Halimandroc

Halimandroc revenise de la birt beat pulbere. A luptat grozav împotriva rotației Pământului, s-a străduit, cu toată seriozitatea, să-și mențină poziția bipedă, în fine, a încercat zadarnic să urce mai sus decât ultima treaptă și s-a prăbușit terminat pe mozaicul dintre etaje.

–        Beau-beau-beau...! mormăia. Beau-beau-beau...!

S-a răsucit greu de pe nas pe partea dreaptă... «beau-beau... eh-eh! », și-a ridicat posteriorul pe un genunchi... dar a alunecat și a venit pe spate. A rămas acolo, cu mâinile și  picioarele ridicate, asemenea unui gândac incapabil să se întoarcă. Parcă-și vedea nasul și se mira tare că-i crescuse între ochi, îl atingea chiar, cu un deget,... «he-he!»

–        Sunt un ma-a-are bou, a constatat... De fapt sunt un bou destul de mic, s-a contrazis, un bou mic, prost și beat! He-he! Așa...! Sunt beat și nebun. Alienat. Deșertat într-o lume... nebună. Scuipat, vomitat, avortat,... Nebună și neadevărată, falsă, bizară, stupidă,... ăsta sunt, et’ ce om, țin până mor... Mor-mor-mor...! Uite la idioții ăștia! Colecționează amintiri de pe Terra... Hi-hi-eh-e-e! Îi detest mai mult decât mă detestă ei pe mine. Vă urăsc nenorociților, v-ați băgat în viața mea inconștienților, ieșiți! Da’ n-or să vrea pen’ că viața  nu-mi aparține. Îi zic a-a mea? Ţ-ţ-ţ! Nu-i a mea.... Este viața unui aparat. O mașinărie... gânditoare... filozoafă... I-am zis, mai în gând, mai așa: «Doamne, dă să fiu înțelept, să stăpânesc timpul și materia, asta înseamnă înțelepciune», numa’ că Dumnezeu este universal, stă tolănit peste tot ceea ce există, El reprezintă absolutul iar superchesti-asta domnule e accesibilă doar în basme, povești, mituri, la modul probabilistic... Așa că m-am cărat ca cămiloiu’ pân’ la birt, acolo m-am făcut leu, și m-am întors în patru labe ca un copil. Doar atâta, uite! și puteam să fiu supraom, ca în povestea cu Zoro... Zoro vine de la Zoroastru, nu ? Oah, îmi vine să borăsc !... Ți se scârbă face?  Eu-eu-eu am devenit ă-ă… insensibil, domnule. Prima oară când m-a scârrrbit viața asta a fost când m-am deșteptat că exist. M-am întrebat: În definitiv, ce dracului sunt eu pe lumea asta? Se ținea, înrăit, nenorocul de cocoașa mea, eram ocolit sau ridiculizat abject de masa cretină hotărâtă să mă desființeze. Hai să văd ce e cu lumea asta, să mă documentez, să o cunosc, trebuie să ne înțelegem... Lumea! Ce e lumea? Poți invoca orice definiție uzitată, te poți situa empatic alături de toți maeștrii nuanțelor, poți crede în evoluția istorică, este o nebunie, te poți cufunda în noianul de cuvinte, de abureli, de halucinații prezumțioase, poți să te sugrumi cu ele, poți crede că poți, degeaba... Da! Degeaba. Chă-chă-chă! Cică, nu-i așa? s-a creat omu’, vedetă universală și a fost contaminat cu boala curiozității, ceva se mișcă, omul se mișcă, muștele, căruța, animalu’, frunze, planete, și totuși Pământul se mișcă, parcă și timpul trece,... ehe! este o lume trecătoare și relațională, iar omul, automobilu’ conștient caută și se tot caută. A trăi, a exista... A exista dar mai ales a căuta dece exiști și prin urmare a scormoni prin eternitate,... Careva să zică: Eternitate! Adicăcum vine treaba asta? Ceva imobil, fără limită temporală... Se presupune că până și Universu’ ăsta, în care mă cam pierd, s-a întrupat dintr-o bobiță tare concentrată cândva, cumva... Să-i auzi pe mârlanii ăia de la cârciumă cum își explică epistema contemporană, ce discursuri folosesc, în ce termeni! Totul e futabil, fără excepție, lumea iese din sex, prin urmare nu există rețineri, se petrece un exorcism sexual care-i face să ia lucrurile mai detașat, cum s-ar zice, obiectiv. Păcatul originar, păi ce ziceam, sex, ăsta era fructul oprit, popii au pervertit înțelesul, marea bubuială?, curată orgie, tată!... Parcă o aud pe Margareta, blestemul vieții mele, cu vocea ei de copil cretin: „Ce crezi despre big-bang, ce părere ai despre supersimetrie, superstringuri,  forțele fundamentale ale atomului, despre...” „Nu cred.” „Trebuie să crezi, minte de bibilică, trebuie” – așa repetă ea, cu obstinație, cuvintele, trebuie, trebuie...  „Oameni cu frunțile de două palme și creiere de cinci ori mai mari ca al tău transpiră să-ți arate adevărul.” „Ce adevăr?” „Cum ce adevăr, nu înțelegi nimic dobitocule, de-aia nu există un suflet să te iubească pe lumea asta!” Cancer curat e Margareta! N-am șanse cu ea, relația noastră este o injustiție – fundamentală ? – a naturii, cum se cheamă legea aia...? adică doar ea are dreptate, iar eu sunt idiot. Așa... Ăsta, omul, copil, ceofi ? e aruncat într-un hău necunoscut și iese greu dintr-o matrice – oaaah-oaaah! –, deodată se-arată câțiva monștri binevoitori care-și maschează anevoie sentimentele, se stresează să-l educe, altfel nu se poate adresa inteligenței lor, he! mai trece o vreme până realizează că este asemănător monștrilor, el, sau ceva evident care-l reprezintă în lumea asta, ceva agresat de întregul mediu, numit corp fizic, află care-i spațiul logic, atât poate exprima, dincolo intră în rizibil, îm! ... până vine unul, denumit învățător, așa îi zic toți, și-i toarnă în memorie chestii, îl învață să învețe ceea ce știu în majoritate ființele dimprejur și mai apoi populația majoritară de ființe care există vremelnic pe o planetă pierdută într-un univers, ceva... Și nici măcar nu poate să-și stabilizeze, nu-și poate consolida puterea, pe coordonate, relații, statut, că vede surpându-se tot ce-a strâns și piere din univers, iar corpul fizic se resoarbe, este consumat în grabă și... ceofifost?  și dece? Creierul și-a încetat activitatea, a fost înghițit de larve sau de foc, iară memoria care-l obișnuise zilnic să fie om și să creadă în existența unui univers cu oameni, animalele bipede, etc. s-a pierdut... și-atunci? Ptiu! Ah, nu prea-i bine să scuip în sus!... O neîncăpătoare mulțime de bizarerii s-a strecurat în obișnuința mea. Birtul e sigurul loc unde se face filosofie adevărată. Cică trebuie să urci pe vârf de munte, cum fac nebunii fanatici ai altei religii, să te ascunzi într-o gaură de lume pentru a medita asupra elucubrațiilor maestrului, ascet, pierdut în labirintul vorbelor, în universul interior, bâjbâind la candela preceptelor marelui ba-ba-bam... Vacs! La cârciumă tată, acolo stă filosoful. Când intru pe poarta aceea parcă intru în peștera lui Platon, uit și accept tot, asta trebuie, e lumea, ce să o-o mai...? E ca o învârtită la muzicuță, un vârtej, un... un fals adevărat, pe-onoarea mea!... «Dece am fost eu parașutat bă aici?» «E o experiență, i-am ‘s lu’ Găzaru ăsta, trebuie, da’ obligatoriu adică, ca să intri pe frecvență, să te pui d-acord cu acela care te-a-mpins-ntr-o aşa-ncercare » «Cine bă, Dumnezeu?» m-a întrebat Găzaru – ăsta-i un ţigan, șofer, mai mereu pedestru fiindcă-și păstrează permisul la miliţie din cauză de alcoolism, da-l țin ăia, de milă cică, la căminul de handicapaţi. «Uite ce e, i-am zis cum nu se poate mai inspirat, în fine..., am ajuns la concluzia că toată cloaca asta în care mă bălăcesc are două puncte de referință – de iluminare –: Eu-l intim, altfel numit Sinele și Dumnezeu, două entități abstracte.» «Și ce treabă are ăștia cu vodca mea?» m-a întrebat, aparent fără sens, Găzaru, amicul meu de pahar. Da’ ăsta-i profund, ăsta-i profund, trebuie să-i analizezi semantic fraza pentru a nu fi izbit de aparenta lui nepăsare. Materialist, Găzaru te lovește exact unde-ți stă ideea absolută. «Ăștia, i-am zis, nu cred să aibă de-a face cu vodca ta decât prin mine.» «Al dracu’ egoist, cică, nu-ți mai fac cinste», și atunci am trecut printr-o mare îndoială metafizică fiindcă nu mi-am amintit cine cui a făcut cinste. «Tu ești prietenul meu Găzarule, l-am pupat pe ţigan, cum are să te lase inima să mă vezi uscându-mă de sete?» Ce umilință!  Să mă spurc! Asta e! A trebuit să-i promit că n-am să mai atentez la băutura lui... Nu-i pasă că suntem doar troglodiți și nu ne prindem cine și de ce manipulează umbrele care dansează pe unul din pereții birtului, pentru el concretul, pipăibilul, primează. Da’ n-am să mă las cotropit de ţigani, ei trăiesc doar prezentul, ca animalele, noi, ăștia mai citiți, nu avem prezent. Religia lor e o sumă de superstiții, de spaime, pe ei îi apără stafiile și vrăjitoarele, restul... e doar substanță și energie, adică la mintea boului de real. Copleșitor de materialistă e lumea în care s-au băgat amicii de la birt, nerușinată, oricât s-ar da în balansoar cu ei, mereu îi pocnește cu ceva contondent, ceva mai densss decât intelectu’ lor. Degeaba aș urla: E o înșelătorie, un balamuc în mintea, ori știința mea, simt că mă agăț disperat de lucruri inutile, că sunt prins într-o vrajă al cărei efect nu ține, ceva se-ntâmplă numai că oricât aș umple mintea de speranțe, nu există certitudine în plimbarea asta prin lume, tot ceea ce este indubitabil depășește înțelesul cuvintelor mele, iar cuvinte care să exprime «adevărul absolut» nu cunosc. Nici măcar nu pot înțelege un asemenea concept. Să-i zic „Dumnezeu”? Nimeni n-ar prețui vorbăria mea. Ori poate mi s-ar zice: «Ești chiar obraznic să pretinzi că spui ceva original!» Sunt neclintiți în convingeri, băieții de la bar, ca niște bătrâni filosofi retrași în concepte, care nu mai emit decât niște pârțuri numite maxime și paradoxuri. Rămâne treaba exegeților să le comenteze parfumul. «M-am trotilat așa rău aseară că nu știu cum am ajuns acasă. De un lucru sunt sigur. Că n-am zburat.» Sigur, este el sigur! Poate că a murit de o sută de ori, poate-i într-altă existență și continuă un vis, alt vis, în fine poate-i cu totul altceva, ce știe el că doar n-a creat lumea pentru a-și alege menirea. «Cunoaște-te pe tine însuți, nimic mai mult...», ne îndemna cică Apollo, da’ cum s-o facem? E, cum ? Prin disecție și meditație, să ne cercetăm plenar, până s-a găsit cineva să speculeze o idee «conștiința de sine», iar speculația lui a făcut carieră fiind vârâtă de-atunci, provocator, prin toate cotloanele – iată-l, am identificat alt virus al minții! Da’ ce, nu există Sinele? Eu știu? Cum să știu, domnule?... Simt că sunt prea prost... Prin urmare de ce mai forfotesc zadarnic încercând să șifonez... paradigmele? Din cauză de limbuție. «Ce înțelegi tu prin cuvântul iubire?» l-a-ntrebat ieri seara Dragu Capabilu pe Titi Berbec zis Tenie, după ce înjurase vreo juma’ de oră că are mamă longevivă. Tenie, un flegmatic, o moacă tare acră, plictisită, de fumător înrăit, z’ce «Dragostea platoniană e adevărata dragoste...» «Da-da...», a mormăit ăl’lalt, s-a cretinizat pe măsură ce a îmbătrânit și a chelit, da’ e convins că e doct, cunoaște tot repertoriul tarafelor de pe valea Mezeşului. Acuma, n-am putut trece peste faptul că nu i s-a răspuns la întrebare și m-am simțit gâdilat la omușor: «Iubirea e un deziderat, altruismul suprem. A fost născocită ca atribut divin. Este un cuvânt mistic vulgarizat.» «Pe ce limbă vorbește ăsta?» «Lasă-l dracului că visează!, asta mi-au replicat prietenii, și le-am mulțumit: «Mersi.» Tenie a fost profesor de literatură la liceul teoretic, l-au dat ăia afară că bea, și cultura lui se reazemă pe afecțiunea paternă manifestată de mentorul său marele lingvist Minovschi, un om cu o asemenea erudiție că doar biblioteca de fișe cu titlurile cărților studiate ocupa un spațiu cât Talpa Iadului. Și repeta ca un papagal, pildele, isprăvile marelui nimic, om cu operă a cărui memorie nu se păstrase măcar o generație (excepția stătea în mintea lui). «Păcat de omu’ ăsta!» l-a susținut complezent Passparol, făcând pe ascuns un semn la cap. Păcatul, dacă nu știați deja, e regretul nemărturisit al unei fapte, să dau un paregzamplu, adică să regreți că n-ai marcat un bacșiș ospătarului… nu? e păcat, iar păcatele, nu știu pentru ce? se ispășesc... Uite ce nouă grijanie îl roade greu pe Tenie: «Crezi că poți ajunge undeva, la un rezultat valabil, în orice domeniu, fără să fii inițiat? Fără un profesor?» face. «Îi disprețuiesc pe autodidacți. Există nebuni dintr-ăştia care spun că nu le sunt datori cu ceva nici măcar propriilor părinți! E plină lumea dă semidocți, domnule! Ajung să-și afișeze incompetența în te miri ce funcții dă răspundere... Mor intelectualii țării ăsteia!...» Numa’ dintr-un pahar poți să scurgi asemenea picături de-nţelepciune! Eu nu-i cred pe ramoliții erudiți. Sunt micuți dumnezei, cu mintea încețoșată de citate, plini de  hărnicie să facă ordine fluturând tratate fandosite despre marile adevăruri... Se bat în analize conceptuale așa cum s-ar bate în mirosit șosete și vorbesc cu eleganța răutăcioasă a unei caste veștejite. Niște dinozauri... Ei complică existența. Spune unu’, Grasu: «Bă gogule, mai lasă dreacului băutura aia, nu vezi că-ți face rău?» «Nu pot. Îmi cere sufletul…» «Tu crezi că îl mai are?», zice lui Găzaru. «Sufletu’! Ăsta e strigoi!» E…! «Lor nu le pasă de mine», asta e parola care te îndeamnă la revoltă, așa mă simt părăsit uneori de toți, prieteni, îngeri protectori și chef de viață, sunt singur, eu și nimicul, iar nimicul se rotește turbionar și suge tot, barul, pe barmaniță, mesele și amicii mei, birtul, orașul, pământul, constelațiile, iar la urmă mă-nghite și pe mine... «E ceva haos la mintea ta, gogule!» zice ăla... Grasu.  Ceofi acela haos?  E o vorbă grecească, desemnează un deranj total într-un spațiu închis. Doar o vorbă. Și? Un evreu american, matematician la profesie, a fabricat formula haosului ce conține o constantă. E de neînțeles cum de nu l-a speriat chiar pe el... Există o valoare în orice care duce constant spre haos… Spre iad?… O, americanii ăștia! Suntem intoxicați de sistemul lor de valori, ne vând poze și vorbe despre fast, gangsteri, femei frumoase, gentlemeni, despre visul american... Nenorocirile lor nu pleacă de la sărăcia endemică... Și-au fixat ventuzele pe această lume imensă și etalează cu zâmbete largi insolența lor efemeră... Cine-i crede? Idioții... «Viața e o dezamăgire» mi se lamenta Tenie. «Muncesc, muncesc și iar muncesc, n-am timp să gândesc. Atunci când nu muncesc stau și gândesc iar dacă stau mult să gândesc, devin deprimat.» Se-ntoarce scârbit acasă, sparge tot, își mușcă familia... Mă uit la cretinii ăștia și-i simt undeva departe... departe... Lumea asta se agită înafară. Și eu ce sunt? Un ceva incapabil să exprime mai mult decât lumea dinafară. Și dacă aș pierde tot ce-mi stă în cap despre..., pentru că doar în cap stă tot, nu-i așa? ce ar rămâne? Un necunoscut în utopia, nicicând. Sunt un nebun care vorbește lumii în care nu crede. Un paranoic. Singurătatea nu se predică. Cum să zici cuiva: «Această lume nu poate cuprinde decât un Eu»? Ar trebui să-i permiți și lui o lume proprie, tocmai fiindcă i te adresezi. «Important este», ar putea zice, «să scăpăm de ideea Eu-lui». Bârr! Nu-mi place să înjur oamenii, de obicei înjur obiectele. De dumnezei. Pentru că în obiecte își au sălașul mărunte spirite răutăcioase care ne îngreunează viața. Ce înseamnă:  absolut, perfecțiune, adevăr, infinit, eternitate, neant și alte chestii de-astea care ne stau pe limbă? Noțiuni de speculat, unelte pentru amăgit. Un lucru însă nu poate fi amăgit: Timpul. Dar cine se poate stăpâni să spere? Unii mă disprețuiesc fiindcă beau. Bețiv, ceva mai josnic nu se poate imagina, o ființă care își pierde tot, începând cu demnitatea. Baudelaire a zis cândva: «Îmbătați-vă!» Se pare că așa a zis: «Îmbătați-vă... pentru a înșela despotismul Timpului!» Eh! Era un mare romantic Baudelaire! Trăgea la hașiș să viseze doar năzbâtii. E drept că-i permitea și buzunarul. Chiar o fi existat?... B-a-u-d-e-l-a-i-r-e, Bodleer...

În acel moment Emil Cristea, alt locatar din bloc, urca pe scări. S-a oprit o clipă, șocat să-l vadă pe Halimandroc în poziția aceea dar ocoli cu oroare și trecu mai departe spre coridor.

–        Știi cum se scrie Bodleer? Habar n-ai! De un’... să știe?...

Emil îi lăsase altuia plăcerea de a-l ajuta pe bătrânul cu înfățișare de cioclu, se temea să nu vomite pe el. Parcă-l auzise vorbind franțuzește: Ils sont tous des imbecils..., însă era neverosimil...

Îl cunoștea pe Halimandroc, locuia chiar deasupra camerei unde stătea el. Știa că trăiește cu Margareta, femeia de serviciu, îi auzea certându-se:  «Dă-mi banii! Sunt banii meeei!» «Nu ți-i dau, nu ți-i dau că rămââââââââââi dezbrăcat, pă drumuri, prostuleeee! »...

Uneori, în nopți cu lună plină, auzea de sus zgomote suspecte, bolboroseli ca niște incantații și un  fâlfâit neliniștitor ca de aripi...