrători ai trustului (desigur nu baraca în sine), îl nășise – avea obiceiul să-i bârfească: Băiatul ăsta are ouăle ca de bouleţ! Chiar dacă nu-i convenea toți îi spuneau astfel și se obișnuise.

Bouleţ le adusese difuzorul vechi în care se rătăcise o libarcă gestantă, un gândac maron foarte activ. Dintr-odată, camera 14 a devenit sediul și gloria coloniei de gândaci care viețuiau în condiții dificile în spatii ocupate de oameni neiubitori de animale. Evident și insectele sunt animale! S-au pornit represalii complexe, au fost multiple victime de ambele părți, dar teritoriile cucerite nu se cedează ușor, de fapt nu se cedează niciodată. Oamenii mureau ușor de scârbă, gândăcimea își lăsa doar leneșii, bolnavii, bătrânii pe câmpul de luptă. Se spune că insectele vor moșteni Pământul. Sunt mult mai bine utilate pentru supraviețuire. John Markida povestea că în timpul nopții parchetul centralei era negru, acoperit de gândaci. Vom fi invadați de gândaci! Și dau asaltul noaptea, când somnul e mai dulce și visezi că dimineața n-are să mai vină... niciodată... Lasă-mă să mor, să fiu așezat sub pământ, la doi metri de iarba verde, ascultând muzica devoratorilor corpului meu... Astea sunt versurile unei balade vesele și triste...  

A trecut un an de când erau în Tomişeni, nu l-au sărbătorit nicicum, au simțit că a trecut și-atât, că a venit toamna și pădurile de pe dealuri și-au colorat frunzele galben-roșu. O mulțime de elevi apăruseră deodată, în oraș erau două licee și numeroase scoli elementare. Singura zi liniștită era duminica, parcă se vărsa localitatea și-apoi se umplea luni. Chiar nu mai aveau ce face în orașul Tomişeni. A, își spălau murdăria, o frecau, o frecau până ieșea ceva de-acolo, dar... asta e, nu se curățea mai nimic...

Pralea se gândi că ar fi mai bine să se însoare. Era un tânăr creț, cam repezit, ușor derutat, însă de ispravă, nimic de zis, și altruist pe alocuri. Pe viitoarea lui nevastă care l-a transformat scurt, peste doi ani, în tată responsabil pentru viața altor două sufletele care-i semănau, o știa de câțiva ani, era și ea locatara aceluiași bloc IGO. O femeie brunetă, mică dar voinică și vorbăreață, în spiritul tradiției statornicit printre telefoniști, soră la spital. Am să amintesc puțin trăsătura aceea de caracter frumos, altruismul pe care-l dovedise Pralea într-o singură zi, înainte să-și ia adio de la blocul IGO, pe care avea să-l regrete, sub anumite aspecte.

Emil Cristea revenise târziu, deja obosit, de la Grasu, avea o față acră, întoarsă și mototolită, a deschis ușa camerei și a găsit trei persoane înăuntru, Pralea, Savin Arhip, șoferul, și o femeie care-l privea neliniștită, cum spuneam era morocănos și nemanierat. I-au povestit aventura, o salvaseră pe femeia aceea din drum, fusese abandonată seara între localități, era deja întuneric și Pralea s-a gândit să-i ofere adăpost de noapte în compania unor tineri bine conservați. Băieții au plecat vreo oră să-i permită lui Emil și tinerei să se împrietenească, a revenit doar Pralea, Savin avea ceva obligații, o nevastă cu copil. Pentru că John era ocupat la centrală, Teo Pralea și Emil Cristea au folosit noaptea aceea pentru a socializa cu femeia fără nume. Ei da, Pralea avea o legătură foarte apropiată cu Vali, soția sa de peste o lună, un pricinos ar fi putut să-l creadă imoral, însă omul prefera să-și ia de mireasă o fecioară astfel că profita de ocazii, să nu uite că este bărbat. Dacă l-ar fi auzit pe Ioan ce debitase cu Gura sa de Aur despre bărbații care au legături cu femei desfrânate înainte de căsătorie, cum că ar deveni infideli în mod indubitabil..., poate că ar fi avut o umbră de îndoială că face bine, așa, neinformat, nu avusese rețineri. De ce-i ziseseră „Gură de Aur”? De la dinți, cumva?

Nunta lui Pralea s-a ținut acasă la părinții miresei, într-un sat îndepărtat de Tomişeni dar apropiat de un azil de nebuni (despre care se spunea că au evadat și s-au risipit între săteni astfel că nu mai puteau fi deosebiți). Emil a cunoscut-o pe Meri, sora lui Vali, o tânără pasională care l-a amețit fără milă în dansuri rotite pe piciorul drept ori stâng... Orchestra de suflători în instrumente vechi, strâmbe și coclite, era suită pe o estradă în fața curții și toți dansatorii s-au produs pe strada de pământ bătut până la ultimul dans, hora flăcăilor. Niște tineri mari și drepți s-au prins pe după umeri cu brațele și au tocat pământul uşor-uşor, apoi mai avântat, soarele apunea într-un cer învăpăiat și praful urca roșu, îi învăluia, îi acoperea... Vinul alb scurs de la cana în căni mari de lut, zgomotul infernal făcut de muzicanți, sala de mese improvizată în curtea mare, oboseala și mahmureala de dimineață, Meri... Ce repede se mai schimbă lumea din jur! Pralea și-a luat toate lucrurile din dulap, inclusiv ghivecele cu flori pe care le pendulase de perete la capul său și s-a mutat într-o garsonieră primită de soție prin mijlocirea sindicatului de la spital. După ceva mai bine de jumătate de an, spre vară, a plecat din oraș, s-a stabilit altundeva, mai aproape de socri. L-au uitat pe Pralea.

O vreme au rămas în cameră doi și au plătit pentru patru. Vremea s-a schimbat rapid, s-a răcit și a plouat trei zile la rând. Aveau serviciu în ture, dimineața-după-amiaza, John rămânea la centrală și peste noapte, programul lor nu era foarte strict, doar să nu lipsească. Emil folosea autobuzul dimineața pentru a urca repede în cartierul de pe deal. Autobuzul avea orar și nu întârzia mai mult de două-trei minute dar nici nu venea mai devreme. Făcea legătura cu orașul apropiat Monăceşti. Întotdeauna era ticsit, dar nu pleca dacă era cineva pe scară astfel că se îndesau până se striveau unii în alții, era o problemă să-și poziționeze mâinile pentru a nu ofensa vreo persoană. Hoți nu erau. Devenise un eveniment matinal așteptat cu bucurie de când o remarcase pe Mona, și nu puteai să n-o remarci, o voleyball-istă de un metru nouăzeci, cu umeri laţi, mâinile ca două lopeți și o față plăcută de păpușă. În cele cinci minute era teleportat în cerul imaginației, în care Mona îi vorbea, îl plăcea, îl iubea... Mona... îl privea uneori, ea mergea chiar în orașul Monelor, Monăceşti, lucra la Combinatul de prelucrarea lemnului (CPL). Se interesase cum o cheamă – orice puteai afla, era o comunitate destul de strâmtă, oamenii se cunoșteau. La întoarcerea acasă trecea uneori pe strada dreaptă care se termina cu scările mari pe care puteai scurta drumul spre cartierul Luceşti. În dreapta era gardul liceului, deasupra căruia se așezau fetele de liceu să privească trecătorii, să le dea note, să chicotească și să scuipe coji de semințe de dovleac. Și Emil trecuse printr-o asemenea situație stânjenitoare. Se înroșise ca un idiot, nu-i plăcea să fie deranjat de privirea nimănui, iar dacă era vorba de fete de liceu, cu atât mai mult. Apropo de rușinea asta, fusese martor când Șandru, șeful telefoniștilor de la rețea, le-a zis celor din jur: Trebuie să plec dom’le, mă-ntorc într-o oră, iară a ieșit tata pe stradă după fetele de liceu-ăla. Mă face de râs. Merg să-l bag în casă! Mă face de râs dom’le, om de şapeşcinci de ani, auzi! Le fluieră pe stradă și le dă bani să vină cu el acasă. Zău așa!

Bătrânul Șandru locuia vizavi de curtea liceului.

La capătul de sus al scărilor era poziționat strategic alt bătrân, fără un picior, la cerșit. Era paznicul intrării în infern și pretindea trecătorilor un obol pentru a coborî. Drept e că nu spunea un cuvânt, te privea așa în ochi. Nu zâmbea, nu se ruga, uite-așa, în ochi, sprijinit în cârjă, își primea leul și mulțumea frumos. Purta o barbă sură și locuia în casa de lângă scară. Emil a aflat de la fetele lui Grasu că avea fiul în pușcărie pentru un omor și bătrânul strângea bani că-i cerea fiu-său sub amenințarea cu moartea. Îl găsea în capul scării de câte ori alegea să coboare pe-acolo, exceptând noaptea, parcă-l aștepta. Ați auzit de Strunga Dracului? Nu, aia din Făgăraș! Da-da, avea o figură de satir moșul, exact cum vă imaginați un satir al dracului!

Emil evita să meargă spre casă pe jos noaptea, ieșea la zece din tura de după-amiază. Mergea în stația de la Select să ia autobuzul. Deoarece autobuzele veneau la ora exactă, trebuia să fie în stație la zece, altfel aștepta o jumătate de oră. Dacă mergea pe jos ar fi ajuns poate în jumătate de oră însă era mai comod pe sus. Uneori alerga, spre autobuzul care claxona de plecare, prin spatele unui bloc, era drumul cel scurt, și a avut un eveniment nefericit, s-a împiedicat de o țeavă sau altceva și s-a izbit cu pieptul de pământ, atunci a realizat că trecuse o cumpănă, că putea muri dacă ar fi fost în apropiere orice i-ar fi străpuns pieptul. Nu vedea chiar nimic... A renunțat o vreme să fugă după mașină. Și, uite-așa, parcă de la întâmplarea aceea, a remarcat o blondă cu părul lung. Era seară de seară în autobuz. Îi păruse destul de stingheră. A crezut că și ea îi zâmbea... Într-o seară geroasă, femeia a venit însoțită de Grasu și s-a ivit astfel ocazia să o cunoască. O femeie ciudată, Antoaneta, îi păru că are ochii galbeni, ar fi preferat să fie albaștri, avea o slăbiciune pentru bleul adânc, în fine...  Nu a revăzut-o curând după noaptea aceea deși a mai vorbit cu ea și... chiar ziua următoare l-a reîntâlnit pe Krupa în Tomişeni. Krupa i-a spus că s-a instalat, avea o dorință să se liniștească un timp. A găsit de lucru la Trust, a primit o servietă pentru acte și a funcționat ca transporter de documente pe o rază importantă între sediul, filialele Trustului și instituțiile statului. Desigur Krupa era un individ care nu se putea liniști. După doar două zile de la acea întâlnire, pe care Emil n-ar fi dorit-o vreodată, Krupa i-a cerut cheia camerei pentru că avea în obicei o necesitate: Acasă stau bătrânii și nu vine fata (sau femeia)... „Hai, o oră, două, nu las murdărie și îți aduc imediat cheia!” Emil a rezistat, a fost o redută, o fortăreață. Dar nici inamicul nu a renunțat până a descoperit alt ogeac. Individul ăsta nu știa să vorbească despre altceva decât despre femei. Emil l-a implicat pe John, că nu este John de acord, și Krupa l-a întrebat. Se purta altfel cu John! Tupeul său nemaiîntâlnit trăia un fel de sincopă, evident John nu era omul său. Parcă revenise în Tomişeni special pentru sufletul lui Emil Cristea. Nu părea să se teamă de nimic, nu avea trac, nu renunța și putea să îndeplinească dorințele ca Mefistofeles. L-a scos la femei pe Emil. Era duminică, noiembrie, vreme ploioasă, unde mergem?, hai, lumea e mare! au plecat spre Voineşti, un oraș fără case, doar blocuri, numit și Orașul nou, deci, acolo se afla minunata doamnă în roșu care nu a vrut să-i primească pe amândoi, Krupa a încercat, femeia era acolo, el avea loc dar... nu l-a abandonat pe Emil – în povestea asta dracul era un tip de cuvânt. Au fugit cu autobuzul în Bacău. Se înserase deja când au sosit, au mers pe jos până la marginea orașului. Acolo era un cămin de fete, nu chiar bordel, avea paznic un bărbat îmbrăcat în uniformă, cu pistol, cinci gloanțe adevărate și bulan. E drept că nu se folosea de ele și le ținea în camera paznicilor... Băieții veniseră cam târziu să caute o rudă, pe Margot, ăla bulbucat „era pă dracu’ văru-său!”, au chemat fata care s-a minunat văzându-i. Ar fi putut să-i telefoneze, să o telepateze cumva, de unde să știe că vine „vărul” ei în vizită. E târziu, mâine este luni, toată lumea merge la servici... Au rămas în hol, un hol mare, s-au adunat fetele în jurul lor, au povestit, au vorbit până ce au obosit. După stăruințe îndelungate paznicul i-a permis lui Emil să urce în camera fetelor. A adormit și s-a trezit devreme. Krupa dormise pe o canapea în hol iar cele două fete la colege, alături. Nu și-a amintit-o pe Margareta, erau drăguțe fetele din căminul acela, dar atât. Au plecat, s-au întors, ce aventură, ce cuceriri...! Să ratezi o dată se dă voie!

-   Plecăm numai la sigur, de-aici înainte...

N-au mai plecat niciodată împreună undeva. Din ziua când n-a mai avut trebuință de el Krupa l-a cruțat. Grasu i-a spus că își închiriase o cameră și se mutase de la părinți. Era foarte grăbit să cunoască toate necunoscutele din oraș, de la fetele de liceu până la femeile coapte iar graba asta s-a consumat parțial când a cunoscut-o pe Roza, Rozalinda, Rozica, dar îi zicea și Roziamea. Emil a văzut-o în trecere, când s-au salutat ca la gară: Hei! Hai să trăiești! Îm, bine că nu-l mai zăpăcea! Rozi părea o femeie comună, nu-i zărise coarnele, dar nu părea nici victimă, încă nu devenise.

Anul pisicii sălbatice de foc nu se arătase prea îngăduitor cu Emil. Sau el tratase neglijent cele câteva evenimente pe care le... trăise, nu? Într-un moment istoric marcat de aniversarea lui s-a organizat o sindrofie mare la Pago-Pago, vărul Verei și Florenței, în București. În casa aceea mare au încăput invitați și neinvitați, rude și nerude, cunoscuți și... așa. Atunci l-a cunoscut pe Titus, unul grăsuț la bust precum gloriosul fiu al tipului cu replica aproximativă „banii nu put”. Simpaticul Titus Mateiaş avea cea mai simpatică slujbă din câte pot fi imaginate, era inspector al CCCA „Comisia de control a calității alimentelor” și au vizitat împreună subsolul rece al Halelor Obor. De-acolo s-au întors cu două scânduri grele de pește oceanic, de cod înghețat. A fost un festin al codului. Titus era văr cu Florența din partea mamei, tatăl Florenței și mama lui Geo (Pago-Pago) erau frați cu mama Verei, prin urmare Titus era în această încrengătură de rude un simplu curtezan al Verei. Vera i-a spus lui Emil cu oarecare amuzament în glas pentru că nu era nici un pericol să-l prefere pe... Titus nu corespundea standardelor sale de frumusețe masculină care se potriveau mai bine lui. Pago... Geo era un tip blond, foarte aiurit și utilat cu diverse ustensile electronice de ultimă generație, la el puteai să vezi un film la casetă video și să asculți multă muzică americană. Muzica interpretată de anglo-americani este receptată mai bine că nu se înțelege mare lucru din texte, te poți bâțâi fără să-ți pese ce spun indivizii acolo, ar putea fi un text politic, niște înjurături repetate sau o prostie și ce dacă. Iar filmele... Cultură diavolească! Nu-i nimic de râs! La subsolul casei mari erau două camere mici, cu paturi înăuntru și covoare pe podea, într-una fusese de curând cazat fratele Verei, cealaltă era încă destul de liberă. Emil Cristea a reușit să convingă o blonduță și prostuță tânără pe care o văzuse atunci pentru întâia oară, deci a convins-o și abia îi dezgolise sânul drept, se minuna că areola e decolorată, era o premieră... atunci a intrat Gheorghe, fratele Verei, a intrat, era beat și furios că băieții pregătiseră o nouă distracție, că îl săriseră și a declanșat scandalul. Blonda a înțeles că bărbații ar fi avut gânduri comune privitoare la nurii ei și a plecat revoltată. Povestea incidentului a ajuns și la urechile Verei care nu i-a prea dat crezare atunci. Apoi a vrut mai mult, i-a cerut lui Emil Cristea dovada sentimentelor sale pentru ea.

Există oameni care învârt femeile uite-așa, au mare talent, dar cei mai mulți nu le înțeleg și cad în cursele întinse de femei disperate. Orice trebuie negociat în lumea asta, până și necesitățile vitale!

John a petrecut Revelionul în orașul Monăceşti la „socri”. Împlinise trei luni de când se combinase cu Luminița. O perioadă decentă pentru a fi prezentat: „Acesta-i omul!”. Hm! Ce nume este acela, Marchida? O greșeală de caligrafiere la primăria comunală, fusese victima unei devoratoare de litere. Pe taică-său îl cheamă Marchidan. Mda! Marchi(d)za Luminița! Ce să spunem! O tipă subțire, nevrotică, bolnavă de amor după armăsarul John. Tare l-a traumatizat noaptea petrecută în familie! Mai fusese acolo în lipsa părinților, era mai bine fără să-i știe, de cum i-a văzut s-a refugiat până și dorința de a exista! Și, ce? Când cocoșul cântă să se trezească soarele, când vezi cum se naște o nouă zi, când simți iar ce dulce este gustul vieții, ce-ți pasă de toate problemele, nenorocirile, catastrofele, prăbușirile, las’ că e foarte bine! „Când eram și eu tânăr ca voi...”, acesta fusese motto-ul nopții, când eram, vocea îmi era ca a păsăricilor, corpul ca de boxeur, ochii de vultur și iubirea de sfânt... „Ești inginer?”, „Da. La telefoane.”, „Aha! Bine. Eu am lucrat la CFR. Am fost mecanic de locomotivă. Când eram tânăr...”

-   A fost pe dracu’! N-a fost tânăr niciodată! S-a născut bătrân. Și-a amintit cât de deștept fusese încă din scutece! 

Pe Emil îl dusese Grasu la Irina, într-un bloc lung ce borda strada principală. S-au adunat acolo, să sărbătorească în stil tomişenean sosirea Anului Nou, patru-cinci bărbați tineri și ceva mai multe femei. Mia, sora Lucianei, era singura invalidă locomotoriu – și puțin la cap deoarece se prostea ca o fetiță și avea cam treizeci de ani – dar nici restul lumii nu era mai zdravăn la minte. Camera în care au luat masa era ocupată de numeroase corpuri de mobilă grea, maro-deprimantă. Nimic nu lipsea din panoplia unui interior bătrânesc, pe care și l-a aranjat o familie de oameni modești cât să-și protejeze amintirile care-i înșală că au trăit. În bibliotecă erau etalate cărți cu cotoarele în față, capă și spadă, grenade lacrimogene, basme, ficțiuni diverse, lumi recreate. Emil s-a uitat: Vicontele de Bragelone, Les Quarante-cinq, Regina Margot, Dumas père... Mircea Bârnă văzu curiozitatea lui și-l chestionă:

-   Le-ai citit?

-   Nu.

-   Mai pune și tu mâna pe carte!

Nu suporta să fie disprețuit de o față de iepure. Fusese muschetar și duelist, chiar pardallian și căpitan fracasse în copilărie, între timp își mutase mult simpatiile literare spre dreapta. Să discuți despre romanele bătrânului Dumas îi părea totuși infantil, n-avea nimic împotriva măiestrei sale imaginații, Emil era deja un tip emancipé ’telectuel. E, Mirciulică încercase doar o glumă și pentru că îl posomorâse a încercat, împreună cu iubita sa Irina, gluma fatală, ceaiul de doape, pe care i l-au servit deghizat în cola. Și au așteptat. Bietul Emil nu a înțeles de ce s-a umflat intestinal ca un butoi după numai două feluri de mâncare. Să încerci astfel de... cu un necunoscut, este ceva de prost gust și jignitor, dar se pare că toți complotaseră, prin urmare... n-au avut mare satisfacție deoarece brusc, Emil s-a hotărât să plece, în miezul nopții, spunând că nu se simte bine și nu a ascultat uimirea prefăcută a comesenilor. Plătise și el pentru acea distracție de Anul Nou în stil tomişenean. Krupa lipsise și noaptea aceea, petrecuse la restaurant cu Roziamea și-atât. Probabil de-aceea se stricase ceva din veselie la un moment oarecare, că lipsise el. După ce a plecat Emil parcă a mers mai bine. S-au îmbătat cu toții, și femeile. Cea mai stresantă devenise Mia care a scheunat continuu: vreau, dă-mi, adu-mi...! E-e-e! E cumplit un copil la treizeci de ani! Bine că, în mod normal, omului îi trece starea asta pe la cincisprezece.

Când a sosit Emil în blocul IGO s-a întâlnit cu Bouleţ care se întorcea de la un local.

-   M-am jurat că nu mai calc la hoții ăia, știi cum sunt...? Pfu! Pfu! Vii la o țuică?

Emil nu prea avea chef. Scăpase în bună parte de gazele pricinuite de băuturi fermentabile, totuși nu se simțea în largul său. Nici să-l refuze pe Bouleţ în acel moment n-ar fi fost prea diplomatic. În fața camerei sale însă, era freamăt mare: „Ce   se-ntâmplă aici, mă”?

-   E Breton cu Fideluţa pă treabă!

-   Acu’?

-   Stai frate la rând! E listă!

Cum adică? Bouleţ era un tip masiv, ar fi măturat cu toți pe jos. A intrat, era întuneric, și-a scos haina, cu mare stăpânire de sine, fără să spună nimic. Breton se ridicase din pat comunicând cu fata: „Merg să mă spăl. Să stai aci că mă-ntorc auzi?” „Da”, se auzise așa, un glas firav, ca de... vițea. Bouleţ se uitase prin cameră, ceva tot putea să vadă, Cocoşilă era în patul său, îi tremura cocoașa uitându-se peste tăblia patului, își disimulă interesul până ce Breton, a deschis ușa de parcă nu-l văzuse, spunând ritos cârdului de pofticioși: „Ce stați bă, e obosită, lăsați-o un pic să doarmă!”, n-a așteptat să închidă, și-a lăsat nădragii jos și s-a aruncat mătăhălos peste ființa firavă de sub pătură. Atunci s-a auzit o voce gâtuită:

-   Aurele...! Băi...! Au...! Stai bă! Sunt eu... Maricel...

A urmat un scurt moment de confuzie, după care, Bouleţ, înmărmurit, săltat în picioare lângă pat, cu pantalonii în vine, a îngăimat:

-   M-ați dus, fir-ați ai dracului, m-ați dus...!

Apoi, în timp ce se îmbrăca, a încercat s-o dreagă:

-   Băi Marcică, este că am fost primul care s-a prins? Eu   m-am prins primul...

Revelionul era o noapte a inițierii în lumea fericită a farselor. Nu e bine să te superi, o farsă e făcută doar din simpatie! Și doar tu... cazi de prost! Câteodată îți vine să-i, să-i... cam strângi de gât!

Un an ca două belciuge răsucite, nu dădea bine la impresie. Parcă se aduna o presiune, ceva apăsa din greu atmosfera și acest lucru s-a văzut foarte repede. Era 8 ianuarie. Până atunci iarna se arătase oarecum îngăduitoare, Emil nu purtase încă o haină mai groasă și a mers dimineața îmbrăcat doar în sacou la treabă. Părea o zi ca oricare alta. Abia ajunsese la centrală când a început să fulguie puțin. Până la prânz s-a pornit un viscol cumplit, iar zăpada s-a așezat pe pământ până aproape de genunchi. Când a ajuns să ia prânzul la cantina-restaurant și s-a uitat în oglinda toaletei a văzut un tip vânăt pe care nu l-a recunoscut. Îl rebegise  vântul care pleznea din față. S-a încălzit acolo, vedea vaporii supei calde plutind prin sală, dar a fost nevoit să treacă iarăși prin furtuna de zăpadă. Greu a mai ajuns acasă! Acolo era cald. Nu-i de-ajuns tinerețea să te protejeze de intemperii. Și pe ea trebuie să o acoperi cu ceva.

N-a încetat obiceiul său reprobabil de a folosi camera 14 ca atelier de pictură. John nu i-a spus niciodată, adunase multă ranchiună, nu aprecia deloc ifosul de artist al colegului său. Era doar un inadaptabil, ceva mai puțin la minte și foarte-foarte înșelat de cineva că ar putea fi mai mult decât poate fi. Adică un mare nimeni. Nu, nu, serios acum, ce viitor putea avea omul ăsta?

 

-   Caut în viață adevărul, astfel mi-a zis Costică, drojdierul de la Perla.

 Stă acolo, și-a mutat domiciliul alături.

-   Nu mi-a mai rămas nimic decât adevărul. Țin la el, este Edenul meu.

-   Care adevăr Costică?

-   Dacă-mi dai o țuică îți zic!

Și după ce a băut cinzeaca face:

-   Adevăr este că mi-era sete de-o țuică!

  

 Am citat din „Micul tratat de înțelepciune practică”. Ei, adevărul fiecăruia este încărcat de înțelepciune practică! Al lui Țunoi se inspirase din Caragiale. Emil se pregătea să-și creeze marea operă, construise un mare cadru cât patul, chiar ceva mai lat, sau înalt, că îl săltase pe perete și a întins pe el două cearșafuri cusute pe lungime. Nu știa prea bine ce voia să mâzgălească acolo. O nebunie! L-a vopsit cu aracet și l-a lăsat astfel câteva luni, să se zvânte.

Când erau „acasă”, în camera 14, după amiază ori dimineață și toată ziua de duminică, își ocupau o parte din acel timp cu pregătirea mesei. Pentru că nu aveau frigider în cameră, iarna își atârnau plasele cu alimente perisabile în afara ferestrei. Se aprovizionau mai bine decât ar fi făcut-o în București, nu erau cozi. Nici probleme cu încălzirea sau apa caldă nu avuseseră. Poate în timpul verii când se verifica instalația și boilerul. Era vară, se spălau ei și cu apă rece. În serile de iarnă mai veneau vecinii și făceau câteva jocuri de wist. Uneori aveau ceva de băut și se amețeau puțin, vorbeau mult, comentau știrile, circulau zvonuri politice, se vorbea chiar despre noua eră cibernetică, apăruseră niște aparate electronice complicate, Emil văzuse unul la Geo, vărul Verei. Da, ai fi putut să joci cărți pe aparatul acela care se lega direct la televizor! Le manevrai cu niște butoane, niște taste. Unii mai și citeau cărți, reviste. Ascultau știrile la radio. Stătea acolo agățat în perete chiar deasupra patului lui John. Și muzica, multă, multă muzică dintr-aia... Îl trăgeau din priză și înainte să adoarmă îl puneau la loc. „Programul” se încheia zilnic la douăsprezece noaptea. Dimineața la șase imnul îi trezea din somn. Dimineața...

Altfel, iarna a fost blândă, a nins doar de două ori. E drept, zăpada s-a păstrat de fiecare dată câte o săptămână și ceva.

Starea de sănătate a lui Dumitru Cristea, tatăl lui Emil, s-a înrăutățit subit. Nu mai putea mânca și fusese internat în stare gravă. Mama avusese un vis extraordinar:

-   Am văzut un copac înalt și frumos. Știam că fusese sădit de mine. Deodată o femeie mi-a spus: Frumos copac, păcat că putrezește la picioare. Și am văzut că jos, unde era tuns gazonul în formă de pantofi, iarba se veștejise...

Emil și-a făcut timp la sfârșit de săptămână să treacă       pe-acasă, în București, să-l vadă. A ajuns noaptea, a fost oprit de patrule cu câini, l-au căutat în sacoșă, l-au privit bănuitori cu lanterna, o fi ăla, n-o fi poza din buletin... Păreau să caute un răufăcător! N-au reușit să-l confunde.

-   Mitică, Mitică, uite cine a venit! Emil! Emilică, mamă! A venit Emil!

Bietul tata, se consumase, era o umbră, cu o scufie lungă pe cap...

-   A venit Emil...

A părut că aude ceva, a încercat să se ridice privind puțin împrejur, rătăcit, dar nu l-a recunoscut.

-   Acu’ e de la rinichi. I-a pătruns ureea în sânge, în cantitate mare, nu știu cum, mi-a zis doctorul Ciontu... Nu mai mănâncă de două săptămâni, au încercat cu perfuzii dar nu reține nicicum mâncarea. Nu mai au ce să-i facă, uite, mi l-au dat acasă! Mitiiică-Mitică, băiatul meu! El, săracul, a avut încredere în doctorul Oancea, dar a plecat de la spitalul ăsta.

Era trist, copleșitor de trist, a plâns, i-a părut rău, dar ce ar fi putut face?

-   Am să merg mâine să vorbesc cu doctorul. Există remedii, nu-i posibil să mori de foame când ai ce să mănânci... Nu se poate...!

Degeaba, pe Ciontu nu l-a putut găsi, era profesorul bătrân, somitatea, se plimba prin străinătate, a vorbit cu asistenta, doamna doctor Săndulescu.

-   Tovarăşuu’ Cristea, să ne înțelegem, exista un remediu domnule, când, când i s-a zis, da, dializa, când i s-a zis a spus că mai bine moare decât să se chinuie cu transfuzia. A vrut să moară, ce să-i fac? Mi-e milă domnu’, mi-e milă de fiecare bolnav de-aici, da, da’ cine ești dumneata să-mi ții o lecție de morală? Te rog să ieși! Nu-nu, acum te rog să ieși! Chem sanitarii să știi! Dar e posibil să mă ameninți?! Am făcut tot ce se putea omenește... Care? Eu n-am luat un ban! Te dau în judecată pentru calomnie, nesimţitule!...

Emil era un băiat destul de timid și se bâlbâia la nervi, însă îl cuprinsese toată frustrarea omului obișnuit care se temea de monstrul crud ce așteaptă să-l înhațe dacă se defectează aparatul, și se răstise la femeia aceea în termeni coerenți, vindicativi. „Casă de escroci și de asasini! Omorâți oamenii, voi nu-i ajutați să trăiască! Ăsta e mal-praxis! O să vedeți, o să vedeți...!” Oh, cât și-ar fi dorit doamna Săndulescu să ajungă pe mâna ei! La urma urmei, era o boală ereditară. Ea avea ceva peste treizeci și cinci de ani... 

Acasă, în București, începuse deja pelerinajul rudelor. Frații bolnavului au hotărât să-l mute în casa bătrânească pentru ultimele sale zile. Emil nu s-a opus, unchii erau persuasivi și-apoi... s-a întors în Tomişeni, sora lui rămăsese aproape de mama. Avea o soră ceva mai mare, cu familie și o fetiță. Își vorbeau rar, Miha, de la Mihaela, era femeie ocupată, cu serviciu solicitant. Să revină cât mai repede! Ei nu, n-avea de gând să stea la capătul muribundului! Împlinise șaizeci și unu de ani și jumătate Dumitru Cristea. Cam devreme pleca din lumea aceasta! Fusese mim, dansator, colecționar, aventurier, jucător, lăsa moștenire câteva hârburi, un Moskvich și un IJ cu ataș, bune doar la fier vechi, se învârtise bine pentru el, fusese om de viață, trăise cum îi plăcuse, oho, multe-i plăcuseră lui Mitică și multora le plăcuse el datorită plăcerilor sale!

S-a simțit ca un invitat la moartea tatălui său. Totul fusese bine pregătit, dric, popă, groapa la cimitir, pomana, chiar și o fițuică în care cerea el însuși să cedeze singura pretenție testimonială a tatălui din casa bătrânească unchiului său mai vârstnic. Și-apoi unchiul a spus tuturor cum se ocupase de înmormântare din datorie și dragoste fraternă. Ia mai las-o moale, moşule! Emil nu s-a mai ras șase săptămâni. S-a împodobit cu o barbă importantă. Nu-i stătea rău dar îl stresau cele câteva fire albe. Se simțea bătrân, se tot pregătea să ajungă la cei douăzeci și șapte. De ani. La parastasul de șase săptămâni mama a avut timp să-i vorbească despre Geta, vecina mătușii Mimi, care-i ghicise în cărți acum un an:

-   Să te pregătești căci bărbatul tău nu cred să depășească anu-ăsta! Cam așa, la sfârșitul anului ăsta, începutul ăluilalt... Tu îi vei supraviețui douăzeci de ani. Să nu-ți faci probleme cu copiii, ei se vor descurca foarte bine. Și Emil, și Emil...

Nimic nu se schimbă în lume, doar vorbele. Ce este un om? O mașină de tocat vorbe. Ce-i moartea? O poartă a sufletului, pentru înțelepți și pentru nebuni. Iar sufletul...? Propagandă. Teologică.

Poți să ciupești pe cineva și să pretinzi că n-ai făcut-o, cam așa a fost cu Emil, a simțit o durere undeva, acut și nimeni n-a recunoscut că i-ar fi provocat-o. După aceea a trecut asta        și-apoi soarta l-a mai ciupit o dată.

Și-a cheltuit banii pe deplasări iarna și primăvara aceea. Mama rămăsese singură și-i era milă de ea, ar fi putut să-și caute ceva, un loc de muncă... A fost la interviu în Palatul Telefoanelor, pe Calea Victoriei. Erau mai mulți la ușă. A așteptat pe un scaun, parcă ar fi stat la un cabinet de dentist. Și ce? Simțea cum se lipește cămașa pe sudoare, auzea fiecare foșnet, orice scârț, îl copleșeau secundele, minutele, era într-un loc necurat. A fost primit de un tip chelios, cu cravată: Ce? A, ești stagiar? Unde? Și stai aici. Îmhî! Da. Să știi că avem un post de maistru, este sub pregătirea dumitale..., la cabluri. La centrală nu există deocamdată. Lasă cererea! Te căutăm, să vedem poate dai un test! Bine. Bună ziua. Să intre următorul!

„Te căutăm la Paștele cailor!”

Apoi, a aflat ocazional, că ITB-ul este în căutarea unui specialist, să le supravegheze rețeaua și centrala telefonică „specială”, nu-i așa? Și a mers la sediu să discute. Un tip de la personal, prietenos, i l-a prezentat pe moșul căruia i se acrise de condițiile muncii, de salariu, de situația rețelei vechi și defecte.

-   Trebuie să te umilești la „telefoane”, să le ceri un capăt de cablu, orice. Ăștia sunt jegoși, nu cheltuie un ban pentru sistemu’ lor. Cred că o să renunțe la el! Nu veni aici! Nu fi prost, caută în altă parte! Lasă-i dracu’ să scheaune, să nu vină nimeni, să sucombe!

E! Moşu voia să mai câștige doi lei la salariu!

Miha i-a lăsat nepoata mamei, care era pensionară, să-i dea de lucru și să uite de singurătate. Emil a căutat-o pe Vera dar  n-a găsit-o acasă. A vorbit cu Florența și dincolo de ce mai faci, bine că te văd, i se păru că s-a strecurat un fel de nu știu ce în vocea ei:

-   Ce e, s-a întâmplat ceva... să...?

-   Nu știi, nu? Vera l-a rugat pe Boni să-ți spună. Credeam că ți-a spus.

-   Adică...?

-   Vera s-a logodit. Se căsătorește cu Titus. Credeam că  ți-a spus! Uuf! Nu voiam să-ți spun eu!

Mama lui Geo tocmai își făcea drum pe-acolo și văzând figura suferindă a tânărului îl compătimi:

-   Ce să-ți fac băiatule, dacă nu ești serios?

Se gândise la Vera în ultima vreme. Încercase mult să o vadă ca nevastă și.... El nu s-ar fi grăbit ea însă nu avea răbdare. S-a înfuriat, a văzut-o urcând scările, era cu Titus, a chemat-o și a vrut să se elibereze și să-i spună că a ales greșit și că este... mărginită și converge spre zero. A fost devastat. Totuși a reușit să accepte că nu s-ar fi însurat, iar Vera nu era sigură de el. Boni a vrut să-l consoleze. Că nu se potriveau, că nu-l merita, că ar fi vrut să-l întrebe: „Ce-ai ești lovit la cap? Tu nu vezi?” Fusese colacul său de salvare, Vera. S-a simțit deodată lipsit de securitate, obișnuia să-și asigure spatele...

S-a întors parcă mai mic în Tomişeni. Era mai mic într-un oraș mic. Cei apropiați nouă ne fac mari, dar mai ales rezervele. Cu ele poți câștiga bătăliile și respectul celorlalți. Dacă lipsesc rezervele ești expus depresiei.

Viața este ca un suiș, ca o melodie in crescendo, ca o continuă moarte și resuscitare, o epopee, o luptă continuă și victorie când ai dus-o cu bine la capăt.  Ah, vanitate, ce căi trasezi pentru viața noastră? E-atât de firesc acest înainte al timpului... Zbârcire, uscăciune, e-atât de firesc nenorocitul nostru sfârșit...  

Totul se vedea în tonalitate sumbră. Nu pentru multă vreme. Este că timpul le rezolvă pe toate?... Cine spusese primul chestia asta că toți o spun acum? Ditamai înțelepciunea! Era de-ajuns să vezi moaca jovială a lui Grasu și contrastele se anihilau. Emil a plecat cu el într-o excursie la sfârșit de săptămână la Brașov, cu autobuzul. Este un drum spectaculos peste munte. Au sărit de pragul Oituz, ei nu s-au împiedicat acolo și au coborât prin Țara Secuilor până în Țara Bârsei. Dincolo se întindea târgul Brașovului. Au fost la schi în Poiană. De fapt doar Grasu a îndrăznit să-și închirieze clăpari și schiuri. Făcuse armata la vânătorii de munte, cine ar fi crezut! S-a descurcat onorabil cu schiurile. Nu mai era multă zăpadă pe pârtie, se arăta primăvara, ușor, și pe-acolo. În Brașov n-au stat mult. Grasu a intrat pentru o oră la Judecătorie. Mai apoi i-a vorbit despre un proces și foarte rapid de femeia care făcuse un copil cu... cine l-o fi făcut și-i pretindea lui pensie alimentară. „Sunt un om care nu regretă nimic. Așa sunt gogule, așa vreau!” Tare al dracului! Ceva din imaginea lui Ionuț Preda s-a pierdut după acea zi. Prietenul său Krupa își încheiase prietenia cu Rozica. Descoperise că nu se potriveau. Venise vremea despărțirilor. Chiar și John... Valentin aflase primul. Știa toate amănuntele afacerii:

-   Nu mai este cu Luminița.

-   A scăpat de ea ?

-   Nu ți-a spus ? Ha-ha ! Era noaptea la servici. Eu mă pregăteam să plec, sună telefonul, răspunde el cu vocea subțiată: „Da-da !”

     „Nu este centrala telefonică?”

     „Ba da... Așa cred.” Și apoi a întrebat cu tupeu: „Alo, cine sunteți, pe cine căutați?”

     „Fiți amabilă”, zice Luminița „Ion Marchida poate fi găsit, este la serviciu?”

     „Neluțu? Păi da, el este de serviciu noaptea asta, suntem amândouă, amândoi, pardon, ha-ha-ha!, de serviciu. Dar dumneavoastră cine sunteți?”

     „Soția lui.”

     „Serios? Zicea că nu-i însurat! Escroci mai sunt bărbații ăștia! Stați să-l chem! Neluțu! Neluţişor! Cred că e la W.C., așteptați puțin!”

     Și după un minut, cu vocea naturală...

     „Da dragă, ce e?”

     „Cum ce e? Cum ce e? Escroc sentimental! Mincinosule! M-ai înșelat în fiecare zi...!”

     „Nu te ambala dragă, am glumit!”

     „Cum să nu mă ambalez? Porcule, bădărane,...!”

Și Emil i-a trântit receptorul...

Avea talent de imitator Valentin, Emil a râs cu poftă. Și-a amintit cât de iubit fusese John când își trăise perioada de tandrețe cu Luminița! „Iubitule, dragostea mea, frumosul meu,...!”, așa-i zicea.

-   Spune hombre, sunt eu așa frumos? îl întrebase pe Emil.

Părea un falnic samurai, cu o cvasimustăcioară de senzație care-l făcea atât de irezistibil...  Cum  îl rosese nemernicul de guler scorțos și ce probleme cu manierele își făcuse de Anul Nou când s-a aflat în compania bătrânilor ei care l-au servit cu excesivă grijă, de parcă ar fi fost un balon gata să se spargă!... Și... gata! S-a epuizat marea iubire!

Nu erau pierderi irecuperabile. Ajunseseră la vârsta când știau. Se lăsase iar primăvara și cumplita descurajare că iarna este definitivă s-a risipit. Parcă deveniseră cu toții mai mobili, renunțaseră la hainele groase, inspirau optimism și expirau pesimism, azot, ceodoi și alte gaze. Ar fi fost timpul, pentru stagiari, să participe la examen. Emil avea o problemă. Nu înțelegea deloc schemele, ceva, o jenă la cap, nu se agăța nimic, îi aluneca memoria, fir-ar să fie! Și nici nu avea curaj să recunoască, ar fi trebuit să se declare bizon. A decis că este mult mai bine să renunțe la orice stress venit din lumea profesională – îi putem oare zice astfel? Mergea la serviciu să. Acasă lucra deja la tabloul mare, îi făcuse colțul din stânga sus. Acolo era... cerul. În cer poți zbura.

Într-o zi senină orașul a fost amenințat de dușman și s-au pornit sirenele de atac aerian. O oră a vuit strada și au apărut gărzile patriotice să salveze omenirea. Emil Cristea era paznic la centrală, privea cerul albastru cu două dâre de nor proaspăt și...  s-a transferat în interiorul unui vehicul care se deplasa neliniar, smucit și zgomotos. A fost trântit cu spatele într-un perete și a resimțit impulsul ca voință a mașinii. Privea înainte prin hublouri și se văzu că survolează culmea Coroiu, dincolo de pădurea cu pini uriași, văzu dealul rostogolindu-se și se prăbuși în picaj de Stukas, bzzzzzzz, bzzzzzz, ta-ta-ta-ta, ra-ta-ta-ta! trecu de primărie, în față-i se postase clădirea PTT, viuuum! și s-a înfipt în fereastra de pe mijloc...

Afară încă răsunau sirenele prin cele patru difuzoare și oameni în uniformă îi adăposteau pe localnici, din altruism. Chiar atunci pe stradă ieșise și Jean. Deschid o paranteză:

Jean era una dintre emblemele orașului. Dădeai de el unde nu te-ai fi așteptat. Dacă nu măsura strada cu pași mari, îl găseai plimbându-și mașinuța de tablă sau așteptând în stație să privească oamenii ieșind din autobuz. Când l-au văzut pentru întâia oară stagiarii au fost puțin uimiți. Mâncau ceva din farfuriile de tablă de inox în restaurantul cu autoservire, mai erau patru persoane plus femeia de serviciu care mătura praful când un om de patruzeci și ceva de ani cu mustață mare, neagră, îmbrăcat într-un sacou maron cu brăduți, asortat cu bască bleumarin pe cap și o servietă în brațe, a pornit să fluiere tare o melodie populară. Observând că nu se deranjează nimeni, au tăcut și ei. Bine au făcut, altfel ajungeau de poveste. Ar fi putut să construiască o conversație cu Jean dar se implicau și alte persoane pe care nu le-ar fi văzut deoarece locuiau în capul lui.

-   Sunt bătrân, sunt bătrân, am șaizeci de ani, mama și tata au murit, am să mor și eu... E greu la oraș, mai bine e la țară... Sigur, e mai bine... Acum eu sunt puțin handicapat. Mi-a zis doctorul că am ceva la creier, da’ un pic de tot... Unde mă duc? La serviciu, mă duc la serviciu...

Închid paranteza. Ei, cum să-l faci pe Jean să priceapă că patria se îngrijește de integritatea lui corporală? Doi bărbați l-au luat pe sus și l-au depus alături de alții sub cornișa unei clădiri, însă Jean a plecat iar. L-au întors din drum dar s-a strecurat printre ei... Și l-au lăsat. Străzile erau pustii, sirenele urlau, schizofrenia defila mândră, cu nelipsita ei servietă, prin oraș.

Noaptea aceea s-a utilizat lumina de camuflaj. Locuitorii au fost somați să stea în casă după căderea întunericului – li s-a prezentat alternativa cu petrecerea de noapte din secția de miliție – și să acopere geamurile cu hârtie. Singurul bec aprins din rețeaua de iluminat public a rămas în centru și acela deghizat cu un abajur ca o pălărie chinezească. Câteva femei ciudate au bântuit străzile, una cu pampoane și codițe și pantofi de școlăriță sărind într-un picior pe trotuar, alta îmbrăcată și machiată avangardist, în fine alta și-a transportat întreaga avere în șapte sacoșe dintr-o parte în cealaltă a orașului să nu-i fie rechiziționată de armată.

Au depășit cu bine momentul de exercițiu aerian, erau mult mai pregătiți.

-   Domnu’ Cristea, domnu’ Cristea... Ce-ai dom’le, ai căzut în paharu’ cu melancolie, hî-hî-hî!

Ce-o fi vrând Dromaderu?

-   Mâine avem o vizită importantă. Vine inginera șefă, și șeful de cadre să inaugureze CTI-ul. Vă rog să fiți mai... la treabă, hî-hî! Adică nu la fereastră.

-   Bine dom’le.

Emil era încă subalternul lui Velichi la centrala 7D, John însă forma, deși neoficial, colectivul CTI împreună cu altă persoană. Constructorii plecaseră deja, rămăsese unul doar, dintre cei care au pus-o în funcțiune. Când apăreau greii telefoniei din Bacău, ar fi fost bine să nu le ieși înainte, erau ca președintele, făceau vizită de lucru, se uitau așa în stânga-n dreapta, da’ asta de ce-i așa? ăsta de ce-i acolo? n-am văzut nu știu ce! băiatul ăla ne privește ca prostul, nu lucrează?

Înainte să intre, inginera șefă, Olga Tarcău, grasă, foarte supărată, îmbrăcată în negru, cu taior și fustă, cu ochelarii fumurii care nu-i arătau ochii, a cerut un halat să nu-și deranjeze scamele de pe costum.

-   De ce nu sunt echipați lucrătorii în salopete de lucru? De ce?

„Dece-dece”, avea un fix, s-au dat la spălat și nu aveau decât un rând. Oricum, încălțaseră pantofii de stație să nu zgârie parchetul. Nu a mulțumit-o răspunsul. Știau de o săptămână că va veni în vizită, cum să dea tocmai acum salopetele la spălat? Le dădeau o dată la trei luni, acum se nimerise. A scos din poșetă un carnet și a notat ceva acolo... Dar avea mai multe de văzut. În spatele ei se adunaseră reprezentanții constructorilor și cei câțiva specialiști din DJPTc. Cu toții au urmărit apelurile, s-au consultat, au marcat inaugurarea cu reținere dar și fudulie.

Atunci au mirosit aerul din Tomişeni, pentru întâia oară, două noi personaje. Primul, Găină Venuţ, frumosul Găină, cu figura de donjuan și statură de adonis, avea un mărunt defect și anume o gaură la dantură, exact unde ar fi trebuit să se poziționeze premolarul din dreapta sus, dacă te uitai la fața lui, celălalt, cu buză de iepure ca Mircea Bârnă, avea față de boxer german cu chelie incipientă și doar un moț de păr pe frunte, numitul Gheşu Gheorghe. Cel dintâi a devenit șeful lui John, al doilea avea să fie șeful lui Emil, peste doar două luni. Găină  și-a luat centrala în primire și a rămas în localitate chiar din ziua aceea. A mers la o bere cu noii colegi pentru a-i cunoaște mai bine. Zâmbea mult și nu se jena să-și etaleze golul intradentar și ghiulul de aur cu piatră roșie de pe inelarul mâinii drepte. Pe stângul purta verighetă. Părea bonom Venuţ, a vorbit mereu politicos celor doi ingineri, el era doar tehnician cu înaltă calificare. John, la fel, nici când i-a devenit prieten la cataramă, nu i s-a adresat altfel decât la plural, deși nu era mult mai tânăr ca el. Lui Emil Cristea nu i-a plăcut, asta nu putea fi o noutate, însă nici Venuţ Găină nu l-a simpatizat pe Emil, iar din momentul în care a aflat de preocupările sale absolut rizibile s-a simțit liber să-l ia peste picior. Desigur într-un ironic mod politicos. Pe Emil nu-l avantaja să răspundă ironiilor ieftine de aceea nu s-a angajat în discuții cu el. Îl evita.

Asta a fost după vizita importantă la nivel înalt pe care au suportat-o angajații DJPTc din Tomişeni. Atunci fusese vizionat și Borik, iar bătrânul măscărici, un tragic Rigoletto (avea chiar o fată care nu-l cunoscuse încă pe ducele de Mantua), s-a repezit să-i sărute mâna Olgăi Tarcău. Uh, ce vexată s-a simțit, cum a fost lovită în mândria ei de bărbată!

-   Ce, ce vrei să faci? Pleacă de-aici! Pleacă-pleacă! Nu  ți-e rușine?

Bietul Borik, ce poză miloagă a luat, cum s-a transformat în ghem, el n-a vrut, el n-a făcut, era un cimpanzeu și nimic mai mult!...

Să alungăm visele urâte! Au înflorit plantele, oamenii iubesc parfumul florilor, culoarea florilor, numele florilor. Și vremea s-a încălzit zi de zi până a devenit toridă. Întreaga primăvară este ca un atac în salturi. Salt înainte, culcaat, salt înainte,...! Azi plouă, mâine e frig, poimâine se încălzește, rece-rece, cald-cald, fierbinte... Așa este. La Bacău a fost hotărâtă soarta celor doi ingineri. John și-a câștigat locul la CTI. Era o recunoaștere, o bucurie, fală, era bun! Trebuie s-o spunem pe post: Omul valorează cât apreciază ceilalți, nu cât se crede el. Cât valora Emil? L-au trimis la rețele. Acolo se lepădau rebuturile, deșeurile. Nici măcar nu au avut nevoie de altă examinare, pur și simplu s-au interesat cât de mulțumiți au fost specialiștii de aportul lor. Ce-ar fi putut spune despre Emil? Catastrofal! Dubios! Amețit! Nul! Totuși a primit o însărcinare, i-a fost încredințată conducerea formației telefonice de rețea urbană, formată din 4 liniori și cinci jonctori. Primii se ocupau de liniile aeriene, telefoanele, instalațiile de acasă și telefoanele publice, lucrau direct cu clienții, ultimii de legăturile subterane. Şandru Lucian a revenit la serviciul său de bază, era șeful echipei de jonctori. A suferit și s-a simțit oarecum retrogradat. Mucosul acela cu păr lung era caraghios și lipsit de experiență, de fapt îi părea bleg, prostănac și paralel cu treaba la rețele. O dată-l văzuse... de două ori. Nu trecuse pe-acolo, bre, nu s-a străduit măcar să vadă ce fac ei acolo, e o muncă, o specialitate, nu? Las’ să vezi în ce rahat intră el, până la gât, să vedem cine-l scoate din hazna? Era furios nea Şandru însă Emil n-avea nici o vină că fusese aruncat pe locul său, nu-i ceruse postul. De altfel, înțelegând posibilitatea unui conflict, a început prin a spune oamenilor că nu are intenția să le schimbe obiceiurile, că nu el a cerut să vină acolo. Mai bine tăcea. O turmă acceptă un măgar în frunte dar nu-l știe de frică decât pe câine. Nea Șandru se pricepea să fie câine, așa că l-au ascultat în continuare până ce a venit un dulău mai feroce, boxerul Gheghe. Haznaua despre care vorbise Șandru era magazia cu materiale și echipamente de lucru, pe care Emil a fost nevoit să o gestioneze, lucru neașteptat de dificil, ba chiar de spaimă când a constatat că se golea mult mai repede decât pe hârtie, unde-și nota și i se semna orice transfer. A început să caute hoțul și a sfârșit prin  a-i bănui pe toți.

Când a venit, Gheghe i-a spus lui Emil că lucrase în colectivul de proiectare a rețelelor telefonice, că i se oferise postul de șef de secție la Tomişeni și negociase, în fine, acceptase după un timp de gândire, o lună și ceva, după ce primise un apartament cu trei camere, salariu bun și alte promisiuni. Avea să-și mute întreaga familie, adică nevasta și băiețelul. Din momentul în care a devenit șeful direct al lui Emil Cristea, Gheghe s-a erijat în protector al acestuia. El împlinise deja treizeci și patru de ani, Emil mai avea jumătate de an până la douăzeci și șapte, se arăta ca un tânăr docil și cu maniere de orășean. Avea ceva împotriva țăranilor, în mod evident, strâmba din nas când vorbea despre ei: „Țărani needucați!” Din păcate, aproape toți subalternii lui Gheghe erau de la țară. Porecla lui, sau ce era, îi parvenise lui Emil prin intermediul lui John, de la Găină. Toți îi spuneau Gheghe, le era mai la îndemână, dar în față era Gheşu, tovarăș, desigur, nu chiar cu oricine. Accepta să-i spui dumneavoastră, vă, vi, respectiv domnia voastră, dar cine înțelege asta? Se credea deșteptul, mintosul, avea pentru oricine o vorbă de dispreț și părea netemător, ceva suspus îl ținea în brațe.

Schimbările acestea de la serviciu nu-i modificaseră lui Emil activitatea externă. Se purifica de angoase prin munca la tablou. L-a terminat în septembrie, dar la începutul lui iunie zugrăvise mai bine de jumătate din cearșaf. Era o alegorie, ceva, oameni, cai, o cămilă, case,... un fel de pictură naivă. Într-o zi a pătruns la ei un individ care le-a propus să le facă portrete după poze. Când a observat peretele, a întrebat: „Tu    l-ai făcut”? Și a plecat fără să mai spună ceva. Pentru Emil era un mic succes. Omul recunoscuse talentul său de pictor. Avea mania lucrurilor mari, încâlcite, obtuze, neînțelese, fără valoare și încăpățânarea de a le duce către un final. John Marchida începu să-și gândească viitorul fără Emil. Se înstrăină. De la începutul verii chiar. Venuţ primise din partea DJPTc, asemenea celuilalt șef, o locuință într-un bloc mic de patru etaje și-i comandase lui Emil un tablou pentru a împodobi peretele gol al camerei mari. Emil păstra un tablou mai vechi, roșu, cu niște ciudați jucători de cărți, între care o tipă goală și un diavol sprâncenat în spatele ei. „Altul nu aveți?” l-a întrebat Venuţ. „Da’ ăsta ce-are?” „E prea... roșu! Dați-l aici, să vedem!” L-a prins, cum spuneam, într-un cui pe acel perete și din ziua aceea casa lui Venuţ Găină a început să fie vizitată de femei. John s-a extras din camera 14 a blocului IGO și s-a așezat, o vreme, la casa lui Venuţ, seducătorul de femei. Era însurat Venuţ Găină, nevastă-sa locuia împreună cu mama lui în Bacău, dar... asta e ca un accident de fotbalist care „și-a dat cu stângu-n dreptul și a stat pe bară”, o vreme... Vremurile... se anunțau tulburi.

Boni i-a spus la telefon lui Emil că Geo fusese arestat de miliție fiindcă era bănuit de furtul sau furturile unor aparate electronice valoroase. Au trecut câteva zile, au fost luate niște lucruri din casă, probe... Cine-ar fi crezut? Geo era student în ultimul an la TCM, mai avea... nici o lună să-și termine studiile! Putea fi exmatriculat, pierdea anii de studiu! Bietul băiat se împrietenise cu o bandă de hoți. De trei ani dădeau spargeri, dar anul acesta debutase cum nu trebuia. Metoda era foarte simplă. În fiecare vară urmăreau ușile sau geamurile deschise la ultimul etaj, iar seara, dacă nu era nimeni acasă, urcau pe blocuri și coborau cu frânghii de pe terasă. Au uitat o frânghie pe bloc și unul dintre ei s-a întors să o recupereze. A fost reținut de locatari, îl întrebaseră ce caută pe-acolo dar nu  i-a convins că a greșit scara. Da. Cinci ani de meditație pe tema, ce riscă omul când vrea mai mult decât îi oferă viața, asta a primit Geo ca recompensă pentru cutezanța sa.

 Boni se considera bun prieten al lui Geo, totuși nu știuse nimic despre aventura amicului său. Emil nu avea sentimente, nu aprecia nici măcar acest fapt divers. Lumea lui Geo se atinsese cândva de a sa.

 

De ce ne entuziasmăm oare pentru lucruri care ne pot dăuna, totuși le dorim cu orice preț?

Am cunoscut un om, scria nea Ţunoi, tatuat aproape pe tot corpul. Era foarte mândru că a descoperit în pușcărie, la Canal, un artist în tatuaje. Îi făcuse un vultur, o spadă și un smarald, un dragon cu aripi,... și soarele, mare, pe piept. Omul ăsta a lucrat o vreme la trupa mea. Multe probleme i-au creat tablourile la purtător! Atrăgeau privirea mai ales vara când erau dezvăluite. Doar marinarii mai purtau asemenea podoabe dar niciodată așa de complicate și bine lucrate. Astfel încât au aflat toți că omul făcuse pușcărie și s-au ferit de el. Era om cinstit și deștept însă aceste semne i-au distrus viața.

 

Prietenia lui Emil Cristea cu nea Preda se apropia de sfârșit. Bătrânul era bolnav, iar durerea îi măcina răbdarea. Fiind unchiul Violetei, ar fi vrut să o vadă iubită cât era încă tânără. Cine era singur și la vârsta însurătorii? Emil era. Cuminte, curățel, zâmbăreț, prietenos, cu școală, umbla netuns, îm, îi părea cam gângav, totuși... O întrebase pe Vio dacă-i place Emil.

-   Miluş? Îți place dumitale de Miluş?

-   Ție nu-ți place? Ce-are?

-   N-are nimic. Am zis eu că are ceva?

-   „N-are nimic”. Cum dracu’ n-are nimic? Ce, nu-i bărbat?

-   E bărbat nea Nuţule. Vrei dumneata să mă măriți? Dacă el nu vrea?

-   De ce să nu vrea? Că ești frumoasă. Dacă aș fi avut anii lui... Proști mai sunt unii! Parcă trebuie neapărat să se-nsoare...

Lui Emil nu-i displăcea Violeta. Era spectaculoasă, pufoasă, cu piept bogat, blondă, cu ochii migdalați și gura frumoasă, cu zâmbet plăcut. Avusese totuși aventuri cu localnici, doi, trei sau patru bărbați între care unul de patruzeci de ani, scandalos, nu? și... de fapt nu-și dorea o apropiere sufocantă și definitivă de clanul Preda. De-ar fi fost numai atât... Încercase, a sărutat-o seara, a însoțit-o acasă și Violeta   l-a luat în râs: „Ce spuneți dragă, Miluş m-a sărutat în poartă!” Ar fi trecut și peste asta...

Ţunoi avea vorbe multe despre femei:

 

Pe femeie nu o poți atrage cu degetul. Trebuie să te ducă mintea ca să ai o relație cu femeia care-ți place, și noroc.  Femeia caută un partener compatibil dar și un protector. Dacă nu e nebună. Un mascul este posesiv. Femeia trebuie să-i aparțină, să aibă drept de proprietate asupra ei. Altfel devine instabil. Un mascul instabil este antisocial. El îi urăște pe toți cei care se descurcă în lumea ciudată a cererii și ofertei.

Desigur, vrem să experimentăm mai mult. Este natura ființei care-și transmite genele cât poate mai mult și mai departe. Dar cum poți îngriji marea de oameni pe care o poți concepe?

Femeia este o floare sensibilă, tremurătoare, parfumată, pe care-ți dorești să o culegi. Mirosul ei se risipește în timp. 

Pe Vesa am cunoscut-o deasupra trenului. Mergeam spre Cluj, aveam 19 ani...

Avea o meteahnă, gemea atât de tare că într-o zi copilul unei familii vecine s-a speriat și a zis: „Mami, omoară pe cineva!” ”Pleacă de-acolo mamă! Pleacă de-acolo!”...

Florina avea obiceiul să-și noteze în jurnal ce simțea. Când am citit prima oară am fost flatat. A doua oară, m-a hotărât să renunț la ea. Scria: Mic, mic, mic. Cu litere mici...

Ruxandra fusese vestală...

Lelia era turcoaică...

Prostituția a fost abolită. Trăiască prostituția! Nu există decât femei aproape cinstite... Femeile virtuoase sunt legendă.

Iolanda se credea o curvă de un milion de lei, iar noi eram niște destrăbălați de doi bani.

..................

Titlul cărții: Cum mi-au ucis bărbăția.

Ana mi-a zis: Lasă, dragul meu, nu-i nimic, oricum nu prea aveam chef...

Ce spui doctore? Doare prostia? Și are o glandă între picioare?

 

Bărbații din familia Preda nu prețuiau fidelitatea la bărbați, de aceea spuneau că sunt pentru candidatura lui Mormon la un post vacant de profet. De ce să-și dorească omul poligamia? Pentru ce nu se renunță la căsătorie? Să exemplificăm? Pentru ce ar fi trebuit o nevastă lui Venuţ, Grasului, sau tatălui său?... Și-apoi, ce anume vă dă încrederea că nu vă aflați fiecare într-o cușcă, iar lumea exterioară este doar în mintea voastră?... Am divagat.

Emil își hotărâse traseul de vacanță. O aventură în munții Retezat, alături de Boni și doi frați Răzvan și Șerban Băranu. Mai fusese în Retezat și au ales un traseu diferit de cel pe care-l bătuse cu patru ani înainte. Este grozav muntele, o frumusețe, dar îți trebuie mușchi de fier și plămâni de oțel. Să treci ca o furnică rucsacul greu peste înălțimi, să traversezi râuri cristaline unde se răcoresc, goale, nimfele muntelui, să eviți vipere expuse la soare pe pietre rostogolite de coasta montană ori să campezi aproape de vârf, la malul unui întins lac glaciar, este o aventură trăită intens. Aproape de Bucura au găsit un mare monument construit pentru a lăuda nesimțirea umană, din cutii goale de conservă pescuite din lac. A venit o furtună, a adus multă apă, ceață și frig, într-o noapte a înghețat muntele. Frații s-au despărțit de ei, erau adepții admirației meditative și îndelungate a belvederilor, ceilalți doi erau atleți. S-a înseninat a doua zi. Au făcut o ascensiune de noapte pe vârfurile apropiate. Era o nebunie să alergi la lumina lunii și anemicelor becuri de lanternă, să sari pietrele mari din muntele retezat, fără teama că îți poți rupe picioarele! Dar cum păstrezi această amintire în cap? Cât de reală rămâne peste douăzeci de ani? Cine crede că nu este o scorneală văzând ce huidumă ai ajuns? Au făcut poze pe munte, au pescuit păstrăvi în lacul Galeș, au mâncat o friptură de berbecuți pregătită de ciobani, au înlocuit aerul, s-au simțit capre negre. Întoarcerea a fost fioroasă și s-a încheiat cu o „cavalcadă”, o urmărire ca în filmele de groază. Erau pe Muntele Mare, pe cea mai înaltă dintre pietre, masivul era spre nord-vest, ei au sărit din piatră în piatră urmând semnele montane, au intrat în ceață, apoi au traversat o pădure uscată, copacii ca niște hârci îi agățau de haine, apoi au săltat pe alte pietre, au urcat și au coborât, într-un târziu, după ce se convinseseră că harta e defectă, au văzut într-o poiană ruinele unei cabane și câteva case împrejur. Cabana de piatră era populată cu persoane dubioase, care nu păreau turiști ci, în această privință Emil n-a avut nici o îndoială, Boni s-a îndoit puțin, ci delicvenți care se ascundeau, haiduci moderni. Doi aveau cuțite în teci prinse la brâu, altul venise în sală cu o cazma în mână, iar cabanierul, bărbos, negricios, a zis, totalmente inamical: „Dacă vreți să mâncați ceva, n-avem decât ciorbă. Cred că mai sunt două locuri de cazare, nu Nelule? Două locuri de cazare, nu? Zi mă!”

-   Mlî! Mlî! Ptiu! E.

Boni ar fi vrut să guste din ciorba aceea, văzuse înăuntru câteva boabe de fasole neagră, precum gândacii, dacă nu cumva erau gândaci, și câteva zarzavaturi, el era amator de experiențe culinare... Trecuse deja ora 16, unde să mai coboare, pe hartă se indicau 6 ore pentru coborâre, dar Emil a insistat, așa că au lăsat ispititoarea ciorbă și au alergat, urmăriți de noapte, era tot mai aproape, mai aproape... o simțeau și fugeau cu spaima că vor rătăci în pădure pe întuneric... Au traversat cel mai mare zmeuriș încă plin de fructe pe care doar îl visaseră, prin canale pe unde-i puteau îmbrățișa pe moș și pe baba Martin. N-au zăbovit acolo și au continuat să fugă, iar la 8 seara au ajuns la poalele muntelui. Dincolo se întindea șesul. Au găsit loc să ridice cortul și un rug de muri crescut pe valea seacă a unui pârâu... Dimineața s-au ridicat să ajungă în gara localității Pui și de-acolo... mai departe.

Timișeni, dincolo de Voinești și de Monăceşti – o haltă cu sala neobișnuit de mare a gării, apropiată de un fost palat princiar (devenit, în fine, „Palatul copiilor”) –, la capătul unei călătorii cu autobuzul de douăzeci de minute, un oraș făcut din două localități, una pe deal, cealaltă jos, în apropierea râului. Acolo unde se adâncea paguba în gestiune.

Emil a încercat prima investigație, subtil, să nu dea de bănuit, mai are cineva chei, acces, cunoaște cumva, ceva... Și, stupoare! Oamenii au început să se toarne. Stați așa! Cine? Mihăilă! Ăsta numără unu și ia doi. Andrei! Are o cheie. Vasile este, bre! Nenorocit om! Nu știi că a lăsat-o pă nevastă-sa? Ghinea! Să nu mă spui că eu am spus, da’ l-am văzut! Auzi, şefu’, vezi că ți-am adus un chil de țuică! Te rog să nu mă refuzi! ...

Ajunsese în lume. Așa este lumea care a depășit tinerețea. Probabil, din masa vulgară a sentimentelor care ne copleșesc viața, păstrăm doar indulgența pentru lăcomia noastră. Credeți că putem fi altfel? Poveștile mor. Averea este criteriul care încoronează existența. Pun pariu că și în Paradis este la fel. Iar averea se acumulează dificil, cu riscuri, pericole, cu temeritate. Chiar și în societățile egalitare, omul devine un șobolan în toamna vieții.

Gheghe și-a decorat biroul în clădirea PTT, la etajul unu. O cameră mare cu patru mese, una dintre ele a devenit locul de odihnă al lui Emil Cristea. Magazia buclucașă fusese mutată din baracă la subsolul clădirii, iar echipa de liniori și jonctori își găsise un adăpost mai bun, alături.

Altă noutate adusă de Gheghe, la PTT în Tomişeni, a fost examenul trucat. Nu descoperise Gheghe șiretenia asta, o aplica și el în scopul nobil al reîntregirii familiei. S-a procedat legal. A fost emis un anunț la ziar, au venit șase tineri pentru a ocupa postul de magazioner, a fost un interviu și o examinare cu subiecte generale privind materialele utilizate în telefonia pe cablu. Desigur a câștigat întrecerea Victoria Gheşu, o femeie rotundă, naivă, bonomă, fără personalitate. I se potrivea lui Gheghe care deborda de energie. Succesul, ascensiunea, rolul său, oamenii care îndrăznesc merită mai mult, iată cum și-a expus summa intelligentia:   

-   Dacă vrei să fii găină, cotcodăcești, dacă vrei să zbori, te urci pe gard, desfaci aripile și sări!

Nu vorbea despre „frumosul Venuţ Găină”. Observase că bietul Emil nu ar fi putut depăși starea unui animal de ogradă. Un sfat oferit la momentul oportun aservește psihic o minte onestă. Da-da! Din momentul în care doamna Vica i-a luat gestiunea din suflet, Emil a acceptat suzeranitatea seniorului Gheghe. Și i-a fost bine.

Încă de la începutul verii în povestea vieții lui Emil a fost introdus un personaj nou: farmacista. La parterul blocului IGO, pe partea dreaptă era o farmacie. Aproape n-o observase, i-a fost indiferentă până când s-a încălzit vremea și în zilele cu soare farmacistele tinere se expuneau cu îndrăzneală pe cele două bănci abia înfipte lângă aleea din fața clădirii. Urmărit de privirile acelor femei, în prima zi a simțit oarecare jenă, după aceea și‑a format un adevărat complex. Le zărea de cum trecea peste pod și se învârtea o vreme pe străzi până ce plecau de‑acolo. Nu se iluziona că îl așteptau pe el. Numai că într‑o amiază Cocoşilă i-a adus o hârtiuță...

-   Au pus ochii pă tine farmaciste‑hî‑hî-le!

... o hârtiuță cu două rânduri mâzgălite neglijent cu pixul:

 „Salutări răule.

              Colectivul farmaciei 55”

„Colectivul”? Mirosea conspirația. O gogoașă mistrolită de colegii săi de palier...

-   Să mor, i-a zis Cocoşilă. Nu e bă, să mor dacă te mint! M-a întrebat și altădată cum te cheamă, hî-hî!

Una dintre farmaciste l‑a acostat pe seară, când a ieșit să‑și cumpere nechezol. Mirela, jovială, șatenă, cu plete lungi, obraznică, înaltă, ochi căprui, nasul, un cioc de pasăre de pradă, l‑a chestionat:

-   Care îți place dintre noi?

-   Care-mi place...? Păi nu știu... Am auzit că blonda are o fetiță, și-a amintit.    

Aflase de la soția lui Pralea, ea le cunoștea bine. Pe Mirela a amuzat‑o purtarea lui stângace deși parcă nu asta voia să‑l audă spunând.

A doua zi dimineața, la serviciu, o voce răgușită de femeie a pornit să‑l certe prin telefon pentru curiozitatea manifestată și mărturisită Mirelei, apoi a închis lăsându‑l fără replică, perplex. Ce să fie?

Auzindu-i problemele cu femei John l-a sfătuit să o caute, însă era o încercare prea dură pentru Emil. S-ar fi bâlbâit, era catastrofal de amețit. Să tentezi o femeie... asta cere exercițiu, pricepere. Îl rugă pe John, el se versase în taclale, potrivea binișor cuvintele. John a telefonat la farmacie, i s-a substituit, și‑a etalat calitățile de corupător folosind șabloane răsuflate însă eficiente, renunțând totuși la amănuntul, care făcea parte din recuzită, că‑i lipsește o ureche și este chel. Și-a exprimat, cam exagerat, plăcerea de-a o cunoaște. Receptivă la mesaj, blonda s-a arătat dornică... Era un artist, John!

-   Multe succese, hombre!

După amiază femeia a revenit cu un apel și, fără să observe diferența de timbru vocal s-a angajat  într‑o plăcută tatonare a păcatului. Dimineața l-a invitat în farmacie să-i paseze un bilețel pe care-i scrisese locul și ora unui randevu. De ce nu i-a zis la telefon? Pentru că nu știa încă. 

Emil s-a introdus tiptil în camera vopsită vernil, ca un infractor. Pe dreapta era un paravan din lemn și geamuri iar la cinci pași înainte dormita o femeie așezată la un pupitru: casiera. A plătit pentru niște algocalmine și a așteptat să apară altcineva în spatele tejghelei deoarece somnoroasa de la casierie deținea alte măsuri și semnalmente. Au intrat încă două persoane și au așteptat împreună. Atunci a văzut‑o de aproape, arăta bine... și a scăpat bilețelul...

-    Ce Dumnezeu...? a scâncit blonda.

Femeia îi transmitea că îl așteaptă după program în parcul din Monaceşti. S-a visat călare într-o cameră din blocurile cu patru etaje care împânzeau localitatea. Până seara l-a însoțit visul ăsta...

Astfel a început aventura lui Emil cu nevasta căpitanului de miliție Coman. Când a aflat că se așezase pe dinamită, era târziu și se simțea prea confortabil să coboare. Ori nu a știut vreodată, ori aparținea unei specii ratate în România, numită gentilom, și permitea soției un amant, căpitanul nu a apărut decât accidental înaintea lui Emil Cristea, amical și în alt context.

Legătura cu frumoasa farmacistă s-a întins cam mult și s-a complicat, totuși a ținut-o în subsidiar, cum îi era obiceiul, de rezervă. Din ziua când a renunțat să mai viziteze familia și neamul Preda, viața i s-a schimbat și a pătruns în locuri ale orașului pe care nu ar fi avut posibilitatea să le cunoască. În cotloane... Călăuze i-au fost două... prietene. Inițial au fost prietene, apoi s-au certat... pentru el.

Nu poți cere unui  războinic să renunțe. Va alege întotdeauna ceea ce este drept, ceea ce continuă... Totuși este om, are sentimente, nimeni nu cunoaște mai bine... frica. Imaginea aceea cu fața întinsă, ochii exorbitați, părul ridicat, urletul de spaimă... nici gând. Frica stă în tine continuu, îți cere să meditezi asupra fiecărei mișcări, îți controlează reflexele, nu-ți permite să înaintezi nici dacă ești în fața porții raiului. Emil Cristea n-a trecut niciodată dincolo de limita trasată de ceva care-i spunea capului său că mai departe e pericol. Să crezi că asta se cheamă intuiție, ai opri evoluția!

 

Dan Bursuc, un amic de conjunctură, l-a introdus pe Emil în lumea subtilă a getto-ului tomişenean. L-a cunoscut pe Bruno Engelman, un băiat blond, înalt și prietenos. S-au văzut de două-trei ori. A cunoscut-o și pe Dina, soră-sa, o tânără femeie moale, lipsită de energie, timidă. Bruno își încheiase cu bine studiile medii și a marcat cum se cade sfârșitul sejurului său în România. Era seară și se adunaseră câțiva într-o cameră plină de lucruri, aglomerată, iar doamna Engelman îi servise cu câte o cafea. Emil se afla acolo, în mijlocul altei culturi, i se urcase la cap toată cultura evreiască, era cam transportat. Poporul ales... Ce, ce-de ce vrei să pleci? Adică...

Bruno îl privise pe sub ochelari, poate nici nu-l vedea bine:

-   Sunt ultimul eskimos…

-   Care...?

-   Da. He! Da. Gata, s-a încheiat aventura noastră aici. Mâine luăm trenul spre București și direct în Israel, cu avionul. Da’ n-am de gând să mă stabilesc acolo că mă iau ăia în armată. Avem un unchi în Canada.

-   Și ce gândești să faci dincolo?

-   Comerț...

Stupidă întrebare pusă unui evreu, nu? Ce să facă? Să joace Monopolly! Taci că mi-a venit zar! „V-am tras-o!...” Mda!... Tăcură, apoi… Despre ce să discute? Să discute despre al treilea război mondial. Care sunt taberele? „Evreii și arabii”, îi spuse Bruno. E! De parcă ar fi cele mai mari nații ale lumii! Emil Cristea nu putea, cu puțina lui minte politică, să vadă mai departe de confruntarea statelor colosale… Care sunt resursele ăstora, tată? Băncile, petrodolarii… Puștiul avea o siguranță care-l detașa de subiecte, plutea într-o lume superioară.

-   Nici aici nu e foarte rău însă nu te poți realiza… Toți jidanii noștri au plecat de peste zece ani. Mama a zis că suntem prea mici, după aceea a avut probleme cu sănătatea, apoi să terminăm liceul… Gata. Ne luăm zborul mâine la prânz!

Bruno l-a plăcut pe Emil. Cum de nu s-au întâlnit până azi? Frecventau alte grupuri de amici. El, ca unic tânăr evreu, era o figură exotică a orașului și fusese adoptat de indivizi cu influență, nu că n-ar fi fost un obicei ancestral evreiesc să se înfigă mai în avangardă… Îi spuse că era prieten cu Alexei, vocalul formației Hipnotic, cu „y”, Hypnotic sau Hipnotyc…, a participat și la chefuri, Alexei i-a promis-o pe Ralu, „O știi pe Ralu? Tipa cu părul lung… E bună, nu?” A ratat-o. Nu, nu crede că va reveni vreodată în România. De ce? Nu mai are pe nimeni aici, nu înțelegi omule că s-a descuiat ușa temniței pentru mine?

Nu înțelegea. El trăia într-o vastă lume interioară...

 

Patul unde a stat Pralea a fost ocupat de unul, Floreadoru. A apărut după o vizită de lucru a inspectorului Armaşu.

În ziua aceea, Emil a ajuns la birou agale, încă mai era cu gândul la ziua de duminică, fusese pe dealul Măgura şi a văzut, era locul preferat de pick-nick al orășenilor, urcaseră cu toții acolo, a văzut mai multe tinere decât credea că pot fi în Tomişeni. Frumoase fete, unde stătuseră până atunci? A fost smuls din visare de Gheghe:

-   Ai întârziat! Să știi că dai un prost exemplu. La ora asta oamenii trebuiau să fie la treabă ! Și vezi că azi vine Armaşu în inspecție!

 Puțin mai târziu l-a chemat.

-   Hai cu mine la Perla! Să ne facem curaj.

Acolo îi aștepta un individ serios, cu burta mare și portofelul gros, care-și dorea să i se instaleze telefon. Era o listă imensă de cereri și-apoi avea casa în afara rețelei, ar fi trebuit să suporte costul unor stâlpi plus echipamentul...

-   Are să vadă telefon când o să-mi văd eu ceafa, a zis Gheghe tare deștept arătându-și incisivul stâng de sus într-o grimasă pe care-o numea surâs.

I-a zis la bar doar lui Emil desigur, după ce omul plecase convins că e o chestiune de două-trei zile și le făcuse cinste câte un coniac.

-   Nu mai știu, ți-am zis ce i-a făcut fiu-meu lui Armaşu, acum două-trei luni? Două jumate. Am fost cu el pe la Direcție. Bătrânu’ l-a gâdilat: „Bă, ia zi, am auzit că știi să înjuri! Așa-i? Ia zi!” „Să-i zic, tati?” „Zi-i tată, e şefu’!” Și s-a pus ăla mic să toarne că l-a uimit pe Armaşu. Da’ dintr-odată s-a oprit. „Tati, să i-o spun și pe-aia cu gâtuţu’?” „Nu tată, p-aia nu i-o spune! Hă-hă!”

Pe râzgâiatu-ăla mic al lui Gheghe îl știa bine Emil. Ah, ce l-ar fi urecheat!

Au plecat apoi cu o mașină de teren să-i vadă muncind pe oamenii de la construcții de rețele, oamenii lui Bălăiță, un tip cu mâinile ca două cazmale. Plantau stâlpi, trăgeau de funii și sârme, părea o luptă titanică dusă de indivizii aceia lipsiți de orice pregătire profesională, fără unelte eficiente... De fapt era o muncă infernală. Își ispășeau păcate grele oamenii lui Bălăiță. 

 

Armaşu dormise în aceeași cameră de hotel din Monăceşti cu Buzoianu, celălalt inspector al Direcției. Plăcută mai era viața asta itinerantă, scăpa de gura nevestei și se hrănea pe banii altora! Venise destul de confuz în camera specială, de ședințe, în clădirea PTT din Monăceşti.

-   D-dom’le, i-a zis șoptit lui Mustață, șeful de la centrală, B-Buzoianu ăsta e tâm-tâmpit! Nu vorbește cu mine de alaltăieri. C-că ce...? M-am sp-spălat din greșeală cu periuța lui de dinți!

-   Hai dă-o dracului de treabă, că asta e rea voință! a răsunat vocea groasă a lui Buzoianu care-l auzise. Mai ziceam să le încurci dacă semănau, însă una-i roșie, cealaltă albastră!

-   Ăs-sta-i p-prost de-a binelea! a continuat Armaşu, de parcă nu-l auzise. Și-și-a strâns lucrurile într-o b-bocceluță și doarme noaptea cu ea. Nici să fac d-duș nu mă lasă! După      d-două-trei minute bate-n ușă, zice: „I-ieși dom’le afară că cine știe ce p-prostii mai faci!”!

Au învârtit iute ședința, au gesticulat mai mult și au diversificat discuția la o ceașcă de cafea.

Armaşu a băut repede cafeaua, după care a băut-o pe a lui Mustață, în fine pe a doamnei Monica Rizescu și deodată s-a auzit vocea de bass a lui Buzoianu:

-   Nu, nu, asta-i cafeaua mea și vreau să o beau eu. Le-ai băut deja pe ale dumnealor!

-   S-stai dom’le, ce sari așa? Cui am băut eu c-cafeaua? Ți-am băut eu cafeaua c-cucoană?

-   Nu-i nimic domnule Armaşu, eu tot nu voiam cafea.

Ce să fi fost? I-au pus toate ceștile înainte... Nu-nu. Ei i    le-au pus înainte... A gândit să-și anunțe ora de sosire în Tomişeni poate aveau nevoie și oamenii ăia să se pregătească.

-   Alo, alo, s-săru-mâna, sunt... A-Armaşu... Ce-am făcut dom’le, am s-sunat acasă?

S-a inervat domnul inspector, s-a inervat... Umbla cu mâinile adunate la spate prin centrala telefonică. A văzut doi băieți cum consultă cu evlavie schemele.

-   Ce-ce-ce-are? C-care e defecțiunea?

-   S-a blocat releul... cutare.

-   Ia-ia! O iei așa pe circuit... Și ce avem aici? Un releu normal închis. Ce înseamnă asta?... C-c-că nu este deschis.

-   Acum știm, se arătară foarte lămuriți băieții.

-   S-stați, că n-am terminat!...

Nu a mai întârziat între oamenii aceia ostili. A plecat bălăbănind diplomatul și fredonând o melodie tare populară care-l preocupa de vreo săptămână, și-a aruncat geanta pe bancheta din spate a mașinii și a demarat. Ajuns în fața clădirii poștei din Tomişeni și-a zis că husele din automobil păreau altfel decât cele care-i erau cunoscute. Și n-avea portbagajul montat deasupra...

-   A-asta nu-i mașina mea...! Aoleu dom’le, m-mă scot ăștia hoț de mașini!

A urcat înapoi și într-un sfert de oră a ajuns în celălalt oraș. Locul unde fusese parcată era liber astfel că a așezat-o ca înainte. Ciudat, se potriviseră atât cheile cât și culoarea!

Și-a recuperat mașina proprie, s-a relaxat, și-a trosnit degetele și a pornit. He, prin ce trecuse!

În fine, ajuns iar în Tomişeni a urcat pe scări fredonând inconștient melodia aceea... L-a văzut pe Emil:

-   Mă flăcău, m-mergi te rog jos! Adu-mi d-din mașină geanta că am uitat agenda acolo!

Apoi s-a dus să-l întâlnească pe Gheghe și s-a interesat dacă i-a sosit protejatul, un băiețel care-i e rudă și-l voia angajat la ei.

Emil a revenit cu mâna goală :

-   Nu-i nici o geantă în mașină.

-   C-cum să nu fie mă b-băiatule? și deodată un fior l-a trecut pe șira spinării, a luat cheile din mâna tânărului și a coborât...

-   Și să m-mă vezi dom'le, și-a povestit ulterior, la masă, pățania, ca un hoț, uitându-mă în dreapta și în stânga să nu mă s-surprindă careva, dau să d-deschid ușa, nu vroia s-să se        d-deschidă..., ce să-ți mai zic, m-au trecut s-sudori reci...        P-până mi-am scos geanta de-acolo mi s-a părut o veșnicie și nu știu cum să-ți zic da’ după aia am fost e-epuizat...

-   F-Florea Doru, îl introdusese Armaşu pe un omuleț de douăzeci și cinci... douăzeci și șapte de ani, unul cu ochelari și o claie de păr roșcat pe scăfârlie și nasul mare, încovoiat, acvilin, dantesc...  

Au mers, deci, la restaurant. Acesta era punctul culminant al inspecției, prânzul. Abundența lui arăta fără dubii că prestația echipei de telefoniști era ireproșabilă.

Înainte să plece, Armaşu, hotărât să nu se dezmintă până la capăt, l-a încuiat pe Emil Cristea:

-   T-tu ești din București, așa-i? Ai mers cu metroul, îm? C-care e ultima stație din Militari?

-   Industriilor.

-   Și Păcii, stația P-Păcii, e înainte sau d-după?

Era dificil Armaşu. Avea o logică înțeleasă numai de inițiați. A plecat spre casă. Călătoria sa cu mașina se anunța a fi doar o mică aventură din marea aventură care era viața lui.

 

Emil și-a împărțit timpul între serviciu și întâlniri cu fetele, Ralu și Dorina. Când Bruno Engelman i-a vorbit despre Ralu, Emil avusese doar un moment de uimire, imediat însă și-a amintit că mulți ar fi dorit-o și se lăudau, era un oraș de bețivi și lăudăroși. Pe Ralu a cunoscut-o întâmplător. S-ar putea zice că ea l-a agățat. Era o tânără grăbită, și atunci când mergea pe stradă, parcă era în fugă, avea o viteză în plus, de sportivă; se angajase profesor de sport (sau „educație fizică”) la o școală din Luceşti, deocamdată profesor suplinitor fiindcă-i lipsea diploma. Femeia asta plină de energie era într-o căutare continuă. Emil nu a înțeles-o, el avea alte principii, origini, obiceiuri, fixuri și alt ritm. Era alergător de cursă lungă, Ralu era sprinter. După ce l-a încercat, a știut care-i sunt posibilitățile și l-a abandonat fără să-l anunțe că nu-i mai este necesar. Emil a continuat să o aștepte, să o caute, să spere în... fericire. Cine n-a trăit drama abandonatului nu se prinde empatic la disperarea acelui nefericit. Îi vine ușor să-l desconsidere, cățeluș prost, încornorat, mângâieri dintr-astea...

Desigur, merita să suporte umilința... A înaintat astfel către noul an. Ralu a fost darnică, era natura ei, avea ceva minunat înăuntru, vitalitatea aceea, era inefabilul ei, i-a oferit o alternativă: Dorina. A intrat în această poveste ca „prieten” al lui Ralu și a ieșit ca pereche a Dorinei. Dorina era opusul celeilalte femei. Brunetă, silfidă, candidă, zâmbăreață... Nu a suportat să-l vadă pe băiatul acela sensibil, plăcut, după standardele sale, asasinat sistematic de Ralu. Îi era prietenă, dar... Dar, de ce-ar fi oare înnebuniți bărbații după nimfomane? Secretă ceva, au un miros anume? Orice-ar fi în mod sigur nu e respect, pentru că    n-au respect pentru nimeni și nimeni nu le respectă. Și într-o seară Dorina a renunțat să chibițeze și s-a implicat în joc. Era un joc, părea foarte real, părea pe bune, iar modul în care pierdea Emil era patetic... „Ești patetic, omule! Nu vezi? E strategie...” într-un fel, era strategie. S-a târât, a fost alunecos pentru a salva puțin și s-a făcut de cacao în fața criticului său cel mai acerb, propriul orgoliu. Deci, l-a prins Dorina când a căzut. „Îl vrei? Poftim, ți-l las ție!”, asta i-ar fi spus Dorinei Ralu. Ce repede a trecut timpul! Teribil...

Dorina locuia într-un apartament de bloc împreună cu două colege. Era profesoară de muzică într-o școală generală, venise din Brașov, în stagiatură, și se străduia să reziste în orășelul acela de nimic. Tomişeni? Zice cuiva, ceva? Se spune că ar fi fost locul de naștere al unui cunoscut poet evreu dar român. Ăla a plecat la nouăsprezece ani, definitiv, din România, poezia sa totalmente trăsnită a fost aberată în franceză și lumea se mândrește, nu?, că s-a pregătit să devină celebru la Liceul nr. 1. Exista chiar o casă memorială în Timișeni. Mică-mică, pe ea stătea scris: Aici a locuit Gheorghe Gheorghiu-Dej între anii 1919-1920. Nimeni nu avea acces în „bojdeucă”, probabil n-a intrat cineva din ziua în care mărețul și-a trimis umbra într-o parte mai adâncă a subsolului.

Copiii nu iubeau muzica, adolescenții erau atrași de muzica pop, tinerii mai copți ascultau rock, bătrânii aveau un fix cu tangoul și toți ceilalți erau topiți după muzica paranoicorală pe care o transmitea radioteveul. Ce anume le plăcea copiilor? Războiul. Strigau, aruncau cu creta, cu avioane de hârtie, pliciuiau, alergau prin clasă, băteau din picioare, dărâmau școala. Asta suporta cu o mânie reținută Dorina. Dar nu era războiul ei!

 

John Marchida trăia și el o maximă spaimă. Se temea să nu înghită vreun dinte al iubitei sale, marea Lalea Neagră. De-o vreme i se clătina dantura! Deși nu obișnuia să vorbească despre femeile sale, John recunoscuse că iubita lui era mai în vârstă și-i crea un oarecare disconfort.

Emil o știa pe Laleaua Neagră, cine o vedea nu ar fi reușit să o uite. Nu o văzuse mergând singură pe stradă, doar însoțită de altă femeie mai tânără. Venuţ Găină o culesese din mersul ei plantat pe trotuar cu priceputul său zâmbet perfid, deși... aici e dificil să înțelegi cine pe cine a sedus. N-a vrut-o pentru el, Venuţ o dorea pe tânără, așa că l-a sacrificat pe John. Noaptea nu prea vezi ce bogăție organică se revarsă pe tine, totul ține de cunoaștere, iar versata Lalea, denumită Marisa, era un nume destul de comic pentru ea, de-asta John îi spunea doar „dragă”, ei, avea o experiență în amor!, îl năvălise, îl cotropise,... îi stăpânea corpul, colonizase teritoriul John Marchida. Avea grijă să nu-i lipsească ceva, îl ținea alături însă nu se afișau împreună, era iubitul ei secret. Iubea misterul, descoperise cât de bine se potrivea astral cu John, era  ghicitoare în cafea, în cărți și avea știință chiar de cabală. I-a făcut astrograma lui John:

-   Ești un zeu! Ai calități de conducător, succes la bani și la femei, iar cariera ta de-abia a început. Cu sănătatea stai bine. Chiar nimic nu-ți lipsește! Nu ai nici o planetă retrogradă, ești uimitor! Eu am trei planete retrograde: Venus, Mercur și Saturn. În grade diferite, evident. Hai să-ți spun despre case, cum stai!

-   Nu dragă, lasă! E bine așa! E foarte bine! Sunt un zeu Unde-am mai auzit eu asta? La mama? „Prostule, leneşule,     n-are să iasă nimic de capul tău!” La tata? „Ce bou de băiat    mi-ai făcut! Nu să poate ține dă mine cu sapa. Îmi vine să-l îngrop!” Nu. La tovarășa învățătoare: „Ce-i asta? Ce-ai scris aici? Doi! Ți-am pus doi că nu înțeleg nimic!” La proful de judo: „Bă da’ tolomac mai ești! La ce drac ai venit aci că nu-i de tine!” Sau...

-   Nu mă obosi, te rog! Eu ți-am interpretat astrograma. Ce vrei? S-ar putea interpreta și altfel! Să zicem că azi ești mai deprimat. Se întâmplă și zeităților. Să-ți facă mama un masaj la cap. Leneşule!

Începu să-l atingă ușor pe tâmple și apoi să-l maseze cu degetele: Om mani padme hum, om mani padme hum, om...

-   Ce mormăi acolo?

-   E o mantră de binecuvântare și de liniște interioară...

-   Ce e? sări John. Vrăjitorii?

-   Nu. E ca un descântec de deochi.

-   A! Credeam că îl invoci pe necurat!

-   Ha-ha! Să știi că nu-l invoc pe necurat niciodată. Nici măcar la ședințele de spiritism. Dacă ai vrea să participi...

-   Nu-mi trebuie mie prostii dintr-astea.

Sunt locuri interne pe care nu le-am vrea atinse de cineva, organe, chestii, cotloane ascunse, să nu le mai aflăm nici noi, în memorie. Ne-am simți violați în intimitate. John s-a destins, a fost invadat de o stare de bine. A crezut că femeia își ridicase încet un picior după gâtul lui și îl înlănțuise ca pe Prometeu... O mișcare lungă, șerpuitoare, a lăsat să se întindă un relief de văi și dealuri ca o planetă iluminată de un astru ce atârna din tavan.

 

Au intrat astfel, neștiuți, în al treilea an de când veniseră în orășelul Tomişeni. Deja se acomodaseră, parcă n-ar mai fi vrut să plece de-acolo deși se plictisiseră de viața la comun în nava aceea cu naufragiați. Dar cum să se salveze? Poate printr-un transplant în altă parte a lumii. Au încercat să înduplece conducerea DJPTc să le închirieze un apartament amândurora, ar fi fost mai uman decât la blocul IGO, dar nu, erau probleme cu achiziția apartamentelor în Tomişeni. Să se însoare! Ba pe-a mamei dumnealor! Doar netoţii se însoară la douăzeci și șapte de ani. Erau flotanți. Chiar auziseră înjurătura asta la o familie din bloc. Când voia să-l necăjească pe om, femeia profera jignirea supremă: Flotantule! Au preluat-o și ei râzând: Flotantule! Tu ești mai flotant ca mine! Nu poți avea nici o secundă de siguranță, ești în suspans deși aparent te afli într-un status quo.

Emil păstra încă legătura cu Grasu. Nu-l mai vizita acasă din ziua în care se certase (oare s-a certat?) cu bătrânul. Ce neînțelegere, dublă neînțelegere! Încăpățânare... Oricum nu mai era nimic de găsit acasă la Preda cel Gras. Chiar i se acrise de nopțile acelea pierdute, de fum, de cafeaua proastă, de anturaj, de tot, și totul se încheiase într-o noapte când călcase un câine care dormea noaptea pe mijlocul străzii întunecate. Ah, ce spaimă, a crezut că se scutură asfaltul...!

Erau deja niște vechituri, Emil și John, la serviciul acela de telefonie, atât de antici că într-o bună zi, doamna Călin i-a întrebat dacă nu vor să intre în partid. Ciudat, nimeni nu i se adresa „tovarăşă” acelei femei care fusese investită cu funcția de secretar de partid pe tot sectorul de telefonie și posta în Tomişeni. Iar doamna Gabi (Călin) zâmbea cu dinții la vedere și o gropiță în obrăjor când îl întâlnea pe Emil...

Gheghe se amuzase atât de bine la prima lui ședință locală între oamenii cei mai integri, serioși, bățoși, importanți, care alcătuiau spuma societății încât n-a rezistat să-i povestească lui Emil:

-   Și zice ăsta, tovarășul Niță, zice: „Acu’ eu vreau să aduc în discuție ușa de la closet, că e închisă și e aerul care să depune pă hainele noastre și... nu să mai poate, că avem și noi familie și ne e rușine!”

Ce istorie avea amabila doamnă Gabi! Se spunea că era amestecată cu măria sa toarşuprim. Că mergea uneori, după amiaza, peste drum la pofticiosul ăla burtos, înțolit la patru ace, că soțul ei i-ar fi prins în flagrant, iar marele cordac i-a înlesnit cariera în piatră, la Trustul de construcții... Frate, ce mai răutăți! Având în vedere natura ei zglobie și apetitul pentru tineret, nu    s-ar fi zis!

Viața merge înainte, chiar dacă am fost ori n-am fost luați în obiectiv, oricât de subiectivi, absconși, melancolici, introspecți am fi, insistă să ne ofere imagini noi și chiar situații, întâmplări, evenimente... Dar... să te deștepți în același pat, zi de zi, în aceeași cameră, cu mirosul de rahat impregnat în toate hainele, obiectele, în tot blocul, în fiecare om pe care-l vezi acolo, să folosești același drum, cu variante reduse, pentru a sosi în aceeași clădire unde vin aceleași persoane suspecte, să-ți alimentezi zilnic aparatul, al cărui scop este să acționeze după un program implantat în minte, cu mâncare fără gust... Prefer să mă abandonez delirului: aș bea un scotch pe rocks, aș vrea să mă înec mâncând caviar,  să urc pe miss Univers, să conduc un Ferrari între Berlin și New York, să ocolesc Terra în balon, să amartizez, să dau mâna cu Dumnezeu... Aș vrea! 

Emil avea caietul său deschis la pagina „refulări”. Îl bântuiau gânduri de condamnat care nu tulburau, totuși, starea de purgatoriu în care plutea lumea lui. Nimic nu părea să înnegrească cerul sub care se afla. Până în noaptea de Revelion.

De multe ori a nins în noaptea dintre ani dar parcă niciodată atât de frumos și abundent. A fost un semn. A fost... într-un palat, o construcție mare, veche, cu un turnuleț. N-am să povestesc aici întâmplarea grotescă pe care a trăit-o, sau a visat-o Emil, în noaptea de Revelion, a fost o noapte a separărilor, au pornit  dintr-un punct pe drumuri radiale, apoi s-au îndepărtat și nu s-au mai văzut vreodată.

 

Când a ieșit din clădire... da... ningea ca în basmele frumoase, cu fulgii ăia colosali pe care-i visezi de mititel că te acoperă, și sapi tunele prin zăpadă... A coborât pe strada în pantă spre stația de autobuz. În stație, doi bărbați travestiți și beți îi delectau pe oamenii care se plictiseau așteptând, cu un repertoriu de semne și expresii triviale. Unul dintre ei avea o păpușă mare pe care o pedepsea că plânge și-l mai altoia pe celălalt cu ea. Clovneriile celor doi s-au încheiat cu o păruială. Intraseră așa de bine în rol încât și lipsiți de peruci tot „fă” își ziceau.    

Din autobuz vedea lumea care se retrăgea încet spre case. Era o stare de sfârșeală, parcă viermii se târau dinspre centrul gunoiului către periferii. Mumia cu o cruce prinsă de piept, părea că trece printre jaloane, individul care mergea cu spatele,  urâtul cu dinții de fasole și coarne, cu nasul roșu și limba scoasă, toboșarii fără pălării dormind de-a-npicioarelea, cu toții se deplasau invers decât autobuzul. Când a intrat în camera lui din blocul IGO l-a găsit pe John care sforăia în pat și s­-a pregătit, cu grijă să nu-l deranjeze, pentru a continua somnul de refacere. Apoi… cine mai știe? Pământul îi plimbă pe oameni într-o revoluție anuală contra Soarelui.

Emil Cristea a strâns tabloul său mare, l-a făcut sul și l-a dus într-o zi în București, l-a donat lui Boni, iar acesta l-a dăruit iubitei sale. A început altul, cu armăsarul alb, îl comandase Ralu, însă l-a terminat târziu, spre toamnă și... l-a dăruit doamnei Coman care-și dorise un tablou mult mai mic: Este prea mare! Și verde! I-a părut rău că îl acceptase. Nu știa ce poate face cu el.  L-a ascuns sub pat, în dormitor.

Emil era o persoană curioasă și citea. Noptiera sa avea deasupra un turn din Pisa de volume. Citea beletristică dar și cărți despre artă și artiști. Nu avea un plan. Citise și „Ontologia” lui Lucacs, e drept, pe sărite, însă prinsese ce vrea autorul, iar în domeniul acesta avea idee chiar de „Manifestul PC”, conceput de Marx & Co, despre care prea puțini membri de partid auziseră. El știa. Era curios. Grasu îi dăruise două mari volume de „Istorie a artei”, găsite într-o casă demolată, și astea erau bază pentru marele turn instabil care urca pe perete. Floreadoru luase o carte de la biblioteca orășenească însă n-a reușit să o termine în două luni și a înapoiat-o, aproape uitase de ea. Era bună înainte să adoarmă. John nu citea decât documente sau reviste de specialitate, și asta doar când avea nevoie.

Ascultau radioul, noaptea mai era muzică, aproape numai muzică românească. Muzica străină era interpretată tot de români. Emisiunea cea mai alertă, la radio, era cea de dimineață, le dădea viteză și mai aflau noutăți. Citeau prea rar informații în ziare, erau vremuri destul de tulburi, iar evenimentele politice greu de anticipat. Ei, locatarii blocului IGO, erau deconectați de la marea agitație a lumii externe și de la rumorile interne. Pentru Emil exista o sursă de noutăți, însă de o vreme nici pe Boni nu-l mai căuta, se izola, se închidea într-o carapace, din cauza temperamentului său destul de melancolic... Dacă i-am judeca după temperament, al lui John Marchida era preponderent flegmatic iar Floreadoru... destul de coleric. Oamenii colerici, se aprind ușor, fac tărăboi. Floreadoru era foarte calm și amical în relațiile cu vecinii lui, se mânia la comentarii, povestiri, când își spunea viața și vorbea despre tatăl său care-i năruise visele. Se agita până-i dădeau lacrimile.     

-   De ce? De ce? Care era treaba lui în relațiile lui fiu-său? Îm? Era viața mea, era femeia mea, eu mă descurcam, mă echilibram, eram normal și se bagă el! În viața mea...

Exact ca în „Dama cu camelii”! Băiatul făcea o școală de arhitectură în București, se amorezase și ducea o existență destul de boemă, iar „moșul” și-a făcut timp să-i ceară fetei să-l lase, pentru că, uite, băiatul nu prea mai mergea la cursuri, îi cerea bani, de-asta și venise, pentru a vedea unde se duc banii săi, în fundul fetei! și era evident că se arunca orb în prăpastie. Și s-a aruncat, asta după ce a aflat ce, adică cine, anume o îndepărtase pe Bombonica de el. Să moară, asta îi venea, să moară! Nu știți ce pasiune punea Floreadoru în cuvinte, le construia mental, unul câte unul și le transmitea foc cu foc! Dar îi trecea. Își adusese colecția de cartoane cu desene pe care i-a arătat-o lui Emil, singura persoană căreia i se putea confesa pe teritoriul artei și l-ar fi putut înțelege. În cea mai mare parte, dacă nu în totalitate, erau reproduceri de gravuri sau ilustrații, însă arătau bine, chiar prea bine.

-   Uite, zicea Floreadoru, nu mai pot să desenez, nu mai am chef... Nu mai vreau. Tot ce desenasem la București am rupt. Și portretele Bombonicăi... M-a trădat!

Confesiunile acestea îl linișteau, erau ca ședințele la psiholog, apoi Emil îi deturna atenția spre lecturile sale și avea posibilitatea să-și arate cunoștințele, să-l contrazică în baza unei logici de bun simț  fiindcă Emil avea idei fanteziste.

John nu participa la discuțiile lor, însă, din ziua în care a încheiat, brusc, legătura cu marea Lalea Neagră, a revenit în camera 14 cu o nouă pasiune electronică, calculatorul cu microprocesor Z8250 pe care-l arvunise, pe care l-a și primit ulterior, un miriapod de ceramică, siliciu și aluminiu; l-a încuiat într-o casetă de lemn, iar caseta în partea superioară a dulapului, între țoale. Era abonat la o revistă, „Electronica”, și de acolo a luat schema întregului ansamblu, care presupunea o tastatură electrică și un televizor pe care ar fi trebuit să-l adapteze. Aici era domeniul în care se putea insinua și cunoașterea lui, iar povestea despre calculatoarele personale, performanțele lor și rețeaua internațională care lega aceste calculatoare între ele, posibilitatea de a trimite mesaje, de a folosi programe contabile, tot felul de jocuri logice și cine mai știe ce, era de domeniul SF. Totuși reală. De altfel chiar DJPTc achiziționase două calculatoare mici, nemțești, Gheghe văzuse unul, dar nu erau specialiști să opereze cu ele, abia îi formau.

-   Ăsta e viitorul și în telefonie, hombre. Centrale telefonice cu calculatoare!

-   Da? Și cum funcționează?

-   Cred că pe unde radio.

Se anunța o revoluție tehnologică. Orice revoluție tehnologică a adus de la sine o reașezare socială. Ideile filosofice s-au adaptat rapid și au schimbat motivațiile în masă, au oferit o cale plină de promisiuni. Care poate fi noua filosofie a existenței?

Se zice, încă din antichitate, că nu poți fi mai mult decât cunoști, dar, să fim sinceri măcar, a cunoaște nu înseamnă a avea ceva păreri despre niște urme găsite în memorie, despre teorii, teoreme, nume și o istorie. Nici dacă miroși, guști, pipăi, auzi, ori vezi cu ochii tăi, sau dacă o terță persoană îți confirmă ideile n-ar trebui să te convingă să susții un adevăr. Adevărul este absolut, însă îl legi de o lume relativă. Adevărul relativ adică, ce-o fi? 

Nu, să nu ne avântăm pe nisipuri mișcătoare! Lumea are nevoie de principii, de stâlpi, este o construcție solidă. Emil Cristea era inițiat și în muzică de prietena sa Dorina. Deoarece nu reușea să găsească nici măcar o persoană pasionată sau măcar atrasă de muzica adevărată, exceptând-o pe Ilonka, Dorina a încercat să-l convoace la audiții de muzică clasică. El a răspuns amabil, dar nu ar fi reușit să reziste unei terapii prea intense. Din fericire, repertoriul de care dispunea Dorina era destul de redus, astfel că s-au rezumat la câteva simfonii de pe discuri și unele piese pe care ea însăși le putea interpreta la vioară. Altfel îi zdrăngănea la chitară. A compus și el o poezie, o chestie cu refrenul „Am greșit c-am iubit un corp de sirenă cu suflet de fum, că m-am îndrăgostit nebun”... Să spunem că suferea pierderea celeilalte femei, Ralu, iar Dorina aprecia romantismul, astfel că îi accepta sentimentele ca o mamă.

 

A fost o iarnă cum nu fusese până atunci. Mai violentă, cu ploi, ninsori și furtuni. De 8 Martie, Gheghe a avut o inițiativă neobișnuită. A făcut o chetă printre bărbați și a organizat o serbare la subsol, în sala unde se juca tenis de masă. Au servit femeile cu câte o floare, o prăjitură și o sticlă de Quick-Cola, apoi le-au invitat la dans. Gheghe, spunea că așa se obișnuia la DJPTc din Bacău. Desigur a fost o surpriză grozavă pentru femeile care lucrau la PTT, s-au simțit importante, chiar și băieților le-a fost bine. Lui Emil Cristea i-a părut doar o serbare provincială, demodată, John n-a participat. N-a ținut nici două ore această distracție, femeile au revenit la treabă.

Se încălzise la sfârșitul iernii și deodată s-a întors vremea rea. Pe muntele Taşbuga, locul unde se afla zona petrolieră, a fost o furtună turbionară care a culcat o pădure întreagă. Emil a fost trezit în timpul nopții, abia adormise, l-au urcat într-o mașină de teren să-l întâlnească pe Gheghe și să organizeze un „Comandament de operații”. Echipa lui Bălăiță era deja la muncă, s-au cerut întăriri de la Monăceşti și chiar de la Bacău până de dimineață. Când au ajuns în zonă drumul era blocat de copaci. Ce forță colosală avusese vântul să zdrobească brazii uriași pe tot versantul, de sus până jos? Era un masacru. Abia reușiseră să urce prin noroiul de pe drumul forestier. Ajunseseră acolo câteva utilaje care se împotmoliseră, fuseseră instalate două proiectoare să poată vedea locul unde se desfășura acțiunea, era ca o filmare de noapte, cu răcnete: Mergi acolo, stai, lăsați-mă pe mine, înapoi-înapoi, trage acum...! În ritmul acela n-ar fi putut reface rețeaua într-o lună. Aveau termen o zi. Vântul sufla mai rece parcă, le șfichiuia urechile și Emil a stat mai mult în mașină cu șoferul, iar Gheghe s-a agitat, a răcnit cât putea cu vocea lui nu foarte puternică, să fie luat în seamă de oamenii săi, însă vacarmul era total așa încât putea fi mai bine înțeles când dădea din mâini și arăta cu degetul. O luptă feroce cu Natura, se refăcea drumul, rețelele de cabluri electrice și telefonice, și-apoi... sondele. Nu era prima dată când se petrecea acel fenomen. Oamenii își aminteau că fusese la începutul unei toamne, cu mulți ani în urmă pe alt versant.

Emil n-a mai urcat pe munte. Subalternii lui nu participau la acel efort, aveau treabă cu rețeaua urbană, iar lucrurile s-au liniștit abia după zăpada mieilor, la începutul lui Aprilie. După acea zi a venit degrabă și vara. Același Gheghe a fost inițiatorul unui obicei pe care l-au păstrat și de-a lungul verii, meciurile pe terenul de fotbal. S-au ales după echipele de lucru:  Venuţ Găină, John Marchida, Manolache, Sorinel,... vs Gheghe, Emil Cristea, Floreadoru, Brotac... De obicei cinci contra cinci. Au găsit un teren mic, abandonat, în apropierea unei școli generale și au cheltuit excesul de energie acumulat la serviciu. În timp echipele s-au amestecat, apoi au jucat împotriva altor tineri, în fine, lotul s-a subțiat și au renunțat. Jocurile sportive apropie oamenii, îi împrietenesc... Nu chiar pe toți. Emil nu putea să-i fie amic lui Venuţ. Încerca să-l ridiculizeze, îi punea piedică dacă era depășit, apoi îi spunea: Mă scuzați! Când îți crește adrenalina în sânge este o luptă internă să-ți oprești mâna să se strângă pumn și să scârțâi din măsele. Aaah! Să-l toci, nu? Emil era totuși o fire pașnică. Pe asta miza probabil „scârbosul”. Ei! Între timp îi venise nevasta mai aproape, deși, deși... se părea că se cam împuțise căsnicia lui. John a zis ceva despre certurile dure din familia de frumoși, Găină. Deocamdată doamna era puțin gravidă, lucrul acesta, însă, nu o împiedica să spargă vasele când se înfuria. Venuţ, zeuţul frumuseții, ca un neobosit bondar, se agita să găsească vreo floare neatinsă. Nu mai erau flori neatinse, doar... plante agățătoare de mai multe ori atinse. Una dintre ele era carnivoră și i-a venit de hac.

Venuţ stăpânea destul de bine știința profesiei sale, mică dar importantă, se putea odihni intelectual pentru toată viața, John, colegul și prietenul său, nu se oprea din studiu. Din ziua în care a fost investit șef de centrală, responsabil adică, peste Venuţ, a vrut să răspundă cu recunoștință prin muncă încrederii distinsei Direcții. S-a întors la nopțile de lucru în centrală și se extenua  rămânând peste zi. Dar munca sa apreciabilă s-a domolit după ce și-a cunoscut soarta, pe Marcela. O învățătoare din oraș, cu ochii micșorați de lentilele groase ale ochelarilor, gura mică și maxilarul cam lat, slabă și foarte sfioasă. Cine-ar fi zis că acea femeia, ternă, aparent modestă, putea să-l strunească, să-l îmblânzească și să-l însoare, cu ea însăși? Era femeia visurilor sale, cunoscuse destule curve, căuta o femeie într-atât de neatrăgătoare încât să nu-l înșele niciodată, pentru că n-o vrea nimeni. Sărman credul! S-au hotărât repede asupra căsătoriei, dar n-a vrut să spună o vorbă despre intenția de a se transfera și l-a anunțat pe Emil, cu o zi înainte, că pleacă definitiv din Tomişeni:

-   Hombre, mă transfer!

-   Cum?

-   Plec, mi-am aranjat, mă duc aproape de casă, la centrala din Stoiceşti. E la fel ca asta. Am făcut formele, tot. Mâine plec. Am primit casă acolo. Ne mai vedem, te chem la nuntă.

L-a întrebat de ce-a fost așa discret, John i-a zis că din superstiție. Directorul Teo nici n-a vrut să-l audă, dar madame Tarcău i-a șoptit bătrânului strâmbându-se ca după vomă:

-   Lasă-l dragă să plece, dacă el crede că e mai bine! I-am învățat meserie și... asta e recunoașterea lor. Dacă fac așa peste tot nu vor avea decât decepții în viață...

Din ziua în care a plecat John, Emil Cristea s-a simțit mai singur, apoi mai singur, și mai singur, până ce a rămas cu adevărat singur. Apoi l-a trădat Dorina. Îl iubea necondiționat, însă nu reușise să se acomodeze cu viața într-un orășel cu copii răi, cumpliți. Iar părinții lor erau monștri grotești! Nici pe colegi nu se putea baza, pe nimeni! Îl pleznise pe un puști obraznic, o adusese într-o stare de isterie, a plâns și... s-au cerut măsuri disciplinare, a fost amendată, s-au trimis reclamații și la minister... Ce tevatură! Plecase și Ilonka din Tomişeni, era sprijinul ei, s-a dus la Borsec, de unde era, a plecat,... A plecat. Doamne, ce-au mai plâns una în brațele celeilalte! Emil era totuși departe de toate aceste probleme ale Dorinei, nici ea nu le spusese astfel încât să descopere vreo suferință ascunsă. Râdea când își povestea pățaniile, părea să le ia în glumă. Nu l-a implicat. De ce-ar fi făcut-o? A vorbit cu părinții. Aceștia au fost siderați de suferința singurului copil, era odorul lor și au complotat să o strămute.

Emil a trăit o zi ciudată când l-a părăsit Dorina. Descoperise pentru prima oară că unele telefoane erau supravegheate. Văzuse cabluri duble în repartitor, iar lucrătorii, de care trebuia să răspundă, întindeau leneș linii telefonice peste stradă. Era interzis... „Ce faceți? Am primit dispoziție, de la cine, de la tov Gheşu.” Emil nu-l tutuia pe Gheghe, asta nu-l împiedica pe Gheghe să-l tutuiască, era o relație șef-subaltern reciprocă, totuși nu i-a convenit când oamenii l-au luat de sus. A vrut măcar să afle ce este, iar Gheghe i-a zis că nu e treaba lui. Nu e treaba mea? Nu. Emil a rămas puțin uluit. Ce-a făcut? Credea că sunt prieteni dar a găsit deodată un zid cu poarta încuiată între ei. Cine era Gheghe? A devenit iară un tip cu cap de buldog și buză de iepure, cam repezit la vorbă, cu rictus și privire sardonică. 

Nu avea intenții serioase pentru a-i întâlni pe părinții Dorinei, și-apoi nu dorea să vadă negul canceros de pe nasul mamei sale, a cărui poveste îl cutremurase de silă. Nici măcar n-a fost jenat de propria lașitatea, era veteran, a fost ocupat cu ticluirea unei minciuni valabile, o motivație pe care s-o creadă și el, să-și creeze un alibi. A fost incredibil când i-a zis de ce n-a venit la întâlnire, îl așteptaseră, n-a mințit niciodată bine, n-ar fi fost bun nici măcar de martor, însă Dorina... îl plăcea, așa, ușor naiv și bleg, sensibil, aparte, ciudăţel... Da, l-a mai căutat... o vreme...

La două zile după, în Tomişeni s-a revărsat diluviul. Pe la ora prânzului, Emil a văzut pentru prima oară un fenomen halucinant, o pânză de apă, curgea un râu neîntrerupt din cer! Douăzeci de minute au fost de-ajuns pentru ca străzile să devină torente și tot ce era pe dealuri sau pe străzi să pornească la vale. Când s-a oprit, și s-a oprit pentru că Dumnezeu a lansat un simplu avertisment, strada principală era acoperită de copaci, stânci, mașini și noroi. S-a procedat la degajare cu utilaje puternice, iar după două săptămâni, pentru că existau acele utilaje, la primărie s-a hotărât refacerea canalizării centrale, s-a decopertat strada și s-a săpat un șanț grozav de-a lungul orașului. Între toate satisfacțiile din lume, cea mai mare este resimțită când distrugi, demolezi, ruinezi munca altora. Reconstrucția nu se face la fel de optimist. Se pierde elanul și lucrul zace neterminat, ca un titlu de roman, „zile și ani”. L-ați citit? Măcar ați auzit de el? Cred că l-am... Puțin. „Zile și munci”... Nu era roman...

 

Într-o seară, adormiseră deja, cineva a bătut în ușă cu putere. Floreadoru s-a ridicat să deschidă.

-   Bună seara, face unul, mă scuzați băieți, aveți un pat liber? Pe ăsta l-a trimis nea Vasile aici.

Nu-l mai văzuseră pe individul care a bătut în ușă, o față de interlop cu păr și barbă albe. L-a împins înăuntru pe micuț:

-   Care-i patu’?

L-au îndrumat către patul unde a stat John. Bărbosul s-a dus, iar micuțul s-a întins în pat îmbrăcat și a adormit imediat. Era băut.

Dimineața nu s-a trezit, l-au strigat, l-au zgâlțâit puțin, i-a privit de parcă nu-i vedea...

-   Ce facem cu ăsta?

Le era necunoscut, mormăia, se legăna și se izbea de perete... Se dădea cu capul de pereți! Era învelit cu pătura și cearșaful peste hainele de stradă... Beat, beat cârpă! Poate le fură ceva! Bani n-aveau, ce să le ia? Au reușit să scoată două-trei-patru vorbe de la el. Le-a arătat niște acte din sacoul pe care-l agățase de  scaun. Să vadă cine e, Floreadoru s-a uitat în ele.

-   Lucrez la Geofizica, sunt geolog. Azi nu merg la lucru. E prima oară că beau și nu sunt obișnuit. Rămân să mă odihnesc...

L-au lăsat înăuntru dar când s-au întors de la serviciu omul încă dormea. În fine, s-a trezit spre seară, zâmbea prietenos. A repetat că nu era obișnuit cu băutura, îl dăduse gata, el era băiat de București, circula prin țară, aceasta era natura serviciului, cu întreprinderea de căutat minereuri, Geofizica. Astfel a intrat în viața lor Gică Brezoi.

L-au privit circumspect. Au mers la nea Vasile, îi ofereau bani pentru toate cele patru locuri de cazare. Nea Vasile a spus că era obligat printr-un contract să-i cazeze pe angajații de la Geofizica și nu mai erau locuri libere decât la ei...

Gică Brezoi a avut inițiative să se facă popular. A privit expert, cu un ochi tabloul cu calul alb cabrat:

-   Suntem artiști? l-a chestionat pe Emil.

-   Nu.

-   Da’ cine l-a făcut?

-   Emil l-a făcut, i-a zis Floreadoru.

-   Și de ce zici că nu l-ai făcut? Hi-hi-hi!

A văzut cărțile aflate pe noptieră.

-   Nu sunt ale mele.

-   Hi-hi-hi!

S-a uitat la Floreador. Ăla a dat din umeri.

-   Adică te joci d-a niznaiu’ cu mine? Bravo, cititule! Să mor dacă mă supăr! Nu mă supăr.

A văzut pe masă cartea pe care o răsfoia Emil în ultimul timp, o istorie a literaturii franceze (pentru uz liceal) și a întrebat cine citește cărți franțuzești.

-   Am acasă vreo douăzeci de reviste franțuzești. Ți le aduc pe toate. Eu le-am văzut nu mai am ce să fac cu ele.

-   Nu am nevoie.

-   Lasă mă! Nu-i nimic. Ți le aduc!

Lui Emil nu i-a plăcut omulețul acela care încerca să-i intre sub piele cu orice preț. După două zile a venit seara beat din nou. De data asta nu s-a mai scuzat. Nu mai avea timp pentru a gândi. S-a rostogolit în pat. A visat, a vorbit în somn, avea coșmaruri,   i-a speriat. După ce s-a trezit avea aceeași vervă. Ceilalți doi și-au făcut degrabă noi probleme, s-au alarmat, devenise evident că omul era bețiv, mincinos, dubios. Nu l-au simpatizat deloc pe Gică Brezoi deși era un tânăr cu figura plăcută și zâmbet ștrengar, de drăcușor, asta când nu era beat. Puteau să accepte că avusese omul decepții sentimentale, că era un mic vicios, totuși intuiția că era omul negru la suflet îl modificase pe Emil. Floreadoru avea oarecare toleranță. Dar și răbdarea lui s-a năruit în ziua când Brezoi a vomat în cameră... L-au trezit, era ziuă, și  l-au pus degrabă să curețe murdăria. S-a scuzat de o mie de ori, a fost ziua unui coleg, și l-au obligat, el e mai prost, l-au obligat să participe la întrecerea cu păhăruțe dintr-alea mici-mici de palincă. Ce? Era neștiutor... L-au adus pe brațe dimineața, dormise sub masă! „Curăț io, curăț io, acu-acu!”

Bouleţ știa unde-și petrecea Brezoi serile, la „Talpa Iadului”, o speluncă din Luceşti, puțin mai încolo de cartierul cu blocuri, aproape de ieșirea din oraș. „Știi cum îi zic ăia, bețivii de-acolo? Nesuferitu. Ha-ha!” Bouleţ nu era străin. Umblase. Îi cunoștea pe „băieții de la Talpa Iadului”, erau în ordine, simpatici, „băieți cu maniere”.  „E atmosferă de bistrou, se bea, se mai joacă o carte”, dar el nu prea avea bani de cheltuit acolo...

 

Neprevăzut, pe Emil Cristea l-a traversat capriciul să realizeze ceva în domeniul profesional. Și-a imaginat un proiect ieftin, dar ambițios, de eradicare a diafoniei. Monstrul care aduce pe fir clevetitori invizibili și persecută lumea deja marcată de stress, diafonia bântuia rețelele telefonice și pentru că nu fusese dovedită voia să fie primul om care-l stârpește. Ideea sa de a folosi o hartă la scară a localității, cu LED-uri sau băcuiețe colorate i s-a părut fantezistă lui Gheghe. Totuși, interesul care se deșteptase în el pentru cauza comună trebuia susținut cumva, astfel că îl lăudă la sfârșit de program după ce comandă încă un rând de bere la Perla, câtorva băieți, printre care și Floredoru: E un tip deștept, să vedeți că Emil face bum! și, a doua zi după această declarație indirectă de dragoste, Emil abia venise la serviciu morocănos și împrăștiat, Gheghe l-a întâmpinat misterios:

-   Faci cafeaua repede și mergem pe teren. Am o surpriză pentru tine.

-   Ce s...?

Era vorba despre casă?  Îl invitase pe Gheghe să-i vadă locul unde trăia și omul se speriase, părea să-l înțeleagă. El nu trăise, n-ar fi trăit în condițiile acelea disperate. Și încă nu văzuse ce era mai rău! A promis să-l ajute.

-   E vorba despre...?

Uneori părea un tip rezonabil și de cuvânt. Au mers la clădirea administrativă a Trustului petrolier să discute cu unul, Arsene, un om de patruzeci de ani. Era puțin deranjat la înfățișare și la minte, mai apoi s-a dovedit că era mahmur. Au așteptat până li s-a urât să-și învingă Arsene inerția, migrena și greața care-l legaseră de scaun. Garsoniera se afla într-un bloc afectat liceului din Luceşti, au intrat, o cameră mică și întunecată, avea un pat și-o masă, closetul cu un mic lavabou alături într-un separeu, bucătăria afară, la comun. Gheghe a fost uimit să vadă fața dezamăgită a lui Emil.

-   Eu am stat cu nevasta și copilul doi ani într-o asemenea cameră. Astea sunt astăzi condițiile. Cu altceva nu te pot ajuta.

-   Nici măcar baie nu pot face...

Garsoniera nu era liberă, deși nu părea ocupată, locuia cineva acolo, s-ar fi mutat curând și Arsene urma să intermedieze transferul camerei. Voia, bineînțeles, un serviciu, să i se instaleze telefon în noua lui casă etajată și, pentru că cererile de instalare aproape depășeau capacitatea centralei, toate erau distribuite cu mare zgârcenie și, cu anumite intervenții, preferențial. Arsene venise cu o ofertă. Oare merita să se păteze? Era riscul lui Emil Cristea, trebuia să semneze. Șandru câștigase bine din asemenea tranzacții, el n-o făcuse. Încă.

Doamna Gheghe, o femeie caracterizată cu diminutive, grăsuță și prostuță, trăise o experiență de viață terifiantă. Miliţia îi ridicase permisul de conducere. Întocmise o contestație cu viziunea ei despre incident:

 

Subsemnata V. G. vă aduc la cunoștință că relatarea agentului de circulație nu corespunde adevărului.

Nu-i adevărat că circulam cu viteză când m-a fluierat pentru că n-am avut stricăciuni serioase la autoturism deși     n-am redus viteza.

Am venit spre el fiindcă mi-a făcut semn și i-am călcat chipiul pentru că s-a speriat în mod nejustificat, sărind într-o parte până i-a căzut cascheta.

Am călcat rondul de flori tocmai fiindcă nu m-a lăsat să circul în liniște.

Nu mă simt vinovată că a înghițit fluierul. Dacă n-ar fi sărit din loc nu îi călcam nici chipiul, nu înghițea nici fluierul.

Mașina s-a oprit în tomberoanele de gunoi aflate în gangul blocului iar t. agent de circulație s-a arătat foarte ireverențios, deși era principalul vinovat în declanșarea acestui accident minor.

Vă rog să dispuneți restituirea carnetului de conducător auto care mi-a fost ridicat în această împrejurare.

Semnat: indescifrabil.

 

Cu această nostimă fițuică, Gheghe i-a recuperat nevestei permisul.

Și-a făcut relativ repede o mulțime de relații Gheghe, descurcărețul. Și văzându-l atât de neajutorat pe Emil Cristea, i se întâmpla să nu știe cum să-l judece. Câteodată îi părea... idiot. Chiar întrebarea pe care i-o adresase, „Cum să-i pun telefon?” îl deconcertase.

-   Nici nu mă interesează cum! Eu mi-am pus obrazul.

Dar Emil era confuz, confuz, confuz, iar confuzia aceasta îl copleșea.

 

Gică Brezoi a revenit din București, unde fusese trei zile, într-un sfârșit prelung de săptămână, cu cele douăzeci de reviste franțuzești. Pentru a-l surprinde pe Emil, a așteptat să iasă puțin din cameră, a măturat cărțile de pe noptieră, aruncându-le de-a valma într-un colț și a întins vraiște minunățiile colorate cu informații despre lumea paralelă. „E? Ce zici cum arăta lumea asta acu’ zece ani? – nu prea erau actuale hebdomadarele. Uite cum colcăia libertatea pe-acolo!”

-   Sunt ale tale, i-a transmis cu dărnicie.

Îl cuprinsese un elan de filantropie, i-a oferit și Floreadorului cămașa de pe el fiindcă acesta o apreciase într-o zi: O vrei? Ia-o tu!

Emil Cristea era suspicios. L-a refuzat cu încăpățânare, chiar nu vrea, și nu-i trebuie, și ce dacă, faptul era împlinit, donația fusese efectuată, nu se mai poate reveni. Când Floredoru atras de acele reviste și-a manifestat intenția de a cumpăra câteva, Brezoi l-a îndemnat să trateze cu Emil.

Revistele au rămas împrăștiate acolo și oricine voia n-avea decât să le răsfoiască.

„Fiuu”, curentul de aer le frunzărea de câte ori se deschidea ușa! „Ce-avem aici? O crimă. Patru tinere au fost violate și masacrate în timpul unui carnaval din orășelul ... de două brute abia eliberate din penitenciar. Copile încă, niște figuri banale, cine ar fi crezut că vor deveni celebre la o vârstă atât de crudă?” Iarăși intra cineva, „fiuuu”! „Prea sfântul părinte, papa, vizitează Lumea Nouă. Milioane de americani i-au făcut o primire delirantă. «Dumnezeu binecuvântează America!» transmisese sfinția sa mesajul pe care i-l încredințase Providența...” Pe cine să vorbească și Dumnezeu de bine sfinților? Pe România? Nici nu știa că există!

Era și despre România un articol. O poză mare din București cu o femeie mergând pe o stradă desfundată în vecinătatea unui bloc cu zece etaje și un scurt comentariu dedesubt: „O femeie cu nelipsita punga, în căutare de alimente”. Era un „Paris Match” ceva mai actual, îl prezenta frumos pe  generalul Jaruzelski, en civil, cu toată familia, ca un campion al libertății polonezilor și lumii în – evidement – general.

„Le Nouvel Observateur” prezenta semnalul de alarmă: „Hommes d’esprit așezând flori pe catafalcul tricolor al culturii franceze. Huiduieli! Impetuoasa artă kitsch anglo-americană acuzată de impostură. „Ne înghit cu tehnologia lor frați europeni!” Nota bene: Europenii locuiau doar jumătate din continent.

„Le Point” sonda femeile americane să știe tot francezul: „ ... si elles aiment mieux être carressées que d’aller jousqu’au bout... ”

Ne întoarcem la „Paris Match” și documentarul său din ’77 privitor la „botezul hippy”: „Sute de hippies revin la Dumnezeu!” Mamă-mamă! Biete mame vorbeau în scris despre coșmarul trăit, despre diavolul alb care stăpânise viața fiului sau fiicei, heroina, despre sfârșitul depravării pacifiste. Poze mari, priviri panoramice luate din elicopter, de pe deal, din ocean, din toate părțile, cu fețe pioase de martiri făcând o baie rituală în Pacific. De-acolo de sus, același Dumnezeu al Americii îi ademenea spre casa lui pe fiii rătăciți. „Veniți în brațele reverendului Moon, hai cu toții, iată ce sfânt profet vă ofer!” [...]

Floreadoru era dincolo de aceste povesti. Trăia o nouă poveste de dragoste, o regăsise pe Bombonica și se prinsese iarăși vechea vrajă. Însă Nesuferitu îi strica relația amoroasă! Stătea mai mereu în cameră – ceilalți doi se întrebau ce fel de serviciu are –, iar Floredoru nu-și mai putea aduce femeia și suferea.

„Ce șef tânăr ai! Dacă n-ai fi tu mă legam de el”, cică i-ar fi zis Bombonica Floreadorului după ce-l văzuse pe Emil. „Asta e o tâmpenie!” gândea Emil privind fața amicului său cu ochelarii aburiți de fericirea că rostise ceva admirabil.

-   Mă faci gelos.

-   O fi vrut să glumească...

Viața lor promitea să se deterioreze accentuat. Nesuferitu venise înnămolit, tăvălit în noroi (plouase cu o zi înainte) și vomase iar, pe covor. Floreadorul a aruncat pe el un ibric de apă să-l trezească să-și spele murdăria. A ieșit un scandal grotesc. Emil a fugit, lașul, așa făcea de câte ori ceva îl exaspera. A ieșit pe stradă să viseze toate situațiile care l-ar salva de nevroză. Până și Clementina, acesta era numele mic al doamnei Coman, îi dăduse un motiv de năuceală: „Știi ceva? Am rămas gravidă cu tine.” E un sentiment formidabil să poți utiliza puterea asta pe care ți-a oferit-o viața. Aproape toți  reușesc dar acei „toți” nu ești tu. Să procreezi! Era exaltat, parcă luase o boală sexuală și era în rând cu lumea. Dar ce se va întâmpla când are să afle balaurul? Îmm! Nu mirosea deloc a bine!

Nesuferitu curățase locul, plecase înainte să revină Emil și nu s-a întors a doua zi. Întâmplarea aceasta l-a convins pe Emil să accepte garsoniera lui Arsene. A devenit nerăbdător, s-a interesat, a dat ocoale pândind mutarea chiriașului. Își pierduse obiceiurile, nu mai desena, nu mai scria, renunțase de mult să mai picteze. Ar fi vrut să reînvie aceste hobby-uri și lega totul de nenorocita aia de chiţimie pe care o simțea alunecându-i printre degete. Zilele treceau o dată cu iluziile sale...

Nesuferitu își continua bețiile. Într-o seară l-au găsit cocoțat, ca un păsăroi, pe dulap.

-   Cititule, mă Cititule mă, de unde vii la ora asta? De la bibliotecă mă? Uite că intră un nas. Da’ unde-i proprietarul? Tocmai dă colţul..., i-a întâmpinat cu voce croncănitoare pe care n-au recunoscut-o.

-   Ce cauți acolo? Te-ai țicnit? Ce-i cu tine acolo? Dă-te jos!

Au aprins lumina. Nu mai era nimeni înăuntru.

-   Am vrut să văd capodopera de la etaj și m-am urcat aici să meditez. Cititule, ce mare artist ești! spuse iar, cu o voce parcă venită din canal, țuguindu-și buzele.

Ironia lui nu era o mare problemă. Emil a dus tabloul care n-a fost agreat nici de Clementina. Simpla  vedere a individului era o mare neplăcere. Devenise tot mai arțăgos, mai mușcător, o pacoste. Uneori aducea oameni dubioși, cu figuri rele, tunși scurt și brăzdați de tăieturi să bea o sticlă de vin și să înjure. Erau niște creaturi ale nopții. Nu se pot imagina asemenea mutre la lumina zilei. Îi priveau fioros pe Emil și pe Floreador iar aceștia simțeau că e momentul să plece. Se simțeau tot mai străini în camera 14.

După o noapte petrecută la Clementina, Emil a găsit în cameră doi băiețași care spălau de zor dușumeaua. Nesuferitu funcționa ca un vătaf, le dădea comenzi: „Și în colțul ăla..., luați covorul..., aveți grijă să nu-l rupeți de tot!” Rânjise ca un vampir văzându-l pe Emil:

-   Nu era încăperea asta atât de curată nici când  blocul a fost dat în folosință.

S-a purtat impecabil în ziua aceea, aștepta laude, era pus pe confesiuni și mici lingușeli.

-   Din ce cartier ești Cititule?

-   Din Obor.

-   Eu sunt din Rahova. Stau la casă încălzită cu lemne, casă cu beci și curte. Beciul nostru avusese o trapă prin care se putea intra în niște catacombe de cărămidă, le-am explorat și eu cu tata când eram copil. Am văzut acolo șobolani cât pisicile. Multe beciuri aveau uși care dădeau într-acolo. Fuseseră pivnițe domnești, apoi adăpost antiaerian... Tata a zidit ușița aia... Pariez că ai tăi locuiesc la bloc.

-   Ai ghicit.

-   Ești tu retras din fire sau ai ceva împotriva mea? Să știi că mie îmi ești simpatic.

Emil a protestat. Ce să aibă împotriva lui?

-   Și tu îmi placi Nas. Ce-i, te supără că îți zic așa? Ai nas de om inteligent...

Privirea lui Gică Brezoi avea limpezimea cristalului. Nimic nu părea mai sincer...

Să fi fost Ileana aceea care-l schimbase? Improbabil. De vreo săptămână se afișa cu o femeie, una mică, slabă, cu nasul coroiat și vocea subțire: Ileana. I-a dat-o tatăl ei, tovarăș de băutură și datornic la poker. „Numa’ să n-o bați și tu!”, îl rugase.

-   Ce să fac eu cu nebuna asta?    

Venea turmentat cu „nebuna” atârnându-i de gât. O săruta cu pasiune în fața clădirii, o întindea pe bancă și putoarea scotea sunete de plăcere adunând la geam locuitorii blocului. Era tot mai îndrăzneață. Îl căuta, la mijlocul nopții, în camera 14.

-   Gigel e acasă?

Așa îl alinta. Emil era transportat cu gândul la Clementina când a bătut în ușă femeia aceea. O întâlnise în cursul zilei și o întrebase: „Ce mai face copilul meu?” „Care copil?” Îi arătase cu privirea pântecul. „Aa! L-am făcut marinar de mult.” „Cum, marinar?” „Dumnezeule, dar inocent mai ești!” Cum adică, îi aruncase copilul la WC?...

-   Doarme.

Ileana a intrat și a început să-l scuture.

-   Gigi!... Puiule!...

-   E! Ce e, ce...? A, tu ești? De ce-ai venit?

-   Așa!

-   Îm? De ce?

-   Așa. Să te văd.

-   De ce?

-   Să te văd...

-   Nu puteai să vii mâine?

-   Nu.

-   De ce?

-   Așa.

-    

-   Cum așa? Nu vezi că dorm? Ai venit să mă trezești?

-   Îmhî! Hai că te cheamă tata la el.

-   Ce, n-am ce face? Du-te! Lasă-mă să dorm!

-   Nu. Mai stau.

-   De ce?

-   Așa. Am venit să te văd.

-   Da? Hai aici!

Patul lui Gică începuse să scârțâie.

-   Ce? Nu vrei?... Îm?... De ce?... Cum să-i dau afară? Ai?... Să vedem. Băieți! Mă...! Ia treziți-vă! Nu puteți dormi la vecini noaptea asta? Sau vă duc sus la prietenii mei, au ăia două paturi libere.

-   La ora asta? Cât e ceasu’? Aproape unu!

-   Hai mă...! Cititule! Cheresteaua... Cititule, hai mă, scoală-te! Auzi, sunt ăia acasă!

Îi venise porumbița în vizită... Abia adormiseră prin vecini că a venit să-i cheme înapoi. Femeia plecase. Ilie și-a strâns cu scârbă cearșaful plin de sânge și l-a aruncat sub pat.

-   Nu știam de ce nu vrea. Am s-o pun să-l spele.

Floreadoru își reținuse cu greu furia dar s-a eliberat altădată când revenise după o zi dificilă de la muncă și l-a găsit tolănit în pat.

-   Ce ții aici cizmele astea pline de noroi? Tu nu știi să le speli mă? Nu vezi ce mizerie faci aici? Ce ții sub pat ciorapii ăștia scârboși? Ne mănâncă gândacii din cauza murdăriei tale. Ieși afară să-ți speli lucrurile!

Și l-a tras cu violență pe dușumea. Nesuferitu, surprins și temător s-a ridicat repede apoi a sărit înapoi în pat.

-   Nu vreau. Ce-ți pasă ție? Eu le port.

-   Ieși mă și spală-le, ori adu-ți târâtura să le spele! Facem ploșnițe într-o bună zi! Ieși!

A pus ochelarii pe masă și a tras iar de el. Nesuferitu se cramponase de marginile patului și a pornit un urlet:

-   Ia mâna de pe mine! Lasă-mă în paceeee!

Când a simțit că Floreadoru îl slăbise puțin, a prins curaj:

-   Știi ce bătaie poți să iei, bă? Numai să arăt cu ochii spre tine. Te sfâșie câinii mei!

-   Cine mă? Tu crezi că eu sunt singur în orașul ăsta unde m-am născut? Pe mine mă ameninți tu mă?

-   Și...și ce dacă am venit cu o femeie? Tu n-ai adus-o pe a ta?

Floreadoru i-a pus mâna pe gură:

-   Taci, taaci...! Tu o compari pe târfa aia cu Bombonica?

Și l-a prins de gât să-l sugrume. Atunci s-a băgat Emil, după ce a văzut că se urâțește rău treaba. Floreadorul a deschis ușa și a aruncat cizmele pe culoar.

-   Ai uitat că m-am purtat ca un domn cu tine și ți-am dat o cămașă?

-   Nici n-am îmbrăcat-o.

Și-a scotocit dulapul și i-a aruncat-o.

Emil ar fi vrut spună ceva, o chestie amicală, o... ceva: Gică, te rugăm să te schimbi dracului. Nu observi că îți facem noi patul în fiecare zi, îți scoatem murdăria de sub pat, etc..., și ar fi vrut să-l audă, pios: De mâine mă schimb, ba nu, din clipa asta!...

-   Ți-am adus douăzeci de reviste franțuzești, Cititule! Reclamă pentru Rai, este? Nici jumate n-a rămas! Le-ai dat!

„Bănuiam că vrea să mă cumpere, Nesuferitul!”

-   A intrat o mulțime de oameni aici...

-   Cine-a intrat?

-   Ia-ți dracu’ bagajul de-aci și cară-te!

Un tip de pe hol a băgat capul pe ușă să întrebe dacă știu ale cui sunt cizmele de pe hol. Nesuferitu a ieșit să le spele. S-a întors, și-a luat pachetul de țigări și a ieșit. A revenit târziu în cameră.

 

Împrejur, lumea se modifica. Emil simțea că e un an decisiv. Se petrecuse o nenorocire, profesorul Canciu fusese doborât de un atac de cord în timpul celei de-a treisprezecea tracțiuni, la începutul zilei de 13 iulie. Lumea s-a strâns pentru a aduce un ultim omagiu eroului. Toată populația orașului venise la biserica Sfântul Dumitru, era o mare de oameni!

Orice înmormântare era un eveniment în Tomişeni. Nicăieri nu se organizau cortegii mai mari. În ultima zi de caniculă a fost înmormântat Valentin, un tânăr simpatic de la CT. Era bolnav de tuberculoză. Clementina îi spusese lui Emil că aproape o treime din locuitorii orașului suferă de TBC. I-a cerut exemple, el nu cunoștea nici unul. Mihăilă (ăsta cam tușea ce-i drept), Lenuța (lucrase la CT, născuse de curând , „o inconștientă” – astea erau vorbele Clementinei), Velichi,... Dromaderu ros de bacil?!...

Cortegiul funerar curgea încet, foarte încet, pe același traseu, ocolind liceul. În frunte era o fanfară de ţigani, plătită de Direcția județeană, care sufla deplorabil în alămurile coclite. Toată gloata de oameni se simțea torturată de soare și de un roi de musculițe atrase de transpirație. Albul incandescent al soarelui la amiază decolora toate formele. Nu era o zi potrivită pentru înmormântare. Până și groparii blestemau sufletul mortului (care, la treizeci și patru de ani, lăsase fără sprijin doi copii) fiindcă-i supusese la cazne să desțelenească pământul uscat și tare ca o rocă. Emil își amintea deja vag de omul acela scheletic, mare fumător, care se plimba cu bicicleta prin urbe, și de infidelitățile sale... Toți oamenii din cortegiu îi păreau cadavre în descompunere. Un vierme se ondula pe stradă în ritm desuet de jazz interpretat la sax: Cu toții, cu toții veniți, cu toții, cu toții intrați...! Pământul cânta, un satrap negru și chel, cu gură știrbă, tatuat kaki, înconjurat de o tavernă afumată albăstrui, luminată de un bec mare în balans...

Puțin înainte să se încheie complet vara, în oraș au năvălit douăzeci de... pictori pensionari. Emil a văzut bătrânei ciudați care plimbau șevaletele pe străzi, liberi pe viață să mâzgălească peisaje. Se așezau la marginea drumului, se acomodau și pensulau cu mare atenție un panou. Le făcea plăcere să aibă privitori. Se uitau în jur mândri. Cine spunea că a murit pictura de șevalet? Priviți-o, curioșilor! Încă e vie!

După o săptămână, toți moșuleții și babele și-au adunat lucrările în salonul de jos al Primăriei, pentru două zile. Aceea era imaginea urbei... De nerecunoscut!

Viața culturală a orașului... Toate vechiturile de artiști veneau să se producă pe scena Casei de Cultură, cu figuri veștejite și repertorii antice, încă adunau la spectacolele lor jalnice avizii de evenimente. Cui îi pasă că Emil mâncase alături de doi monștri sacri obosiți, la restaurantul IGO? Îi vedea la câțiva pași, auzea cum plescăie, despre ce vorbesc, îi vedea ștergându-și nasul și-apoi gura cu același șervet. Erau, dacă puteți crede cu adevărat, la fel de umani ca el, reduși la existența modestă a omului obișnuit.

 

Iată încă o zi posomorâtă de octombrie, plouase noaptea, asfaltul era acoperit de petice umede și uscate, Emil se deplasa liniar pe trotuar spre magazinul Select, un individ necunoscut se agita să-l ajungă și... îl bătu pe umăr.

-   Să știți că am eliberat garsoniera.

Ce face? Cine sunteți? Ah, ce uituc! Era chiriașul, fostul adică, doar vorbise cu el!

-   Cheia este la administratoarea liceului.

Trecuseră două, trei luni... ce mai contează? Emil s-a încurcat în mulțumiri, îi venea să-l sărute, ce ușurare i-a produs omul! S-a dus tot într-o alegare până la liceu. Ajuns acolo s-a interesat unde este administratoarea și a aflat că este plecată la o înmormântare. A fost un an cu mare recoltă de morți! N-avea decât să o caute a doua zi. A treia... Vizită iar blocul de garsoniere și privi pe geamul garsonierei. Parcă se mărise. I-a spus Floreadorului și acesta s-a entuziasmat, au vorbit despre un posibil atelier de artiști plastici. Clementinei, însă... ideea de a-l vizita în garsoniera din apropierea liceului îi păru o glumă. Întâlnirile lor pierduseră intensitatea anterioară, se răriseră. Se temu că o va pierde. Îi vorbise despre un tip care-i plăcea sau... în fine, dorea să-l facă gelos.

Administratoarea i-a spus că nu-i închiriază garsoniera pentru că blocul este al liceului, prin urmare doar un angajat al liceului poate locui acolo. S-a dus degrabă la Arsene, iar Arsene l-a asigurat că va primi cheia camerei când îi va instala telefon.

Obosise. Parcă se pierdeau legăturile, dispăreau fără urmă... Avea doar câteva zile și treceau anii de stagiatură... 

A telefonat în București să afle cine mai trăia. Abia murise un vecin în timpul nopții, iar mama l-a visat pe tata care i-ar fi spus:

„Coase-mi un nasture la manșeta cămășii maro, trebuie să mă aranjez că am să-l întâmpin pe nea Nelu Dobre...”

Emil întrebă: „Oare mai este loc pentru mine, acasă? Aș vrea să mă întorc... Cred că am rătăcit destul.”

„Vino mamă acasă, nu mai sta printre străini! Vino degrabă...”

„Și ce-am să fac?”

„Ce face toată lumea. Îți iei de lucru...”

Nu se prea descurcase în lungul său exil. Câtă vreme trecuse! El ce a realizat? Se temea să revină în București însă nu mai avea de ce să rămână în Tomişeni. Nici măcar Nesuferitu nu-l mai putea șicana. Nu-l auzea, dar nu mai auzea mare lucru, era blocat pe surdo-mut. Gheghe observase muțenia subalternului său, Emil Cristea. Era trist. Se gândise la un ultimatum, de parcă-i păsa cuiva de el.

-   Nu mai pot sta în camera aia. Întotdeauna vine un moment când spui stop. Împlinesc trei ani de când locuiesc acolo. Sunt printre cei mai vechi!

-   Am vorbit cu inginera şefă. A zis că abia de la anu’ ar fi posibil... Dacă te însurai era mai ușor.

Să aștepte Anul Nou i se părea devastator. A încercat. Dar, în ziua când a încheiat relația cu Clementina, fără vărsare de sânge, s-a hotărât. A trimis o scrisoare cu demisia către DJPTc și a primit acceptul. Timp de cincisprezece zile lucrătoare cât  i-a rămas pentru a lichida tot ce îl mai ținea prins de amintiri   s-a preumblat nostalgic prin oraș. Într-o seară a refăcut traseul de la autogară, pe lângă hotel, „blocul Tineretului”, piața orașului, casa lui Grasu, cartierul Latin, Primăria, clădirea PTT, magazinul Select, blocul unde locuise Dorina, Casa de Cultură, blocul unde locuise Ralu, Liceul nr. 1, Clementina,...

Și-a luat rămas bun de la cei câțiva colegi din bloc înainte să plece, dar nu și de la Nesuferitu. Lui Gheghe îi strânsese mâna cu o zi înainte. A luat autobuzul chiar din apropierea blocului. I-a părut că farmacistele ieșiseră... parcă doar Clementina... sau nici măcar... Pe strada principală în fața Primăriei încă nu se consumase aglomerația grupurilor de colindători care aveau nevoie de autorizație să hoinărească pe străzi de sărbători. Toboșarii făceau mici exerciții în timp ce „urșii” asudau în costumele lor fioroase, dar nu știu ce se întâmplase, parcă toți erau confuzi, nervoși, unii fără chef,...

A urcat în tren câteva bagaje, își trimisese geamantanul cu poșta și, în sfârșit, trenul, lume, și-a găsit greu locul... Era mai plin decât de obicei, oamenii destul de exaltați vorbeau despre nu știu ce... o revoltă, că s-ar fi uitat la televizor și că a fost emisie toată ziua. La televizor! Că ei sunt nebunii care merg la București... În fine, aproape de Voinești au văzut și zăpada. Nu ninsese prea tare însă era zăpadă și încă fulguia... Din Voinești au urcat în tren alți tineri care vorbeau de revoluție la București. Apoi a intrat și o bandă de colindători ţigani, fluierând și pocnind în tobe. Cu toții s-au concentrat asupra propriilor bagaje uitând orice legătură cu exteriorul...

Trenul nu a fost prea iute. A fost prins și apoi întrecut de întuneric. Au călătorit cam mult timp, mult mai mult decât era necesar pentru cei trei sute și ceva de kilometri. Cu cât se apropia de destinație părea tot mai plauzibil deranjul, iar când a văzut mulțimea care se revărsa din trenuri Emil a fost foarte îngrijorat. Oamenii îl împingeau, îl luau pe sus, râdeau, se strigau și ziceau ceva de nereprodus... A coborât la metrou, s-a bulucit cu oamenii care mergeau la luptă. L-a cuprins și pe el febra. Ceva trebuia făcut! Să pună mâna și el să facă. Toți... S-a deșertat trenul la Piața Unirii! Bătălia se ținea la Universitate. Cineva i-a luat sacoșa...

-   Mi-a furat sacoșa!

-   Cine...? cine...?

Ce să mai vezi în gloata aia? Avea ceva bani înăuntru, acte, chiar hârtiile de lichidare, demisia ștampilată și aprobată, chitanța de la hotelul unde fusese cu Clementina, o foaie din caietul lui John care scria că poezia lui era „vax”, o mică inscripție desenată de Preda... Amintiri, colecționase amintiri...

A ieșit cu toată turma care striga lozinci de răzbunare, a fost dus de șuvoi spre cealaltă magistrală a metroului... Acolo erau mai mulți indivizi în așteptare. Nici n-ar fi putut intra, dar nici să se întoarcă. S-a gândit să iasă la suprafață și iar se temu de echipele care controlau întârziații, de acte. Ah, nici măcar mărunțiș de metrou nu mai avea și nici tupeu să sară peste barele de la intrare...! A ieșit din tunel. Era întuneric până și în centru, însă îi păru cam pustiu. Mai apoi auzi ceva ca un răpăit de arme automate și undeva, spre stânga, cerul s-a înroșit. Oare ce se întâmpla? Era neașteptat, ciudat, o răsturnare a normalității, un război civil... Tramvaiele circulau încă și urcă într-unul. Se retrăgea spre depou totuși îl apropia de casă. Doar două persoane înăuntru, vatmanul și un bețiv care dormea pe scaun. Strigă la conductor să oprească pentru că mergea neîntrerupt, nu mai oprea în stații. De-acolo a luat-o iar la picior. Un grup de nebuni trecu pe lângă el zdrăngănind niște table: „Hei-hei, moarte dictatorului! Jos cizmarul! Veniți cu noi!”

-   Cine...? cine...?

-   Eu nu sunt nebun!

Pe clădiri erau inscripții asemănătoare sloganurilor, Bucureștiul avea aspectul unui oraș de coșmar, sub asediu. N-a dormit nimeni în noaptea aceea. Acasă era doar mama. S-a uitat pe vizor și a întrebat de două ori: „Cine... cine e?” Era fiul risipitor. Se întorsese definitiv și o privea din prag uimit:

-   Ce se întâmplă mamă aici?

-   Nu vezi? E război!

La televizor se transmitea un film de acțiune, auzea un cor: „Nu plecăm, nu plecăm...” apoi un solist interpretând strigăte îngrozitoare în mod repetat: Nu trageți, nu mai trageți!

Flăcările cuprinseseră o clădire mare și puternic altcineva spusese la microfon: Încetați focul și predați-vă! Predați-vă! Trebuie să înceteze odată!... Trebuie să înceteze... Nu mai trageți!... Au murit destui oameni...

Iar mama zise stins cu inegalabilul ei dar de a rosti tot ce poate fi spus: „Unde ne duci, Doamne?”