Alba-neagra

O călătorie cu trenul este o alergare prin peisaj. Alergi, alergi bezmetic dar obosești de-atâta stat. Oamenii schimbă opinii, găsesc întotdeauna ceva comun, demn să fie revelat, golesc de semnificație orice subiect apărut fantomatic, suspendat, în spațiul compartimentului, deasupra tărtăcuțelor, iar ochii se-ntorc mereu către priveliștea rulată pe fereastră.   

Lângă extrovertiți se mai așază și ciudații, taciturnii. Își pun o carte paravan înaintea ochilor, dacă nu dorm sau privesc fără să vadă înșiruirea de sole, păduri, sate, aerul tulbure și oameni rătăciți asemeni lor într-o lume care nu le aparține și despre care nu vor afla vreodată mare lucru, iar gândurile lor se desfășoară în alte dimensiuni, răvășind ceea ce nu pot pătrunde. Minciuni, tenebre, ascunzișuri, o mocirlă din care trag de adevăr, dracu’ știe ce-o fi! pentru că la limită totul se reduce la o presupunere astfel încât nici ce se vede nu poate fi cuprins într-o definiție sigură.

Este epuizantă o asemenea plimbare.

După ce s-au scurs anemic patru ore iată omul anchilozat, afișând un sictir suprem, ezitând pe ultima treaptă a vagonului să coboare într-o gară de tranzit care-i urmărește mișcările ca un animal de pradă gata să-i înghită alte două ore lungi de așteptare.

S-a lăsat întunericul și, înțeles cu acesta, trenul s-a îndepărtat afectând simțul vederii cu întreaga hidoșenie a nodului de cale ferată. Alte umbre se prelingeau într-o mișcare tremurată peste lucrurile întâmplate atunci, în acel loc.

Nimic din farmecul unei blegeli vesperale nu poate opri nerăbdarea omului să evadeze din rețeaua metalică iluminată de becuri cu halogen, să scape avertismentelor repetate în difuzoare de supraveghetori nevăzuți.

Dintr-odată se întoarse individul, dintr-odată total și hotărât, fâșâind din scurta albastră, porni spre orașul care se odihnea la doi kilometri de gară. Aprinse a zecea țigară și se îndepărtă agale pe un trotuar mizerabil, mărginit de un șir de case vechi, alergat de umbra lui, agitată să-și arate existența în lume.

Orășelul anonim, aflat la capătul străzii înguste, brodată pe alocuri de locuințe strâmbe înconjurate de scânduri putrezite, era desigur copia unui model unic, orașul nou. Că nu putea găsi ceva bun acolo, asta era o axiomă, dar mișcarea înseamnă timp, cu cât e mai rapidă cu atât se consumă timpul mai iute, – problema s-ar pune cumva altfel – și parcă îl dezmorțea un pic...

Iluminatul public fusese suprimat pe stradă, copiii ochiseră precis becurile, spulberându-le. Dând în gropi, altfel zis împiedicându-se, omul avansa în felul său și simțea pământul învârtindu-se îndărăt odată cu firmamentul.

La vreo mie de pași distanță de gară, lumina umplea strada (și chiar dădea puțin pe dinafară). Numeroși oameni și câțiva câini se buluceau în fața unor dughene construite la marginea drumului. Cu cât se apropia constata agitația oamenilor, adunați în câteva grămezi, care-și îndreptau masiv interesul spre măsuțele amenajate acolo parcă pentru a marca frontiera dintre cei aflați în fierbere și alți câțiva, niște vameși – asta ai fi putut zice de la distanță.

Dughenele, construite din lemn, tapetat pe alocuri de rogojini ori cârpe colorate și luminate cu câte două becuri prinse lateral, nu erau destinate unui comerț obișnuit. Acolo se vindeau iluzii.

Câțiva harnici ţigani se ilustrau în celebra artă strămoșească numită alba-neagra. În față se îmbulzeau navetiștii, specie de nomazi (înrudiți, prin urmare, cu prestidigitatorii), băuți, aflați în ziua lor de grație, adică de salariu.

E greu de spus ce magnet trăgea de oameni încât să nu se poată smulge din vălmășagul acela. Probabil trăiau toți amețeala unei aventuri exotice, în vecinătatea unor colibe de bamboo, îmbiați de negrișori cu părul creț și șorțulețe roșii să se-nfrupte, iar ei să facă mofturi.

–        Nu-i aici și nu-i aici,... hai care-a văzut-o? Pune suta! Care pune suta?

–        Eu-eu! Stai bă, nu mă da deoparte bă!...

–        Eu... Nu-i acolo, bă,... Nu-uu! Hă-ă...! I-a luat suta!

–        A mutat-o! A mutat-o când m-ai tras...

–        A mutat-o pă mă-sa! Prost mai e!

–        Asta nu e, asta nu e, uite timbru’, nu e timbru’, nu mai sta și pune... suta! Care e? Asta e. A gâcit-o! Ia mî suta! Na! Care mergi acu’ mânca-ți-aș! Uite timbru’, nu e timbru’,...!  

Omul sosit dinspre gară se codea să pătrundă între jucătorii pătimași. Amintirea unui fost vecin, un căpos bătrân, canceros deja, care nici în clipa din urmă nu renunțase la țigări sau alcool, i-a fâlfâit agale prin memorie cu aripi babane de melancolie...

„Locuiam în mahalaua Tei, eram puști, he-he!... abia așteptam să să facă frun talcioc pe undeva la țară. Am fost la un iarmaroc pân... pă lângă... Slobozia. Le făceam jocu’ ăsta cu degetarele, cu trei degetare și un grăunte de grâu. Le învârteam... Știi? Îi duceam pă ţopârlani, ’tu-le muma lor dă proști... Și bine le făceam! Trebuia să mergem patru-cinci, doi făcea scamatoria iar ăilalţi era chibiți, că trebuia să mai și câștige careva, altfel bătea la ochi, da-n ziua aia n-am plecat decât trei,... Ce bani am făcut la târgu’ ăla! Da’ ce făceam eu cu banii p-atunci? Îi dădeam curvelor. Alte vremuri! He-he...!”

Șmecher om a fost nea Tudorică. S-a însurat cu o femeie mustăcioasă și grasă care l-a ținut sub papuc, la adăpost, din ziua în care soarta îi jucase un renghi și o cunoscuse... „Ce porcărie! Să nu poți da viața înapoi...!”

Pe „chibiți” îi recunoscu imediat. Toți erau ţigani, și toți câștigau, doar ei câștigau. Îi văzu dând banii unei ţigănci, de-aia cu zece fuste colorate, care îi returna celor de la mese. Nici nu se mai ascundeau.

Însă oamenii aceia purtători de bască (o fi fost vreun semn, un fetiș, o mascotă ceva) erau în transă! Doar dacă nu se înțeleseseră pentru a întinde joaca...

–        Dom’le, dom’le, mă asculți?... Fii atent o clipă! Alo! Mă auzi? E o șarlatanie, domnule! Crede-mă, n-o să câștigi un ban nici dacă ai să ghicești!     

Îl durea pe el în pălărie, pardon, în bască.

–        Ia mai lasă... lasă-mă...! Ia... Tu-l ă-ă...! M-a dat la o parte! Nu? Dă ce n-a-ntors-o? Că am pus suta, nu? Am pus suta?... Cred...

–        Ascultă-mă! Fii atent puțin dom’le? Îi vezi pe-ăia? Doar ei câștigă. Nu-nţelegi? E o păcăleală...

Ţiganca apăru neașteptat în spatele său și îi strigă:

–        Ce-ai văzut bă? și brusc se întinse către omul surprins împingîndu-l cu putere într-unul dintre pereții moi de rogojină.

Cu iuțeală a scos dintre fuste un cuțit punându-i dosul tăișului sub bărbie.

–        Ia zi, ce-ai văzut? Ă?

–        Nimic, îngăimă omul. Eu n-am văzut... Nimic...

Nu-i păru deloc femeie arătarea aceea care-l scuipă în față pentru a-și elibera gura să-i adreseze cele mai triviale expresii, avea chiar mustață, o figură slăbănoagă și ridată, putu să-i distingă părul de pe piept prin cămașă deși, ciudat, părea... părea să aibă ţâţe!

–        Să nu te mai văz p-aci!

Câțiva puradei se apropiaseră de omul care-și ștergea fața de rușine. Fără trac și vreo vorbă se lansară într-un atac la persoană lovind sacul de box, aflat într-o strategică retragere, cu picioarele și pumnii.

Bărbatul travestit rânjea în vreme ce își freca lama cuțitului de-o piatră de ascuțit – e drept că nu-l folosise, da’ mai era timp... Totuși, parcă n-ar fi fost bărbat...

Nefericitul care o încasase fiindcă, nu-i așa? anticipase doar plictisul din gară, se întorcea plin de năduf împiedicându-se la tot pasul de strada desfundată, profund cufundat în știința sa despre ţigănie. Îndrăzni chiar să emită judecăți de valoare având ca temă defăimarea acelei adunături de lăutari, căldărari, aurari, cerșetori și bișnițari, o primejdie pentru civilizația europeană, niște șobolani care se înmulțeau repede și nu se pricepeau decât să devoreze. Îi vedea ca pe unealta cea mai perfidă a Întunericului.

 

Ajunse iar în gara aceea oribilă. Undeva, pe o linie, zăcea și garnitura de vagoane vechi în care avea să călătorească. A urcat să-și găsească locul într-un compartiment. Nici o persoană prin vagon, doar câteva se tot roteau pe-afară. A căutat un sprijin în spațiul nemișcat să domolească vâlvătaia orgoliului terfelit. Și parcă tot moș Tudorică îi vorbi, cu vocea dogită, despre metempsihoză...: „Noi nu pierim așa dintr-o dată. Câtă vreme rămânem în memoria oamenilor ne tot întoarcem la viață, sub alt chip, până ce om fi uitați, până n-om mai avea urmași, pân’ ne-o lăsa vlaga,... Atunci abia om pieri.”

„Cine-a lăsat legea asta?”

„Dumnezeu. Ori a aflat-o și El!”

Se preumbla printre neuronii lui bătrânul, cu mâinile adunate la spate, încovoiat de nemernica farsă pe care i-o juca... timpul.

„Și mie! Și nouă!”    

Tocmai năvăleau purtătorii de bască foarte vioi, duși pe aripi de un elan nebănuit gata să dea ultimul asalt al zilei, pentru cucerirea banchetelor. Erau vorbiți, pe grupuri, își păstrau locurile, nu tolerau pe oricine. Pe omul schimonosit îl înghesuiră-ntr-un colț, fiindcă absent cum părea nu-i deranja. Un minuscul bec lumina, anemic, interiorul. Trecură deci grăbiți la treabă, unul mai vârstnic a scos pachetul de cărți de joc, l-a învârtit deasupra genunchilor și împrăștiindu-l pe o servietă a pornit „șepticul”.

Așteptaseră din greu clipa aceea de plăcere intelectuală și se manifestau zgomotos, râzând la orice vorbă ca și cum timbrul vocii le devenise foarte comic. Neprevăzut, șeful de echipă a schimbat registrul:

–        Știi că ieri a murit dom’ inginer Nicolaie?

–        Auzisem io că-i bolnav.

–        Om bun. Îmi zicea el mie, și nu-l poci uita: „Viața este un vis, bă Vasile... E un vis viața asta!” Ce mai dreptate avea!

–        Dumnezeu să-l odihnească!

–        Să-l ierte Dumnezeu, încuviințară cu toții și clipa aceea de reculegere a tăiat bucuria oamenilor.

Abia se urnise cursa de persoane dar jocul își pierdu atracția, îi lovi oboseala și prinseră să moțăie așteptând să coboare.

Așa de greu se petrecu zdruncinătura aia de călătorie încât deveni un veritabil coșmar când trenul opri aiurea și amorți aproape o oră.

Târziu (ploua, praful care acoperea de obicei asfaltul din fața gării se transformase în noroi), zece oameni se evaporară în noapte traversând strada. Unul doar staționa ca o statuie întunecată. Becurile depuneau o lumină halucinogenă peste lucrurile încremenite și actorul solitar uitat pe acel platou părăsit. Privind parcul aproape desfrunzit avea senzația că joacă într-un film cu subiect apăsător, tensionat. Chiar mașina de teren care-i apăru în față avea ceva dintr-o ecranizare cu bandiți și-l trecură fiorii când frână pe-aproape, iar glasul oamenilor dinăuntru sună ca o chemare la complicitate... „Unde me-e-ergi...? Hai cu noi...!”     

Patru bărbați cu fete dintre cele mai brăzdate, nerase, înveșmântați în salopete de iarnă și căciuli cu clape lăsate, beau țuică și trăgeau la mahorcă.

–        De unde ești?

De unde era? Obsedantă întrebare, și neplăcută! Ce căuta acolo? Cu ce treburi? Vremea... Puțeau vremurile...

–        Ia și mata!

–        Mai lăsați-mi și mie bă! urlă șoferul.

–        Tu calcă pă accelerație!

Mașina fugea pe șosea înfigându-și faza mare a farurilor în noapte, împrejur întuneric, nici casele nu erau luminate, numai răzleț becuri spânzurau lumina lor de stâlpi.

Frânară să-l coboare în vecinătatea autogării, ocoleau orașul pe linia de centură. Nu erau ei schimbul de noapte aflat în slujba subterană a Infracțiunii...

Se grăbi să ajungă, ceasul arăta deja miezul nopții și nu putea ști dacă-l mai aștepta Clementina... ooh, Clementina!

Soneria răsună strident în blocul adormit. „Îm! nimic...”, doar hainele-i foșniră grețos când se hotărî să repete apelul. Îl curentă țârâitul. „Dacă-mi deschide bărbatu-său?”, nu-l cunoștea pe încornorat și cum nu ținea să pățească vreo surpriză renunță. Dar auzi cheia rotindu-se în broască iar ușa se crăpă și îndrăzni să o împingă.

Femeia îl certă în șoaptă să nu depășească peticul de linoleu. Unde naiba se-nămolise așa? Și de ce întârziase? Douăsprezece jumate! Adormise pe canapea așteptându-l, fir-ar să fie!

Arăta destul de veștejită și distrată, nici nu-i ascultă explicațiile și râse plictisită când îi primi cadourile.

–        Nu folosesc fixativ de păr.

Flămânzise. Îi ceru demâncare însă ea nu-i oferi decât niște resturi gelatinoase de la frigider. Strâmbă din nas, îi păru necomestibil. Servi un pahar cu țuică de gutui care-l doborî.

–        Mai încet, mai încet că o trezești pe Ingrid.

–        Ingrid? Spuneai..., își distrase atenția de la urechea ei stângă, micuță, cartilaginoasă și primejdios de vascularizată, pe care o ronțăia între dinți.

–        Trebuie să o duc mâine dimineață la grădiniță și e răcită..., stai! Hă! Stai puțin n-auzi?

Hotărât lucru, nu era o noapte favorabilă, îl descurajă tonul ei sever, apoi își legă relaxarea de ciucurele cărnos ițit deasupra unei pleoape, care-i estompa albastrul irisului.

–        I-am dat un somnifer, își continuă Clementina divagația și el gândi că ar fi putut pleca, numai că se vedeau așa de rar în ultimul timp că nu putea renunța la ocazie... Parcă nici nu-i răspundea la sărut...

–        ...Mmm, ce vrei? Mmm, stai să văd ce face copilul!

Ți se tocește dorința, se transferă sângele și te cuprind toți dracii.

–        Să plec?

–        N-nu!

Sofisticat ori animalic, sexul e strâns legat de misterele adânci ale creației și morții. În disperata-i neliniște masculul se întoarce, parțial, la origine, și se-ntoarce, și...

–        Mâine dimineață nu-mi iau cheia, am să sun de două ori lung și o dată scurt.

–        Bine. Deși mai bine ar fi fost să iei cheia, îi șoptise...

Cineva, un filozof cu care s-a măturat deja podeaua, susținea că este imposibil să apară cuvintele în două moduri diferite, singure și în propoziție. O fi adevărat, o avea un înțeles profund, neglijase ceva...?  

Clementina era de nerecunoscut, plăcerea, pasiunea ei se epuizaseră, ea însăși părea epuizată, trecea deja către o altă lume,... intangibilă..., lumea imagine.

–        Tu nu mă mai iubești.

S-a ridicat din pat, și-a pus halatul și a ieșit din dormitor să vadă ce-i face copila.

–        Se trezise, plângea, am rămas cu ea până a adormit...

... A adormit? I se păru că s-a așezat cineva între ei. Atinse persoana și constată că e un bărbat. Soțul înșelat? A înghețat. Se trase către marginea patului sperând să nu fie observat. Dar ceva îi spunea că omul acela știa de el...

Clementina aprinse lumina. Un rânjet mare se lăți deasupra pernei alăturate. Gică Brezoi!

–        Cu el ce facem? o întrebă Brezoi pe femeie.

Se ridică în picioare pe pat și întinse mâinile. Exersa de vreo săptămână zborul în vis. Trebuia doar să se răsucească precum o sfârlează. Se întâmplă totuși altceva. Încăperea se făcu vârtej împrejurul său, toată partea ei de sus, pereții, tablourile, fereastra... Îi păru chiar că se-amestecă toate, și era oarecum dificil să iasă pe ușă, se degajă din hohotul de râs al inamicului său, dar, lucru nelămurit încă, se regăsi într-o poiană cu arbori înalți. Un vuiet îi stăpânea auzul și, buimăcitor, din spate săriră peste el, urlând gutural,  câțiva sălbatici înarmați cu topoare... de silex, urmați de alt grup, răcnitor și însângerat, care-i împungea cu lăncile. Strigătele de luptă se înmulțiră, din aer parcă se întrupau luptătorii, îi văzu mânuind cu iuțeală cuțite lungi și ghioage, atunci apărură cei cu pieptare de piele, arcașii, în fine călăreții turbați de ură împotriva unei cete ordonate înveșmântată-n zale, ăia din ceată le erau ostili și se-ncleştară într-un ritual dramatic de sacrificiu pe altarul gloriei unor zei sângeroși, apoi supraviețuitorii, surprinși în plin delir religios au fost zdrobiți de conducătorii de cvadrige..., asupra lor se abătu ariciul cu platoșe, falanga, nimicită meșteșugit de ostașii încălțați cu sandale.  

Copacii fuseseră defrișați, au dispărut cu toții, astfel că în față se deschisese panorama câmpului deschis, de bătaie... Luptători asiatici tocmai depopulau localitățile când apărură blonzii crunți, purtători de coadă și coarne la coif, dar se clătinară și ei învinși în ciocniri titanice... departe, spre dreapta, se-avântau călăreți arabi, din stânga se rostogoleau cavaleri acoperiți de-armuri urlând numele Domnului, lupta continua, armatele acoperite de table se ciopârțeau, treceau tot mai obosite peste cadavre, și iată, praful de puşcă trăsnind de la un orizont la altul, printre explozii văzu șarjând cavaleria, sfârtecând oameni și cai pe vastele plaiuri, acoperite de fum, ale vânătorii, unde cezarii susțineau partida lor, ei își spuneau rivali, pionii, în schimb, erau dușmani de moarte...

Tabloul bătăliei devenise pământiu. În slujba idolului pervers se inventaseră unelte mai eficiente, iar monumentul se ridica, ofrandă de carne și sânge, alt stârv deasupra stârvurilor, fumul crematoriilor desena fundalul altui carnagiu planetar, cu păsări de metal ce deversau încărcături ucigașe peste oameni, sau ce-or fi fost, niște fete crispate țipând fără sonor, alungați prematur din lumea asta, în fine, crescând miraculos, fala unei civilizații de exterminatori, ciuperca pustiitoare...

De-o vreme, vasăzică, toate urgiile urcau unele peste celelalte și amenințător se ridica deasupra Pământului monumentul dragostei neîmpărtășite...  De-odată... De-odată ciocăni în geam Dumnezeu. O tânără minunată, cu părul negru și lung, prins neglijent într-un coc, un nud ce părea să pozeze și ținea în mâna dreaptă un cățeluș cu fundă legată de un moț, își etala cu nonșalanță sânii ca două mere, abdomenul suplu, șoldurile ondulate,... ah!, un hermafrodit magic, perfect în frumusețea Lui, deoarece El este Perfecțiunea însăși, lovea nevăzut în vitraliul masacrului perpetuu, pentru că era un vitraliu minunat, monumentul, un vitraliu prin care se strecura lumina în marea catedrală a lumii... Cioc-cioc-cioc! Cioc-cioc-cioc!

 

Soarele se reflecta printr-un geam de-afară drept în ochii săi. Auzea motorul mașinii de gunoi care-și rumega monoton încărcătura. Prin gaura ferestrei de la baia vecinilor ieșise un băț, coada unei mături, mâna unei femei, chiar femeia, parțial, și lovitura în geamul dormitorului răsună paralizant: cioc-cioc-cioc!

Razele solare îl orbeau, nu-și dădu seama dacă e văzut        de-afară, ieși din așternut, așa, la... nudul-gol și după ce își recuperă hainele trecu prin hol în sufragerie. La intrare se auzea țârâind continuu soneria. Își făcu rapid planuri, gândi să sară de pe balcon dar continua la nesfârșit să se împiedice în pantaloni, poate n-aveau decât un crac! nici cămașa,... ajunse poticnit la ușă pentru a se uita prin vizor. Afară, Clementina tocmai primise un raport scurt de la vecina care sosise, cu tot cu mătură, înaintea ei. A deschis iala ușurel și s-a îndepărtat.       

Îndreptățită mânia femeii după ce se văzu în fieful său – îi spusese vecinei să bată în geam, că-i venise mătușa, surdă biata bătrână, și sforăia tocmai în dormitor... De ce spectacol avusese parte madam Zăgănescu!

Pe Clementina n-o amuza de fel modul copilăresc în care-și justifica bărbatul inocența, „Ce oboseală? Și eu m-am culcat târziu, indolență impardonabilă...!” asta era, concis, definiția oboselii sale și zău dacă mai avea vreun haz să-i suporte isteria astfel că se grăbi să ajungă pe aleea pietruită din fața blocului. Trecerea era blocată de trei tineri care tocmai se despărțeau, cel aflat cu spatele se întoarse și fu cât pe ce să-l tamponeze:

–        Vă salut.

Era băiatul doamnei Giosan – locuia în acel bloc – și îi întoarse vorba...

–        Salut.

–        Ați fost la... la... doamna-a... blondă? îl chestionă plin de tupeu băiatul – cu mustăcioară, negricios la piele, respectos de obicei, îi fusese chiar simpatic până în momentul acela.

–        Care? Ce... e-e blondă? încercă o palidă disimulare, însă-l cuprinse o roșeață,

Dumnezeule, cât își mai urăște emotivitatea și pe cei care i-o provoacă! Nu mai așteptă răspunsul băiatului și se îndepărtă pe alee apoi o coti pe strada ce cobora de vale.

Tânărul Giosan îl privi un timp, nimic mai convingător pentru a-i întări presupunerea decât fâstâceala celuilalt, și dispăru la rându-i pe holul blocului.

Pălise și strălucirea soarelui, se strecurase așa, o pâclă între el și lume, o pâclă împinsă de vânt și umbre mari alergau peste oraș, deasupra ei încă stăruia dâra lăsată de un avion cu reacție și departe, foarte departe, o-ho-ho! constelațiile zodiacului, clipind cu înțeles din ochii lor extratereștri, tocmai o puseseră de       alba-neagra cu soarta oamenilor.