Ginevra

Autobuzul era plin ochi, ba chiar dădea pe dinafară, ocazie pentru mult încercatul conducător să‑și exerseze răbdarea îngăduind pasagerilor să se‑ndese.

În fine, ușa din spate a astupat în același recipient o sută de destine călăuzite, fatalmente, să consume experiența unui voiaj în comun.

Călătorii și‑au temperat pornirile primare, emițând numai cuvintele de prisos pe care le-au tot repetat vreo douăzeci de minute cât și‑a permis bătrânul mijloc de transport să întârzie.            

Imaginați‑vă, dacă vreți, acea mulțime insipidă și urât mirositoare constrânsă la o vecinătate animală într‑un mediu ostil, insalubru. Lucrătorii vlăguiți și morocănoși ai trustului petrolier formau grosul gloatei, unii din Tomişeni, alții din Monăceşti, alții veniți de aiurea. Aceștia din urmă implorau minunea capabilă, care se tot petrecea zilnic de câteva luni și reținea trenul de patru jumătate în gara Monăceşti. În rest călători ocazionali mânați de interese diferite, meschine ori capitale, neliniște de care-i vinovată chiar viața fiecăruia. S‑a banalizat explicația pervertirii psihicului individual împrăștiat în mulțime, în anonimat. Extrasă din nebunia spaimelor comune fiecare transportă propria taină ca pe un apendice, un amănunt așa de insignifiant pentru mase dar, cine știe? capabil să schimbe Istoria.

Apăsat cu nasul în geamul ușii, părea să fie însuși demonul lui Maxwell, contaminat de același microb, amnezic, teribil de stresat că întârzie la întâlnirea cu o blondă farmacistă.

După prima stație autobuzul, pe tabla căruia a fost vopsită, printre altele și inscripția: capacitatea maximă 100 de persoane dintre care 30 pe scaune, se scutură de o parte a încărcăturii permițând reașezarea alături de nou‑veniți.

Chinuit de gândul amarnic al călătoriei întârziate, presupus zadarnice, omul își schimbase locul, în colțul din stânga, strivit de ceilalți care se lăsau inerți peste el dacă șoferul accelera, iar când frâna se îmbulzeau cu disperare înapoi, încercând să‑și recapete echilibrul. Nu se știe de ce îi părea că este distracția favorită a tuturor șoferilor de autobuz, credea că îl și aude cântând mulțumit de bușeala pe care o încasau toți acei cunoscuți fără nume.

Alături, pierdut în voia talazurilor, un omuleț cu figura mică încadrată de bărbuță rară, asemănător unui chinez, cu o căciula enormă din blană de oaie, roasă și maronie, îndesată pe cap, se distra singur, mormăind ceva neinteligibil și hlizindu‑se, pierdut într‑o lume vag tangentă la aceea în care se afla restul călătorilor.

-   Brrr... brr... io? Io nu! Hi‑hi‑hi! Io nu! Hi‑hi‑ hi!...Brr!... Cine?... Io? Io nu! Brr!

„Ce naiba, Doamne iartă‑mă, îngaimă panarama asta?” se arătă interesat, oarecum în acești termeni, vecinul său. 

Oricât încerca să intre pe frecvență, singurele vorbe care‑i păreau cunoscute se repetau asemenea unui mesaj codificat, bruiat.

Își ascuți auzul și i se păru că omul înțolit ca Gerilă susținea un dialog tenebros cu un partener imaginar despre temniță, teroare, tortură, ceva lipsit de orice aluzie comică. Se întrebă de ce râde și căutând să dezvolte în minte grozăvia care‑l scosese din minți pe un fost deținut nici nu simți că între timp se insinuaseră în apropiere trei tineri malaci hotărâți să se distreze pe seama oricui.

Două femei, constrânse de aglomerație să poarte o conversație despre tot și despre toate, tocmai își completau reciproc informațiile despre un vecin bolnav care se scăpa în pat. Omulețul devenit brusc foarte atent se grăbi să se dezvinovățească:

-   Brrr... brr... io? Io nu! Hi‑hi‑hi! Io nu! Cine?... Io? Io nu! Io? Ce? Io? Io nu! Hi‑hi‑hi!...Brr!... Cine-cine?

-   Mai taci bă nene din gură!

-   Cine-cine, io? Hi‑hi‑hi!

-   Trage fermoaru’, n-auzi?!

Piticul zdrențăros și fetid a amuțit lăsând nou‑veniții să‑și continue nestingheriți grosolăniile obișnuite, reprezentante ale nivelului înalt la care‑i dusese experiența – îi spuneau „de viață” pentru că nu cunoșteau vreo „experiență de moarte”. Dar nu ei sunt eroii acestei povestiri.

Omul care inițial se sprijinise cu nasul de ușa autobuzului, urmând să se minuneze la sunetele emise de un pitic cu bărbuță rară (probabil fiindcă se scăpase în pantaloni), nevoit, în fine, să asculte mitocăniile unor tineri bine crescuți (fizic), se strecurase printr‑o împingere susținută asupra semenilor, către mijlocul mijlocului... de transport.   

Cei astfel maltratați nu se lăsau impresionați de scuzele acestuia și îi administrau ghionturi care se întețeau când  șoferul crea puțintică emulație interioară.

-   „Faceți dreaptă calea omului” a rostit profetul Isaia...

Curând a fost blocat într‑o poziție foarte dezavantajoasă care‑l expunea la dezechilibru și brusc, sălbatic, în urechea lui timpanul se zbătu:

-   Ia mâna, idiot murdar ce ești! Ia‑ți mâna scârboasă de pe mine!

-   Care mână? Eu nu țin mâna...                               

Îl surprinsese, era absorbit de angoasa lui. Asta îi mai trebuia! Însă femeia aceea nu era în apropierea sa.

Bărbații din jur se mobilizaseră, indignați, să‑l pedepsească pe insolent.

-   N‑am făcut nimic, n‑am făcut nimic,...

-   Unde vrei să te strecori, jigodie? Perversule!

Femeia care prinsese de păr un tânăr a pornit să urle isteric de parcă podoaba lui capilară îi înghițise mâna ca o anemonă de mare. Tinerelul a fost imobilizat expert de un individ mătăhălos. Ce conta că era sau nu vinovat, că era doar o închipuire a madamei sau vreo plăcere sadică, un capriciu pe care și-l permitea din când în când,... ideea trebuia pedepsită, gândul pe care-l avuseseră poate și ceilalți.

Această confruntare a dinamizat asistența, icnetul agresorului, văicăreala victimei și isteria femeii amplificându‑se – mai ales nebunia femeii care îi deranja grozav pe vecinii săi pocnindu‑i pe câțiva cu geanta în cap, atrăgând proteste nesemnificative. Pe acest fundal sonor se ridică vocea unui bărbat:

-   Dușmani ai lui Dumnezeu, iată‑l că vă aduce pacea, consimțiți să o primiți, faceți loc copilului divin ce vrea să ia naștere în inima voastră! De ce ați stins din voi dorința pentru o viață divină? De ce această răcire a carității?...

O clipă oamenii părură descumpăniți...

-   Ce‑i pasă chiorului? Îi dă-nainte cu ale lui...

-   Taci dracului din gură! șuieră ca un șarpe fioroasa femeie.

Așezat pe o banchetă, în față, un om cu ochelari negri și baston alb ținut între picioare, pe care‑l sprijinea cu mâna dreaptă, continuă imperturbabil predica:

-   Păcatul e disprețuirea lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis omului: „Adoră‑l pe Creatorul tău!” și omul răspunde: „Nu vreau.” Ați refuzat lui Dumnezeu stima pentru a o acorda ideilor voastre, vouă înșivă. Vă adorați pe voi, ați devenit propriul vostru scop! Păcătosul își măsoară forța cu Dumnezeu. Și va veni acest fiu al Omului, calomniat, ultragiat, atașat la o Cruce, va veni cu o mare putere, cu o mare glorie, cu o majestate infinită,...

Șoferul încadră autobuzul pe drumul național. Pasagerii se polarizară în dreptul ușilor pentru ieșire. Abandonaseră orice comentarii. După o zi de muncă, zbuciumul din mizeria aceea de mașină îi obosise peste măsură.

-   ... Suflete moarte care sunteți departe de Dumnezeu, private de viața supranaturală pe care o dă Isus, iată renașterea și viața! Veniți, ridicați‑vă, iată‑l pe acest Emanuel, acest Dumnezeu cu noi, el aduce pe pământ focul divin al dragostei...

-   Care bă? Tu ești orb, ce să vezi? Închipuiri..., încercă să‑l înduplece unul dintre vecinii săi când orbul se ridicase și dădea semne că‑l va împunge cu bastonul. Ce te‑ncrezi în ele dacă nu le vezi?

-   „Credința vine de la auz”! Marele apostol Toma a rostit acestă maximă după ce s‑a convins de adevărul învierii Domnului...

„A trecut de cinci jumate! Ce să mai aștepte...?” se lamenta interior cel dus la întâlnire. Deodată tresări:

-   Am văzut‑o! Ea este...!

Frumoasa blondă, înveșmântată într‑un pardesiu verde traversase șoseaua dinspre gară și dispăruse pe lângă dugheană în parc.

Autobuzul parcă și lumea se risipi către peroanele ascunse în aburul emanat de locomotivele unor puturoase curse de persoane. Orbul rămas în mașină continua misiunea sa divină strigând în pustie:

-   „Regatul meu nu‑i din această lume, nu este de aici...”

În apropiere, cu mâna prinsă la spate între doi bărbați solizi, oarecum stingheriți de situație, agresorul sexual devenise ținta unei răzbunări sălbatice a femeii care‑i zgâria fața chiuind ca la nuntă.

Parcul din Monăceşti avea o întindere apreciabilă. Aleile convergeau radial spre clădirea măreață, cenușie, fostul palat Ghica, modificat să nu mai poată fi recunoscut de... cine știe cine, ajungând un ditamai palat al copiilor.

Pe aleile inundate de frunze uscate bântuia el, printre numeroșii copaci, resturi ale unei păduri de foioase.

„A plecat”, își zise. „Mi‑a părut că fusese ea.”

-   Bună, îl uimi femeia.

Abia privise în direcția de unde‑a apărut...  

-   Am întârziat, s-a scuzat el. Autobuzul...

-   Știu. Altfel nu te așteptam. Am ajuns aici înainte de patru.

-   Ce‑ai făcut atâta timp?

-   Am fost prin oraș, am făcut cumpărături.

Ezita să o privească în ochi. Nu‑l interesa decât un lucru, acela, știți bine (o adunătură de porci bărbații ăștia!) și dintr‑o dată se simți departe, îl cuprinse bănuiala că nimic nu se va întâmpla, că va regreta efortul acelei deplasări și după un moment de tăcere nu mai putu rezista:

-   De fapt, d‑de ce m‑ai chemat aici?

-   Să te văd. Știi că te plac toate farmacistele?...

-   Adică să stăm aici, în  parc...  Credeam,  bombăni foarte nemulțumit, credeam că mă inviți în altă parte...

-   N‑am unde merge în altă parte...

Simți nevoia să fumeze. O servi cu o țigară chinezească și ea nu‑l refuză. Apoi se așezară pe o bancă. Se întunecase. Foarte anevoie s-a legat o conversație. Află astfel că ea se temea să fie recunoscută, soțul fiind persoană importantă și nu se temea de el cât se temea pentru el. Atunci de ce riscase? Ce întrebare? Femeia ridicase din umeri privindu‑l în ochi.

-   La șase este mașina de întoarcere. Nu vreau să o pierd...

Se uită la ceas. Abia i se mai zăreau limbile.

-   Uite mașina!

-   Mi se pare normal... îngăimă sarcastic nenorocosul ridicându‑se agale.

Împinsă de un elan irezistibil femeia urmă, fără să știe, exemplul unei celebre adultere cântată‑n vechime de curtenitorii truveri: „(...) regina (e vorba de lady Guinevere) vede ca el nu îndrăznește și‑l ia de bărbie și‑l sărută lung (pe sir Lancelot, evident).”

Bărbatul rămăsese pironit locului șocat de patima femeii care se îndepărta alergând pe aleea brodată de tufe spre locul ce fusese traversat de luminile unui autobuz.

Această imagine se menținu în memoria lui câtă vreme rătăci prin oraș până să apară următorul autobuz pentru Tomişeni. Fusese pe punctul de a pierde și iată‑l renăscând pentru o nouă speranță.

Autobuzul era aproape gol și pe drumul său de întoarcere a păstrat figura încântată a omului prin capilarele căruia circulă fericirea.