Căscatul de dimineață

Din străfunduri strig către tine, Doamne!

Diavolul a vorbit în Catedrala Învățăturii din Pittsburg, care, la 163 de metri este a doua cea mai înaltă clădire educațională din lume. Cea mai înaltă este în Rusia, Universitatea de Stat din Moscova. La sfârșitul sesiunii întrebare-răspuns de o oră, Diavolul a spus studenților ce anume consideră cel mai important in viață: Iubirea.

A dansat cu frenezie și a căzut. Sfinții Lomé l-au dus în lectică. «Vor veni oameni zburători care vor produce distrugeri.» 

– Tu nu vezi că mi-am rupt piciorul prăbușindu-mă din înalt? Tu nu vezi?

    

Trei culooori cunosc pe lume,

ce le țin ca sfânt odooor,

sunt culooori de-un vechi renume,

amintind de-un brav popooor,

sunt culooori...

Difuzorul prins de-un cui deasupra ușii pornise după câteva pârâieli să urle, amintind cu toată puterea sa de doi wați despre un popor care era și nu mai e. Dintr-un pat al camerei unde zăceau doi leșinați se ridicase un spectru, cu ochii închiși, cu pantalonii în vine, strâmbându-se dezgustat și s-a îndreptat împleticindu-se până la ușă, căutând, tot așa, orbește, să reducă volumul hărmălaiei.

Reuși, urmare a efortului suprem de a-și deschide pleoapele, și se întoarse trăgându-și pantalonii de pijama care se lungiseră sub tălpi, apoi se prăbuși, buf!, cu fața în pernă.

Încăperea putea fi confundată cu un salon de spital vopsit bleu, dacă n-ar fi fost prea murdară și dacă n-ar fi avut, agățat de perete, calul acela hidos pictat pe un panou. Masa, depozit de vase și tacâmuri nespălate susținea numeroase alte obiecte fără legătură cu destinația ei. Scaunele erau acoperite de haine deși ar fi fost loc pentru ele în dulapuri, iar pe cuierul pom mai atârnau niște vechituri devenite cuiburi pentru domesticele insecte numite impropriu gândaci de bucătărie – erau gândaci de cameră sau de apartament. Un tip, numit Bouleţ, avea o metodă de dresaj a gândacilor, îi marcase, le pusese nume și îi ținea într-o cutie cu cămăruțe..., în fine, e destul de nesănătos mintal.

De-afară se auzeau cântând cocoșeii orașului.

–        Emil! Emile!

Individul apelat astfel dormea cu gura deschisă: bzz! în timp ce difuzorul își derula imperturbabil repertoriul:

Glorie partidului atoatecreator,

...

Celălalt, ridicat deja pe șezut, arunca în el cu ghemotoace de hârtie:

–        Bz! Br... br! Ce-ce? Cât e ceasul?

Emil s-a întins, a căscat imensa lui gură gata să înghită tot aerul puturos din cameră...: „Oaah” !

Dimineața se ridică bariera pusă timpului, scârțâitor ca o ușă cu balamale neunse și se crrrapă de ziuă.

Trăim aici pe plaiul nostru,

De când ne știm pe-acest pământ...

Doar în pace soareleeee

Ocrotește florileee...

Omul se dezmeticea după o amorțeală organică și mergea să-și satisfacă necesitățile matinale. Îl vedeai ieșind din cameră, se leagănă tărăgănat pe lângă peretele stâng al coridorului care-și lăsa o gaură neagră – într-acolo era bucătăria –, tavanul circula și el agale înapoi, apărea câte un răpănos puhav abia scăpat din grotă, scuipa până nimerea pardoseala, căsca zgomotos, își punea un chiștoc în colțul gurii, se scărpina în cap și la ouă... Closetele turcești erau înfundate ca de obicei, duhoarea lor inunda holurile și dormitoarele, îi îmbălsăma pe toți. Aproape era spălătorul cu două jgheaburi în care se scurgea anemic, zi și noapte, și dimineață... apă din șase țevi. Morocănoșii vărsau acolo tot felul de murdării și zadarnic își săpuneau fața și mâinile că luaseră definitiv mirosul. Era mirosul patriei.

                Răzbate printre noi

                Un gând de război...

                Da-da, nici tu nu uitaaa

                Că aparții acestui pămâânt...

Într-o pauză a războiului pe care l-a declanșat prin radio, unul dintre îndrăgiții realizatori ai programului anunță că s-au prăbușit limbile ceasului: „E ora șase și jumătate...”

–        Fugi de-aici! Dispari!

Iubirea te cheamă,

Tra-la-la-la-la!

...  

Era încă întuneric afară. Omulețul denumit Floreadoru ieșise în stradă, a trecut prin gard, fusese o poartă acolo cândva, a traversat strada și s-a implicat sub formă de berbec într-un melée format de indivizii pregătiți de orice pentru a merge la serviciu cu autobuzul. Îi știa pe toți din vedere însă nu ar fi putut să-i salute pe stradă. Emil venea agale fără teamă că scapă mașina. „Până se îndeasă lumea, lume-lume-ndeasă-te-e...!” Cobora la prima stație, era indicat să fie primul la ușă... Ce mai uitase acasă? I se întâmpla să-și lase ceva, ultima oară umbrela și se întorsese îmbibat. Noroc de apă caldă în boiler pentru a face o baie! Nesuferitu nu se întorsese ziua trecută, le-ar fi făcut desigur bine să nu mai revină, să aibă un accident, să-și rupă vreun os, ceva, să se-ntoarcă în București și să nu-l mai vadă... Ne! Nu-i bine să blestemi... Vedea smocul de păr al Floreadorului, se agita pentru a se strecura la ieșire. Floreadoru simțea că-i curge nasul și nu putea să și-l smiorcăie. Uite, fir-ar să fie, îi transpira în boabe sărate la vârf ! Ieși afară din strânsoare să-l poată smotoci cu strășnicie: „’Pciu!” Emil ajunsese la „zebră” și s-a grăbit să-l prindă. S-au despărțit la scară, el a coborât, celălalt a urcat.

–        Ne vedem la prânz?

–        Nu știu. Vorbim!

–        O zi bună...