Seara, când se închide circul

Emil Cristea s-a întors de pe deal, din cartierul de sus, îl vizitase ca pe un muzeu, era labirintul său cunoscut, îi bătuse toate coridoarele, își pusese destule semne să nu se rătăcească. După o zi ca aceea nu mai putea accepta nici un disconfort. Îi ajunsese. Ploua insistent, iar apa îl stropea chiar prin umbrelă. Ce fază! Auzi, să-l atace cu cârja cerșetorul său șchiop pe care-l miluise de zeci de ori, de-o sută de ori, de două-trei sute... Ce vorbești?

Înainta urmărit de o coadă, gândurile lui, când apăruse din stradă șontorogul acoperit cu o pelerină de plastic și pornise să-i strige:

-   Ce, nu mă vezi, nu mă mai vezi? Te sărăceam, nu mai treci pe scară! Nenorocitule...! Ce... De ce nu mai vii acolo...?

Era beat. Rămăsese în loc, cu o cârjă ridicată, iar ploaia îi uda fața bărboasă care strălucea la lumina becului de stradă. Se oprise din strigătul gutural și-l privea plângător cum trecea mai departe... spre scări...

Ce coșmar! Cum se putea încheia mai neplăcut o zi spectrală? Fantomatică, nelalocul ei, înțelegeți? Ciudată! Și nu doar scandalul pe care-l avusese dimineața cu Nesuferitu... parcă o greutate îi presa sistemul periferic nervos. I se mișcau degetele singure. Ce să fi fost? După ce revenise de la cămin a intrat cu Floredoru în sala de ping-pong să se liniștească. Șapte partide au făcut și le-a pierdut la scor pe toate șapte! A fost... nimicit! Nu putea să returneze loviturile-alea nici să se transfigureze într-un chinez sadea! A plecat mai nervos de-acolo. N-a ajuns că l-a luat din drum Gheghe:

–        Zece la sută poprire pe salariu.

–        !!

–        Ce bolești ochii ăia? Zece la sută, n-auzi? Vino să vezi hârtia că ne-a trimis-o acu’ prin telegraf. Ți-am zis să reparați defecțiunea de pe strada Crizan... cristosu’ mă-sii? Ce ți-am zis? A făcut scandal gealatul, s-a dus la DJPTc.

–        Mi-ați spus să nu mă bag. Că e... monitorizat... din altă parte!

–        E ăla cu... ăia? Nu știu. Trebuia să găsești o soluție, să-i dai provizoriu alt număr... Domnule, nu te-a preocupat, nu te-ai zbătut să găsești o soluție... Am să vorbesc...

S-a îndepărtat înjurând: Uite în ce situație...! Păi dacă nu-i merge de-o lună telefonul omului că au ei defecțiune pe mama telecomunicațiilor speciale!...

Emil a ieșit să mai ia o gură de aer proaspăt. Pe-afară, umed, plouase doar puțin, abia spre seară s-a pus bine pe plouat. În dreptul magazinului Select a simțit că un bărbat îl urmărește. A mărit pasul și omul a început să alerge pentru a-l prinde din urmă... Nu-l știa.

–        Bună ziua. Vroiam să vă spun că am eliberat camera.

Atunci și l-a amintit. Era chiriașul din garsoniera pe care... o aștepta...

–        Domnule... Vă mulțumesc...

Un val de caldă simpatie îl cotropi pentru omul acela pe care-l urâse din toată inima.

–        Puteți lua cheia de la administratoare, îi spusese individul vădit jenat și se îndepărtase degrabă.

Era ceva... era ceva de povestit, de spus tuturor, era... Eliberarea.

–        Mergi şi-ţi ia cheia! Ce mai aștepți? l-a împins Gheghe.

Și s-a dus pe aleea cu plopi acoperită de frunze moarte, a intrat pe holuri foarte entuziast... Doamna administratoare nu era atunci dar a găsit-o pe femeia de serviciu. Avea un teu, o găleată, ochelari, halat și femeia aceea l-a asigurat că nu o poate găsi pe administratoare și i-a zis că poate să-și ia gândul de la garsonieră pentru că fusese recuperată pentru personalul liceului și că în mod sigur era deja ocupată. A zâmbit neîncrezător. Era un tip cu principii și credea că toți... Nu-i așa? Îi promisese. A ieșit contrariat din blocul acela, s-a întors la serviciul lui.

–        Eu am făcut tot ce-am putut, l-a părăsit Gheghe cu textul ăsta de om plictisit.

Emil aștepta să-l caute iubita lui Clementina, să-l sune la telefon. Vorbiseră să-și petreacă noaptea la ea. În relația lor exista o convenție, să n-o caute el, astfel încât i se părea că depinde de cheful ei, dar având în vedere că era vorba despre un adulter, trebuia să respecte niște reguli stricte după care se desfășoară acest... procedeu. A așteptat destul, până la urmă a sunat-o la farmacie însă era în cealaltă tură, prin urmare nu putea fi decât acasă, ori... Cine știe? S-a dus la masă, a întârziat pe-acolo puțin, s-a întors în oraș neliniștit, ploua deja, destul de tare, se însera, a vrut să vadă, era o micuță lumină la unul dintre geamurile apartamentului... Probabil soțul ei nu plecase de-acasă. Ah, până și omul acela, generos, din câte se părea, îl șicana într-o zi în care i se înecaseră toate corăbiile! S-a învârtit prin oraș până ce l-a întâlnit pe cerșetor. Era acolo, îl aștepta, ca o coliziune anticipată, o iminență, pregătit să-l accidenteze...

 

...O întâmplare literar-artistică...

„Ce naiba urlă difuzorul ăsta...?” Îl auzea de-afară! A descuiat ușa camerei 14 și un val de fum l-a dat un pas înapoi.         

–        Opa, a venit și Cititu...! Nu pune mâna pe casetofon! a răcnit Nesuferitu. Nu pune...

Era un casetofon mare pe pat. Câțiva indivizi adunați împrejurul mesei tocmai palmaseră cărțile de joc. Era binecunoscută interdicția jocurilor de noroc, iar cei care le practicau își asumau niște riscuri. Desigur, mulți aleg să trăiască periculos. E opțiunea lor... Însă, de ce implică oamenii blânzi, nevinovați? De... aia, nu? Hi-hi!

Iată... Am depus mărturie în fața oamenilor și a stelelor...

–        Hai moşule, împarte-le, nu o mai freca! răsări din spatele mesei vocea Floreadorului, abia putea fi zărit, ascuns acolo de Pandele și un tip uscățiv, înalt, cu nasul lung. Cel căruia i se adresase era puțin ridicat, a descoperit potul ascuns de o șapcă și a aruncat în evantai restul de cărți pe care încetase să-l împartă. În capul mesei, spre fereastra deschisă era așezat bărbosul, numit Dragu. Individul care împărțea cărțile cu imagini jegoase de dame goale, era unul dintre amicii lui.

–        Să vedem ce carte capabilă ne-a dat Varanu!, a zis Dragu.

–        Mal donne!

–        Care? Ce mal donne băi Nas? Ia alta. S-a-ntors o carte? Dă-i mă alta! 

...de niște oameni minunați, cu o conducere de partid care a făcut ca lucrurile să se desfășoare frumos și curat...

–        Brezoi!

–        E?

–        Hai, mizează!

–        Cip.

–        Zece lei.

–        Pass parole.

–        Sec.

–        Zece lei-tramvai, plus... o sută.

–        Nu merg...

–        Nu ești la rând bivole! E Nas! Nas! Bă!

–        Gândesc!... Ăsta merge sau nu merge la cacialma?... Uite mă o sută! Să-ţi văd cartea!

–        Mai întâi pe-a ta!

–        A mea? Păi nu vine așa jocul? Uite! Uite! Full de șeptari! E?... Roială? Nu se poate!... E a doua oară frate!... Cum face...?

–        He-he-he-heee! Asta-i măgărie corectă!

–        Măi nea Bălosu, nu cumva te uiți la mine și-i spui ce carte am?

–        Ce spui bă băiete! replică Pandele Da’ știi ce spui adică...? Adică eu sunt om bătrân!

–        Am pierdut destul. Nu mai joc.

Floreadoru se resemnase. Nu putea să lupte cu sistemul.

–        Cum să nu mai joci? Nu te retragi decât dacă ești piele. E convenția noastră, bă! Ori îl lași pă Cititu să ia locu’ tău. Te bagi Cititule? 

...sufletele lor inseminate de poezie...

–        Cine-i ăsta?

...e rumoare multă, este tămbălău...

–        Gata! Mucles! Acum eu, fac eu cărțile. Să nu vă mai audă tata că vă trăsnește. Taie câine! Mai repede! Ce faci? Una..., două..., ... cinci...

Emil Cristea a ajuns în dreptul patului său ocolind masa înconjurată de jucători și chibiți care se mișcau de parcă ar fi fost manipulați. Nu reușea să se concentreze, auzea tot zgomotul fragmentat ca și cum ar fi atins culmea stupefacției. O pecete i se imprimase stabil pe moacă, o uimire, o mirare...

...m-am înclinat spre înclinația mea fundamentală...

–        Cititu e geniul din camera asta! Vezi ce tablou mare a făcut? Hi-hi-hi!

Între toate persoanele invitate de Nesuferitu, Emil îl știa doar pe Capabilu, bărbosul cu părul alb. El îl adusese în camera 14, își amintea noaptea în care venise... Capul mare de satir, ridurile de pe frunte...

–        Gata băieții!

–        Cip.

–        Blind.

–        Over.

–        Bravo băi pușcărie! Da’ ești plin de tupeu! Și cine deschide? Eu? Eu deschid.

–        Eu nu merg.

–        Am pus și eu. Mai dă-mi și mie o mână de semințe! I-auzi ce le-a zis Mirela tâmpiților de vizavi! Ce-mi place femeia asta!

–        Îmi place și mie...

–        Înzestrată...

–        „Așa vreți voi să agățați femei? Fluierându-le? Păi așa le goniți, măi!”

–        Ah! O noapte cu Mirela!... Ăsta e titlu de roman erotic.

–        Tenie! Ce faci dragule? Tu ești. Ne ții în loc.

–        Oprește să mai visezi! E acontată fata. Am văzut-o cu unul într-o mașină nouă...

–        Capabilă femeie! Vă zic ce mi-a zis și mie Belzebut. „Bă boilor, cel mai frumos lucru în viață e iubirea, proştilor!”

Un răcnet de râs i-a luat ca valul. A râs și Capabilu.

-   Nenea Belzebut a avut patimă pentru femei înalte... Zi tu! Păi eu sunt ultimul!... Așa. „Cel mai important lucru în viață este iubirea.”, face: „Tu n-ai să înțelegi niciodată ce-i aia, că n-ai suflet.”

-   Păi el are? Al dreacu’ dă zgârcit!

Câine își strânsese cărțile una peste alta și le-a pus ostentativ pe masă:

–        Servit.

–        Bă... bă Dogu tatii, cap sec de prost ce ești, de câte ori ți-am spus că nu se vorbește peste rând? Ia stai un tur.  

...cât m-a condus publicul spre mine însumi...

–        Da’ dă ce?

–        Pen’ că-ți administrez un pumn capabil de-o să-ți rămână înfipt în creier. Ia să te-aud ciripind Brezoi!

–        Două.

–        Bine. Să decartez și eu una...

Floreadoru aștepta pe margine, se foia să iasă din grup dar îi stătea în cale Pandele, zis și Bălosu, absorbit de cartea pe care o fila încet, foarte încet... Gică Brezoi. Sub masă erau două sticle de vermut cumpărate să fie țopăite pe deasupra, de la gură la gură, iar pe masă era o sticlă cu țuică de prune și o pungă mare cu semințe. Cei mai mulți preferau să fumeze...

...mulțumesc pentru întâlnirea cu oglinda.

Emil închisese ochii... S-a ridicat puțin pe pat și s-a sprijinit de perete, cu capul pe tablou... Cine le-a permis acelor huidume să transforme camera lor într-o sală de tripou? De ce Floreadoru, copilul său de suflet, l-a trădat îngăduind organizarea acelui dezmăț acolo și de ce i se întâmpla lui lucrul ăsta în acel moment? Cum să-i izgonească din mintea sa? Ar fi plecat, însă... unde să meargă...? Nu mai avea nici un prieten... Unde erau prietenii săi de altădată? Și văzând toată vânzoleala din cameră gândi că ajunsese în pandemoniu, iar Diavolul era multiplu, o mulțime de indivizi malefici... Dar nu se simțea deloc mai bun ca ei.

...dacă mi-e permis să zic așa, al fântânarului care caută în apă stelele cerului.[...]

Deodată cineva i se așeză pe genunchi.

–        Ce e ăsta Ciudatule? Pardon, Cititule, hi-hi-hi! croncăni rânjind Nesuferitu. Să fie un cal? Nu, nu se poate! Hai, zi că nu mai am liniște! Îl visez și în somn și în nesomn.

Emil privi spre el zăpăcit, se frecă la ochi, parcă nu-și credea ochilor... Îl luaseră în vizor cu toții! Vorbiseră despre el, sau ce? Ațipise...?

–        E cal mă? își reluase Nesuferitu asaltul. Și ce... aia stă deasupra? Ce e? Hai mă, uite și Capabilu moare de curiozitate să știe. Nu-ți mai zic de Dogu... Ia zi Dogule!

–        Hau! Hau!

Privirea Nesuferitului avea o sclipire de inteligență drăcească: „Te dau la dogu să te pape!” Iar dogu se uita cu limba scoasă făcând sluj ca un bou ce era.

–        Dă-te jos!

–        Mai întâi spune-mi!

–        Mă, nesuferitule...!

Emil l-a împins aruncându-l grămadă pe podea. Dar Brezoi s-a ridicat și i-a tras un pumn în nas.

Nici să fi fost regizată nu s-ar fi potrivit o mai bună continuare a distracției de seară.

–        Ce faci?, îi strigă Floreadoru. Îl lași?

Emil voi să se repeadă cu capul, ca un berbece, însă Pandele îl blocase între masă și dulap cu burta sa mare și plină de lichid. Încercă să-l ocolească pentru a-l apuca pe ghiujul nesuferit, îi trase pe amândoi în pat, îl nimeri lateral, în coaste, cu un ghiont, pe Pandele și-apoi sări peste el să-l sugrume pe Brezoi. Atunci îl imobilizară ceilalți. Nesuferitu, cu iuțeală de invidiat i-a umflat nasul cu o dublă bine executată. Emil a scos un muget înfundat, ca un animal prins cu arcanul și s-a scuturat de toată haita de gonaci. S-a răsucit din strânsoare puternic, nebănuit și s-a aruncat peste Brezoi, muşcându-l sălbatic de braț.

–        Aa-a-a!

Ceilalți au reușit să-l tragă împingându-l totodată și pe Brezoi, marcând astfel sfârșitul violenței. Umilit, adus la pragul inferior, al instinctelor primare, Emil, cu fața tumefiată, s-a grăbit spre ușă să nu-i mai vadă – chiar Floreadoru îi părea odios. S-a oprit la ieșirea din clădire. Mai departe era un zid de ploaie rece. Un pustiu cu lumini clipitoare și zgomot de toamnă plângăcioasă... Regretă că nu și-a luat jacheta. A stat acolo cât a putut rezista, până i-au înghețat instinctele. Doar un vers al marelui imn stăruia într-o celulă neuronală dominatoare, și-l relua ca un disc defect:

Trăiască-n fericire și liniște poporul...

Trăiască-n fericire și...