Adevărul care ne doare

–        Vreau să te anunț, din capul locului, că sunt prost dispus. Parcă ți-am zis să nu mai întârzii!

–        La ora asta a ajuns autobuzul. Nu pot să-l grăbesc.

–        Pleacă mai devreme! Hai! Mergi la oameni, trimite-i la lucru!

–        Dă-o dracului de treabă, că o face special, îl auzise pe Gheghe spunându-i consoartei, după ce închisese ușa.

Trebuia să-i vizioneze pe imposibilii săi subalterni! Nici măcar unul nu-i era simpatic, dar încerca să fie corect, echitabil. Îi înjura pe toți în mod egal. Încerca... Nea Arsene îi spuse că e bolnav și nu se mai poate duce la Mărgineni. „Să meargă altul. Io am scuipat sânge azi noapte.”, „Și la ce-ai venit?”, „Mi-a mai trecut!”, „Ai bre!, Ai bre nea Arsene!”, „Mergi tu Mihăilă!”, „Nu pot domnu’ șef. Nu pot că am lăsat lucrarea... I-am promis omului că termin dimineața asta.”, „Ghinea!”, „Să ne înțelegem! Fiecare își termină lucru’ lui. Eu nu intru pă lucru’ moșului. El l-a încurcat, el să-l descurce!”, „Nae?”, „Io am cu publicele. Ce! N-am și nu mă bag în treaba altuia!”

Pe Nae Donțu l-ar fi băgat... l-ar fi băgat... Locuia tot în blocul IGO, mai sus, la etajul trei și o sechestrase pe Fideluţa, o hrănea și o ținea închisă în cameră să-și satisfacă poftele, nesătulul, pe viață. Avea ceva Fideluţa asta care te ademenea. Era atât de tânără, de crudă, abia-i dăduse părul pubian, avea ţâţele ca două mere... Dar nu era deloc inocentă... Mai crescuse între timp, se apropiase, poate, de șaptesprezece ani! Ce viață imbecilă! Să suporți zi de zi armatele de hăndrălăi suprahormonali... Nu-l suferea pe Nae Donțu!

–        Mergi acolo azi, în locul lui nea Arsene!

–        Nu, făcuse Nae răgușit, nu mă duc!

–        Cum nu te duci? E un ordin de serviciu.

–        Nu. Îmi i-au liber azi! Îmi fac hârtie...

Și-a dat echipamentul deoparte, și-a dus la loc materialele... Era din cauza curvei, avea oricum în minte să chiulească de la muncă...

–        Nea Arsene, nu te pot înlocui.

–        Bine-bine, da’ merg mâine. Astăzi lasă-mă în oraș!

Cu toții aveau „ciubucuri”. Adesea își luau clienții unul altuia și se urau între ei. Era o gașcă dementă de oameni, nu văzuse asemenea specimene decât în echipa lui, și n-avea pentru ei nici un dram de simpatie, cum ziceam. Niște hahalere!

A mers în cămăruța apropiată unde era trupa de jonctori a lui Şandru. Jonctorii lucrau de obicei la subsol, purtau echipamente specifice și erau mult mai disciplinați. E drept, aveau salariile ceva mai bune însă ceilalți compensau acest dezavantaj cu șperțurile și-apoi lucrau în aer curat... I-a salutat și le-a urat o zi bună. Ce să le mai spună altceva? A ascultat vocea înaltă și spartă a lui Șandru care-i povestea pe unde pot fi găsiți, în partea de nord a orașului, erau reparații la căminele de tragere... Arareori îi găsea pe toți acolo. Mereu lipsea unul-altul. Făceau improvizații prin oraș, devalizau magazia și făceau lucrări ilegale. În mod disciplinat, domnule, trimiși de Șandru! Ce să mai schimbi acolo? Ar fi trebuit concediați cu toții și angajați alții. Ăia erau prea putrezi!

Emil a urcat la repartitor, era într-o sală mare unde se lega rețeaua de cabluri de centrala telefonică. Acolo își adusese un mare panou de placaj pe care lipise o hartă, la scară, a orașului Tomişeni. O achiziționase Gheghe de la primărie în ziua când aflase de „proiectul eradicării diafoniei” pe care i l-a schițat Emil. Gheghe fusese uimit și neîncrezător că trăsnaia aceea este corectă, adică funcțională tehnic. O chestie cu rezistențe calibrate, lungimi echivalate pe hartă și în realitate, cu măsurători de putere și rezistență și calcule, niște calcule care-l depășeau, el fusese proiectant, mai mult desenator de proiecte, nu se implicase în calcule. Cică era o metodă nemțească pe care o învățase la cursul de o săptămână pe care-l urmase de curând în București. Pierdere de timp... Deci Emil se afla acolo, cumpărase băcuiețe cu fasunguri mici pe care le prindea în holşuruburi, mai avea doar să primească sârma de nichelină și... năzdrăvănia putea să funcționeze... Ar fi aproximat destul de bine locul unde erau defecțiuni pe traseele de cabluri. Și brusc Floreadoru a intrat pe ușă foarte nervos:

–        Emile, hai că Nesuferitu a spart casa!

–        Cum să spargă casa?

–        Ne-a luat lucrurile din casă și a plecat!

Abia începuse programul, trecuse o oră aproape, când avusese Floreadoru timp să ajungă acasă și să vină...?

–        Nu mă, ce-ai? M-a sunat Nae Donțu!

Nae Donțu? Pușlamaua aia! Se temea grozav să fie ridiculizat de colocatarii săi... S-au grăbit cu una din mașinile PTT-ului, nu voiau să risipească timpul prețios. Când au ajuns au constatat că ușa era crăpată puțin, iar când au deschis-o mare l-au descoperit pe Nesuferitu de partea cealaltă a mesei, prăbușit pe jos de parcă ar fi fost înjunghiat. S-au îngrozit.

–        Băi! Hăi!

Au văzut că vesela era împrăștiată pe covor, scaunele aruncate, ce deranj! însă nu le umblase nimeni în dulapuri deoarece aveau lacăte și le încuiau întotdeauna. Apăruse și ciuful lui Donţu, apoi Halimandroc, vecinul lui, și Cocoşilă (ăștia doi parc-ar fi fost frați), rătăciți pe coridoare: „Ce           s-a-ntâmplat Năică?”, „L-a furat pe domnu’ şef.”...

Gică Brezoi, cel numit Nesuferitu, de la Nosferatu, deschisese ochii și se văzuse înconjurat.

–        Ce e? Ce s-a-ntâmplat?

–        Tu să ne spui nouă împuţitule! l-a certat furios Floreadoru. Spune-ne!

Și-i pusese uite-așa mâna-n piept să-l sugrume pe vecie...

–        Lasă-mă, lasă-mă!... guițase înspăimântat Brezoi. Vrea să mă omoare! Ajutooor!

–        Cine vrea să te omoare mă...? Nesuferitule!

Apăruse și nea Vasile, administratorul, cu mersul său crăcănat, măsurat, cântând din gușă:

–        Cine face scandal în blocu’ meu e dat afară. Ați semnat toți Regulamentul de ordine interioară...

Aiurea! Nu văzuse nimeni așa ceva...

–        Bre nea Vasile, scapă-ne de pacostea asta! Nu vezi că vine beat mereu...? Uite!

–        Dumneata ai făcut asta?

–        Nu.

Brezoi s-a așezat pe pat, s-a șters la ochi, s-a uitat în sus, în jos, a oftat, și-a scos o țigară și i-a privit cu fața adormită...

–        Nu eu. Femeia... A dracu’! Abia adormisem și uite ce-a făcut aici!

–        Minți! Minți, Nesuferitule...!

Se mai strânseseră câțiva pentru a savura conflictul, era o atmosferă colocvială, se discuta pe o temă dată: Ce mama mă-sii se-ntâmplă aici? De exemplu... nimic. O neînțelegere. Brezoi i-a convins că are să curețe tot, „merg acum după femeie să pună lucrurile la loc și să le frece! Ia uite ce-a făcut aici! Nu mai aveam chef de ea, eram frânt de oboseală! Am fost la muncă azi noapte.”

Barbă, barbă-cioc! I se păruse că-n vis i se arătase mironosița mironosițelor și-i umbla sub sutană... A, chiar el era un călugăr plin de cucernicie...! Și hop, bolovanii ăia! Străbătu cu ochii distanța până la patul său. Îi păru catastrofal de lungă... Iala... Iala era vinovată de situația prin care trecuse. A trântit ușa da’ nu s-a închis ca orice ușă cuminte cu ială... „E d-aia proastă pă care-o manevrezi numa’ cu cheia. Las’ c-o schimb io!” Și s-a proptit cu capul în perete... apoi a lunecat pe-o parte pe pat. Chiștocul i-a scăpat, încă fumegând, pe gât și l-a ars: A-a-a! L-a aruncat în pat, l-a căutat buimac dar... nu l-a găsit... s-a mai uitat împrăștiat... „Ce-he! Ce-he...?”

Ce-he ar fi putut să se-ntâmple? Ardea camera, ardea blocul...? Să ardă. Se gândise de-atâtea ori să-i pună foc... Venise frigul și un foc mare l-ar fi încălzit... Hi-hi! Un rug în flăcări... Visă, se-ntoarse în timp la marele foc de tabără. Fascinația aceea, de copil, nu-l părăsise niciodată. De câte ori se crezuse el însuși focul ce mistuie? Simțea fiecare lucrușor până la esența lui de carbon, fiecare substanță organică și anorganică redusă la culoarea primordială sau non culoarea de doliu. Roșu și negru, o asociere magistrală! Și auzi un cântec de jale, un bocet, un cor de bocete... natura arsă bocind...

Țigara nestinsă a lăsat o gaură în pătura patului de la fereastră, dar nu a fost prea mare, jarul ei se consumase. Cu mulți ani înainte, vreo cinci-șase, Brezoi chiar incendiase ceva, celula din pușcărie, la Seghed unde-l închiseseră ungurii că-l prinseseră la furat. La furat? Colecționase șaptesprezece pantaloni bluegens din magazinele budapestane, avea un plan de douăzeci și cinci, dar fusese depistat de-un paznic incognito... Îl bănuise pe complicele lui Tone da’ nu fusese ăla. A fost prost atunci însă i-a dovedit cu protestul lui insolit. I-a ars!

Brezoi se întorsese dimineața cu Ileana, avea nevoie de sprijin să nu moară pe undeva în cine știe ce cotlon, ori să se înece în Mezeş, dar femeia îl lăsase să urce singur și luase coridorul la pipăit, apoi gaura cheii, ce enigmă!... până când s-a împiedicat de masă... N-o văzuse. S-a lăsat să cadă, era un meteor într-o cădere fără sfârșit, o pră-bu-şi-re-e-e-e...

De când venise în Tomişeni a fost pentru prima dată când s-a simțit urmărit. A întors capul rapid, pentru a-l surprinde însă nu-i vedea decât umbra. Îi rămânea puțin în urmă. I se mai întâmplase, dar în Tomişeni chiar a fost pentru prima oară. Știa cine este. Simțea. Îi măsura comportamentul, mișcările, le analiza... 

„Uite, azi am fost pe la trei la unitate. I-am văzut pe oameni stând. Așa, de-amboulea... Ce faceți? Nu ne-a venit utilaju’. Ce poți face? Există soluții? Nu. Am dârdâit o oră p-acolo să fiu băgat în seamă și am plecat. Am greșit cu ceva, tăticu’? Nu. Există o limită a răbdării în toate... Cine spunea asta? Îmi scapă acuma... Un grec, nu? Sau... La toate astea există o compensare... Ce ziceam? Căldura umană... 36 de grade Celsius, e stas! Cică e temperatura la care molurile de apă prind o membrană osmotică, să mor dacă n-am văzut un documentar din care n-am înțeles mare lucru... așa că m-am dus la proasta aia... N-are de muncă, n-are..., o trimite tac-su după țigări, după aia, io cred că i-a și pus-o da’ ea cică nu, mă... doare undeva, caut un colț să mă descarc și să pornesc vioi la treabă. Greșesc undeva? Să-mi spună și mie, să mă-ndrept. La șase m-am prezentat la Coculeana. Hopa-hopa, hopa-hopa! Ce faci scumpo? Am ciupit-o de cur și a râs, i-a plăcut scroafei. În cocioabă doar un bețiv: Halimandreaua. Dormea cu nasu-n pahar. L-am tras de un picior și a căzut cu barba-n masă. Să se ia după mine printre mese, el, hodorogul!... Hi-hi! „Leapșa!”, i-am zis. „Ai luat leapșa!” „Gicuţă, mamă, vrei să consumi ceva?”, s-a umflat în ţâţe Leana. „Dacă nu, hai, mergi cu Dumnezeu!”, „Cu Dumnezeu nu, eu cu tine vreau s-o pun.”, „Pune-ți-o mai bine-n mână și mai pleacă de-aici!” Nu-mi scapă, nu-mi scapă! Se dă zână da’ io știu că-i doar machiajul. Pe dedesubt e dracu’ gol! Greșesc undeva? Femeia a fost lăsată ca să-l echilibreze la hormoni pe om. Îm? Altfel de ce? Însă femeia trebuie asaltată, cucerită, stăpânită, transformată în vasală. „Vasală!” Cum sună! Nu-mi place. Altfel treci la exerciții manuale... Hi-hi! Le zic într-o seară fraierilor din dormitor: „Eu sunt onanist. Mă masturbez de la unşpe ani. Am făcut-o și de zece ori pe zi. E mai bine, mai curat, nu cheltuiești și nu avortează nimeni. Nu-i așa Cititule?” Ăla s-a benoclat așa la mine! Punct ochit-punct lovit! Să bagă bou’, cică: „Io n-am făcut așa ceva niciodată în viața mea! Mi-e scârbă de unu’ ca tine!”, zice. „E, bravo! Pă’ dă ce să-ți fie scârbă bă dacă nici n-ai încercat? Te-nvăţ io s-o faci artistic!”, „Ptiu!”... Hi-hi! Proști. Ăștia sunt zero la experiență de viață. Poate c-o fi „citit” bolovanu’ ăla, da’ e sub bară la știința vieții. Și-atunci... la ce bun să-ți înghesui memoria cu palavre? Am dreptate, nu? Nu greșesc...”

Era nevinovat Nesuferitu. Poți executa un criminal odios dacă este handicapat mintal? Nu. Handicapatul mintal trebuie să trăiască, cei cu mintea întreagă ar trebui omorâți! Să ne mai întrebăm de ce lumea devine tot mai degenerată? Să nu ne mai întrebăm.

Statul degeaba într-o stare meditativă este un viciu și creează dependență. Poți ucide acest viciu la o întrunire masculină plină de nerv, cu o pereche de cărți vechi, băutura la vedere, tutun și un sensibil transfer financiar. Jocul norocului și al inteligenței, povești palpitante despre bogați și falimente, despre crahuri financiare și despre faimă prind viață... Ce distracție poate fi mai grozavă?... Trebuia să-i miște pe bețivii ăia... Când s-a întors la birt l-a găsit pe Dragu zis Capabilu. Avea un fes caraghios pe cap și de neam prost. S-au înjurat de salut, fără să facă referire la rude, și s-au gratulat cu câte o remarcă personală obișnuită: „Ce față de bou ai!” și „Stai undeva, nu mă obosi, în puii mei, că mătur camera asta cu tine până strălucește!”

–        Unde sunt ăștia bă satanistule? Arvunisem o partidă la Pandele, măcar unu’ să mai fi venit.

Dragu închisese ochii cât îi vorbise. „E mahmur”, s-a gândit. Mahmureala comportă 4 grade sau niveluri: primul se instituie când ți se face rău și de obicei se termină cu scârba aia de vărsătură, al doilea o durere centrată care dispare dacă o supraalimentezi cu alcool, trei, durere acută în tâmple de parcă-ți explodează capul, în fine o migrenă persistentă care se acutizează când deschizi ochii. Asta era! De-aia ținea ochii închiși!

A luat un şnaps. Măcar să nu stea degeaba.

–        Mă doare o măsea, i-a spus încet Dragu. Am pus niște vodcă pe ea da’ să mor dacă nu mă doare mai rău!

–        Ia să văd!

–        Păi ești dentist?

–        Lasă mă că știu...!

Brezoi nu se temea să facă experiențe pe cobai. Chiar adora. Se poate spune că era unul dintre hobby-urile sale.

–        Asta este?

–        Ah-ah!

–        Hai bă că n-are nimic!

A luat o scobitoare dintr-un suport de sticlă și l-a sondat puțin la gaură! Un urlet inuman a scos Dragu, cel supranumit Capabilu: „A-a-a!” iar Brezoi s-a zorit să iasă din câmpul său de acțiune râzând chițăit: „Hi-hi-hi!”

A deschis ușa cu clopoței Halimandroc. Beat mangă, s-a îndreptat robotic spre Dragu. „Hai s-o pui!” l-a salutat Dragu. „Ce să mai pun?”, i-a răspuns Hali. Dragu a zâmbit închizând ușor un ochi:

–        Nea Halimandroc are știft! L-a trecut la bibi că nu vorbeam dă țuică!

Bătrânul se poziționase deja la o masă. Pe Brezoi nu l-a luat în seamă însă acesta îl taxase cu o vorbă de rebus:

–        Neam ratat!

Care putea să însemne și că s-au ratat amândoi, ori că nu s-au întâlnit... Toate variantele erau adevărate. Coculeana i-a adus țoiul și l-a văzut bolborosind ceva înainte să-l dea pe gât.

–        Ce mormăie ăla?

–        S-a jurat că nu mai bea, s-a blestemat și să roagă la sfinți să-l ierte. La fiecare gură să roagă la alt sfânt...

–        La sfinți?

Lui Brezoi îi păruse că înjură, după expresia feței... Eh! Știa că vorbește singur, îl văzuse... Auzise că tot neamul lui și tat-su... moștenise renumele de bețiv, „Halimandroc” era de la moşu’... Noroc că n-avea urmași! Cel puțin nu-l vizita niciunul... Cum să te afișezi cu asemenea obiect lipsit de un punct de echilibru? Și-auzi, cică ar fi fost profesor! Profesor de țuici!

–        Eu mă duc azi la mama, le-a zis Dragu. Mama a făcut un borș cu carne de văcuță mai bun decât la restaurantele mari. E maestră culinară. Uite ce m-am îngrășat în ultimul timp! Mâine facem o carte, îi zise lui Brezoi.

–        Ți-a trecut măseaua?

–        Nu știu ce dracu’ i-ai făcut, da’... ăă... m-a lăsat!

Abia se-ncălzise Brezoi, cu Halimandroc nu se putea conversa, o încercă pe Coculeana...

–        Vezi că la zece vine bărbatu-meu, are un metru optzeci și cinci și nouăzeci de chile, a fost luptător și mă ascultă ca un cățeluș.

–        Nu cred.

–        Poți rămâne, dar vei suporta consecințele...

„Nu are pe nimeni”, își zicea Brezoi pe drum „aș fi aflat până acu’. Doar dacă nu l-o fi cunoscut chiar azi... Nu. E șmecheră.” A ținut calea dreaptă către blocul lui Pandele. Din spate îi păru că aude foșnet, ca o bătaie de aripi. Ceva se furișa înapoi și plana pe cornișa unui bloc, pe creanga copacului, pe după colț, ori în spatele stâlpului... Era ceva... S-a grăbit.

Ei bine, Brezoi omorâse un om. Și de atunci s-a simțit amenințat de strigoiul lui, deși îl lovise departe, în Irak. Fusese un negustor de cai... Și negustorul... și... Dar nu. Totul a fost clasat, s-a dovedit cu acte că nu era acolo... Altcineva fusese. Ce noapte neagră... și icnetul surd, „îc!” „Hi-hi!” Nu ai des ocazia să ucizi neștiut! A fost o ispită! Ispita e ca o felină... Dai să o mângâi și haț! te-a prins. Astfel se naște păcatul. Ce a câștigat? Câteva mii de dinari! Cam cât lua din diurnă. A păstrat acel instinct sângeros. Să dispui de viața cuiva fără să se afle vreodată, este o putere, o trufie... inegalabilă. „Nu. Nu-nu-nu! Nu am fost eu. Sunt nevinovat, sunt nevinovat! S-a judecat, s-a găsit omul, l-au spânzurat... Și-atunci? Nu puteam fi beat că acolo nu era permisă băutura. M-a drogat, m-a hipnotizat...” Totuși... Noaptea și icnetul... Banii...

A fugit spre blocul lui Pandele, sus la trei, a alergat, a sunat la ușă și i-a deschis Ileana.

–        Unde-ai fost pân-acu’?

A strivit-o în tocul ușii, s-a implementat cu limba în adâncul gurii ei, a prins-o sălbatic de sâni...

–        A! A! A!, răsuna din gât Ileana.

–        Bă, care ești acolo?

A ieșit la lumină cu femeia pendulată în mâini de gâtul său. Pandele stătea răstignit pe canapea, cu un ochi la paharul cu vin și altul la ușă. Avea fața puhăită și brăzdată de riduri, bătrână, un burdihan ca o damigeană de cinci vedre și puțină spumă la gură...

–         Ai venit, prietene?

Brezoi nu suferea să fie numit „prieten” de lepădătura aia dar nu se putea dispensa de ea. Era singura persoană care-i deschisese cont și nu-l presa să-i înapoieze ceva. L-a înjurat cu toată afecțiunea pentru frumoasa poză pe care o oferea vizitatorilor.

–        Păi ce-am?

–        Du-te dracului că ai scuipat în vânt!

Au revenit la sticla de vin. Se dezbătea o temă internațională pe tv:

–        Să mor dacă nu ne ia valu’ și pă noi, observă Pandele!

–        Care val?

–        Cu ăștia... Ăștia din țările-astea...

–        Haide bă! De când te interesează politica?

–        Păi nu sunt membru, băiete?

–        Ce membru?

–        De partid.

–        Mai lasă-l dracului de partid! Ce, și la un pahar de vin trebuie să vorbim de el?

–        Taci, îl şuşui Pandele, şşt, taci că s-aude!

–        Cine? Ileana?

–        Şşt! Mă bagi la belea!

Era tare Pandele! Stătea cu beleaua în casă da’ nu știa care este. Dracu’ era așezat chiar în fața lui, avea un zâmbet obraznic, dar părea atât de îngeraș... Era îngerul lor păzitor. Îl căpătaseră pentru prea bună purtare!

–        Eu nu cred în superstiții, a zis cu glas tare Pandele pentru a repeta o temă dragă lui despre care ar fi vorbit nonstop fiindcă reflecta înțelepciunea care tapeta palatul său.

„Un NU din inimă superstiției!” Ah, cum sfredelea acest curaj spiritual!

–        „Îngerii” e printre noi, „soarta” e în mâinile noastre, „zeii” e cei care ne face bine...

–        Sunt...

–        Îmhî!

–        Ileana, spre exemplu...

–        E îngerul tău.

–        Și-al tău.

Ileana stătea încă lipită de el, se uita în ochii lui cu ochișorii ei hazlii, din spatele nasului ei spart, țuguia ușor buzele ei ca și cum ar fi supt...

–        Ce? A!

Gică i-a întins o țigară. Se umpluse odaia cu fum de țigară proastă și au lăsat puțin ușa de la balcon să intre aer. Atunci a simțit Brezoi:

–        Ce-i așa frig la voi, frate? Degeri aici!

–        D-aia bea tot rumânu’! Să să-ncălzească. Bea și face copii.

Nevasta lui Pandele murise cu vreo zece ani înainte. Fusese chiar un proces, femeia căzuse de la etaj și se bănuia că el ar fi împins-o, dar nimeni, niciodată, nu reușise să-i smulgă mărturisirea, nu-l văzuse careva... Nimic mai mult decât bănuieli. Era beată când căzuse, îmbibată în alcool... De-atunci trăia doar cu fie-sa și se deteriora încet-încet, fără remediu.

–        Să vezi ce bine-i la mine! îi zise Brezoi. Am căldură câtă vreau. Vii mâine să facem o carte acolo?

–        Dacă mă chemi!...

Au destupat a doua sticlă. Oamenii vorbesc despre muncă, de plăți, despre dușmani, amintiri ale experiențelor care i-au făcut atât de speciali, despre persoanele importante care au traversat lumea lor. Se scufundă greu în universul comun construit pe loc și cred că au creat o legătură. Așa cum cred că amintirea unei partide de sex va dăinui o veșnicie... Pandele a adormit pe canapea, Ileana l-a descălțat și-apoi l-a învelit cu o pătură, iar ei s-au retras în baie, după aceea în bucătărie, în camera cealaltă, interpretând, pe viu, un film debil cu o femeie dezabuzată care fuma plictisită așteptând ca partenerul să se descarce, iar acesta, sfârșit după obositorul său efort, a întrebat-o chinuit într-o limbă de tristă și sângeroasă novelă: „Te gusta pecheña, te gusta?”

Lui Gică Brezoi i s-a făcut rău... Mai apoi a adormit ceva dar s-a trezit că înțepenise de frig. Unde era pocitania aia de muiere? A strigat-o ursuz. „N-ai o tărie?”, a întrebat-o. Pandele plecase la muncă, era paznic în tura de dimineață. „Doi ani!” Mai avea doi ani și ieșea la pensie, apoi cădea cerul senin peste el. Un viitor plin de promisiuni! A supt de la sticlă. Dulce... O mastică.

–        N-ai altceva? Asta mă omoară!

–        Nu mai e. Le ia tata cu el.

–        Mamă! Ăsta bea la muncă?

S-a plâns că nu mai are bani. A întrebat-o: „Pandele pe unde mai ține banii?”

–        Nu știu.

–        Cum nu știi? Ești așa proastă? Tu n-ai nevoie de bani?

–        Îmi dă el.

Îl furase o dată, însă Pandele a simțit, probabil, cine băgase coada și a „tirat” banii. Scotocise, metodic, într-o dimineață când lipsea și proasta. A găsit ceva bani sub un picior al patului și a retras jumătate. Ileana nu muncea de trei luni, aproape patru. Ultima oară își găsise de lucru la IGO, copiatoare la heliograf, și rezistase optsprezece zile lucrătoare... până ce l-a constrâns pe șef la o penibilă situație de penis captivus. A speriat-o femeia cu aspiratorul – obișnuia să curețe birourile sâmbăta după program. I-a costat serviciul, iar pe șef l-a costat și căsnicia. Ce zeiță de nevastă avusese, nu se compara cu... Dar, ce poți să faci? Ceasul rău, pisica neagră și planetele răuvoitoare!

Pe Brezoi noua „fiolă” de băutură l-a năucit. A avut nevoie de sprijinul femeii să ajungă, cumva, acasă. E, acasă! Acolo...