Neamuri de sfânt
O cameră zugrăvită bleu, foarte deschis, cu două tablouri prinse de perete din față, unul reprezentând-o pe Jeanne d'Arc, întemnițată cu tot cu armuri, privind languros zările, altul din pânză de sac, un ghiveci cu flori și un cap de femeie, alăturate. Dedesubt era o canapea extensibilă. Soba de teracota pe stânga, un șifonier pe cealaltă parte a canapelei, o masă trasă în apropiere, cu patru scaune, alt scaun este așezat de partea cealaltă a canapelei, în apropiere o măsuță cu un televizor așezat cu spatele, lateral pe stânga este o ușă, în fine, accesoriu foarte important într-o cameră universală, comoda cu oglindă mare, așezată pe aceeași parte cu televizorul, mai îndepărtată de ușă, în apropierea mesei. Înăuntru, stând pe scaune de-o parte și de cealaltă a mesei, se aflau două femei. S-a auzit o bătaie în ușă.
Cineva a deschis ușa, iar după ce și-a introdus fizicul, femeile au observat că intrase Emil Cristea. A dat „Bună seara” firesc și zâmbind și-a motivat vizita:
– Era lumină la fereastră și mi-am zis: „Trebuie să fie acasă! Ia să văd ce mai fac grașii ăștia!”
– Și-ai văzut că înăuntru sunt slabii!
– Da. Pe unde umblă Grasu? De ce-l lași să plece din casă?
Maria îl pofti:
– Hai, fă-te comod și stai aici pe pat! E la moși în camera lor. L-a chemat tata. Da’ stă acolo de peste o jumătate de oră! Cred că are să vină cam aburit. Așa se întâmplă mereu când rămâne mult timp cu tata. Ia stai să merg să văd ce face?
Emil a rămas cu Violeta. Violeta zâmbea privindu-l ca o vulpiță.
– Pe unde mai umbli?
– Pe stradă, pe trotuar, la muncă, acasă... Tu?
– Ce faci, bați strada toată ziua?
– Te caut pe stradă și nu te găsesc...
– Ha-ha-ha-ha-ha! râse Vio, nu foarte tare, mai mult din bunăvoință.
Norocul lor că reveni Maria, altfel ar fi intrat în pană de conversație.
– Unde o fi Ionuț? A ieșit, nu-i în casă!
Emil se ridică.
– Plec și eu. Revin. Trebuie să-i las cheia de la cameră lui John. Și-a uitat-o pe masă...
– Faci cum crezi! Ionuț trebuie să fie prin vecini. Nu poate întârzia mult. Îmi spunea altfel.
– Ăsta umblă efectiv aiurea pe străzi, i-a zis Violeta Mariei despre Emil imediat ce tânărul a închis ușa pe dinafară.
– Las’ că-i băiat cuminte! Ce nu-ți plece de el?
– Un pămpălău! Trecea alaltăieri pe vizavi așa, cu pașii mari, fără să vadă pe nimeni. Îi zic lu’ Nona: „Ce spui dragă, zic, îți place cucerirea mea?” Aia a-nceput efectiv să râdă. „Dacă nu se plictisea coafeza mea de el nu mai ziceai azi «Uite cucerirea mea, care nici nu mă bagă în seamă!»”. Să mă fac, efectiv, de râs.
– Zi „Nona” și gata! Dă din gură... Apropo știi ce a pățit săraca Elena? Și-a provocat avort a doua oară. Au adus-o la spital cu salvarea...
– Și n-a murit?
– Ha-ha! Ce ți-a făcut? Nici măcar nu-i coafeza ta.... Da. Lasă! Uite, vreau să-ți spun un secret, dar te rog să nu-l spui nimănui.
– Ce? Nu spun-nu spun... Ce anume?
– Dimineața, la serviciu, una dintre infirmiere s-a împiedicat și a scăpat vasul unde se găseau recoltările de gușă. Când am văzut pe jos eprubetele și casetele sparte, etichetele împrăștiate, am crezut că leșin. Ce să fac? Ce să fi făcut? Să operezi din nou toți oamenii ăia este imposibil, să... Îți dai seama ce situație? Le-am adunat și le-am pus etichetele la nimereală. Dacă ar ști doctorul Damian cred că ne-ar suci gâturile ca la găini.
De afară au răzbătut alte glasuri de femei. Era iarnă, zăpadă, frig.
– I-auzi-le! Nici pe vremea asta nu stau acasă!
În curte, celelalte două femei au reușit să ajungă la scară. Una dintre ele, mai în vârstă, era așezată într-un cărucior. Cea care împingea căruțul a ridicat-o anevoie în brațe pe cealaltă. Au intrat într-un vestibul și apoi în camera încălzită în care erau așteptate.
– Bună-ă-ă! Bună fetele!
– Bună tu, mu-mu!
– E lumină, am zis, sunt acasă.
– Puteați da un telefon dragă!
– Am ieșit să luăm aer, e frumos afară și am dat pe-aici.
– Trage puțin scaunul să mă văd și eu în oglindă, hi-hi!, s-a prostit invalida.
– Stai! Ies să pun căruțul în verandă. Poate-l ninge.
– Din senin?
– Mai știi?
Invalida s-a întors către femeile rămase înăuntru și, până să se revină sora ei, a vrut să fie prima care știe:
– Ei, ce mai faceți, ce se mai aude?
– A, mai nimic, vorbeam despre...
Maria a privit-o scurt pe Violeta.
– Despre Raul.
– Așa...
– Îm...
Femeia de-afară strigă spre ele:
– L-am întâlnit pe Krupa.
– Da-da, vroiam să vă spun eu...
– E hai, zi tu!
Bruneta intrase în cameră, s-a dus în fața oglinzii, și-a zâmbit privindu-se în ochi, a ridicat bucla rebelă, apoi a oftat. S-a mișcat agale către primul scaun de la ușă, în capul mesei.
– Zi dragă, de ce taci?
– Ce, te-ai supărat? Vroiam să le zic... Krupa zicea că-l aduce pe... Da’ nu, că-i surpriză...
– Și, continuă bruneta numită Luciana (i se mai spunea „Luci”, „Lusiana”, sau „Luisiana”), când să intrăm pe gang, dăm nas în nas cu ăsta... cu Miluş.
– Şi v-a văzut? a întrebat Vio.
– Normal, dacă era să ne tamponăm!
– A fost mai devreme pe-aici, le-a zis Maria.
– Da. Spunea că se întoarce.
– Are să fie petrecere, zise invalida Mia, ne destrăbălăm!...
– Cu ce dracu’? N-am nici măcar nechezol. Nici țigări nu mai am...
Luciana a scos un pachet și l-a aruncat pe masă:
– Poftim!
S-au servit, una câte una, exceptând-o pe Mia. Luciana a întrebat, destul de curioasă „Ce era cu Raul?”, nu scăpase o vorbă deși fusese afară...
– Ce-a făcut Raul? Ce voiai să facă? Gata, nu poate și omu’ să arunce așa o vorbă și ce-a făcut. N-a făcut nimic. Efectiv m-am certat cu el.
– Bine-bine! Da’ ce-ai fată azi?
– Auziți, hai să schimbăm vorba, hai să facem un yams!
Am ieșit puțin din casă, ne-am retras în vestibul, lumina era închisă, acolo se afla o sobă care duduia „du-du-du” și se vedeau licărind flăcările din sobă pe peretele cu hainele groase agățate în cuier. În camera din stânga locuiau bătrânii care priveau un film la televizor. Se-auzea puternic o voce:
– Zi-i-i, boier Enăchiţă, m-ai trădat!
– Nu te-am trădat doamne... Eu n-am trădat pe nimeni în viața mea...
– Să nu cutezi a nega! Paharnicul Vasile te-a văzut. Nu-i așa, paharnice? Am să-i las lui plăcerea să te tragă în țeapă...
– Iartă-mă doamne, iartă-mă că nu pot! E băiatul meu!
– Nu? Atunci să te înfigem și pe tine!
– A-ha-haoleu! Sunt nevinovat...
Cui îi păsa? Lumina televizorului juca în geamul acoperit de perdea al ușii. Înapoi era ieșirea din, sau intrarea în, casă, te scotea în veranda mică, săreai cele trei trepte și te găseai în curte. Abia se vedea în curte, era cam alunecos, deși fusese dată zăpada în lături se făcuse gheață ici-colo pe dalele din piatră. Bine că nu era vreun colțat să te înșface de picior – dacă ar fi fost nevrotic, altfel câinii obișnuiesc doar să te certe de după un gard. Strada este puțin în pantă, doar puțin, și urcă până în „Cartierul Latin” o colonie ţigănească, iar jos ajungeai chiar la esplanada centrală. Acolo era mai bine luminat orașul și chiar populat, vedeai pete cenușii mișcătoare, câteva forme care se întindeau, se lățeau, se împrăștiau și se adunau... Oameni și umbre de oameni!
– Ce zi crezi că e?
– Nouăşpe decembrie, ce zi?
– Și?
– Și nu e ziua ta, că ești născut în... martie.
– Și...?
– Maria?
– Ce vorbești gogule? Nevastă-mea e născută prin iulie...
– A! Prin urmare...
– Prin urmare bem că am prins și ziua de azi împreună. E sâmbătă seara, gogule.
Cei doi bărbați cu șepci de blană pe cap se grăbeau în sus, spre clădirea Primăriei.
– Ia uite, e la muncă nenea Spartanu, îl vezi prin geam? Are o fată frumoasă... O cunoaște și Krupa.
Au virat la stânga înainte să ajungă pe strada unde era casa lui nea Preda. Duceau câte o sacoșă în mână, mai mare sau mai mică, și pufăiau aburii gâfâind ușor la deal. Au intrat în curte, poarta se deschidea dacă știai cum să tragi zăvorul din interior, te întindeai cu mâna pe deasupra. Au tropotit scuturând zăpada de pe picioare și s-au introdus în casă în momentul în care Țepeș vodă schingiuia solii turci că fuseseră prea aroganți. Urletul nefericiților era distorsionat de ciripitul femeilor din camera de vizavi.
– ...Şii efectiv i-am zis: „Du-te dracului mă de măgar! Cu mine nu-ți merge, auzi?” El cică: „Donşoară, da’ se poate? Io nu m-am gândit la ce vă gândiți dumneavoastră” și rânjea... „Hai sictir!” și i-am întors spatele.
– Bine i-ai făcut, lua-l-ar dracu’! Un smintit!... Crezi că este Ionuț? Ori a ieșit tata?
– Hai Luci! Ce-ai dragă? Aruncă dracului zarurile-ale odată!
– Gata-gata, ciocu’ mic!
Acela a fost momentul în care și-a făcut intrarea, teatral, Grasu.
– Ha-ha, v-am pupat, v-am aranjat! Pentru noaptea asta vă arestez pe toate!
Și-a plimbat mâna luându-le la țintă cu degetul. Încă nu-și scosese vindiacul îmblănit, le privea cu expresia lui cunoscută de măscărici vesel și plin de surprize.
Maria a fost curioasă: „Unde-ai fost Ionuț? Și tu ești tare misterios în seara asta!”
– La un parastas cu daruri!
– Te-a căutat Miluş...
– Nu mai spune? Emile, ai adormit acolo?
Emil a intrat cu sacoșele din care Grasu a scos două sticle cu vin pe care le-a așezat pe masă și alături alte pachete.
– Vin, pâine, salam, vin, și... și... Cine mă pupă îi dau...
– Mânca-l-ar mama! îl lăudă Maria, se repezi să-l pupe apoi își primi recompensa.
– Ce-ce era?
– O pungă de nechezol...
Maria a ieșit degrabă să pregătească tuturor câte o cafea.
– Krupa zicea că vine mai târziu.
– Să vină!
– Eu-eu i-am zis!
– Bine dragă. Hai să punem muzica să cânte iar noi să săltăm!
Violeta se plictisea repede:
– Hai, Mia, te rog aruncă zarurile alea că le ţii de-o oră în mână!
– E, o oră! Na! Trei de unu.
– Ce jucați? a întrebat Emil.
– Yams. Vrei să joci?
– Nu, mersi.
S-a poziționat lângă Vio, apoi a scos o țigară din pachetul de pe masă. A aprins-o cu chibritul și l-a aruncat în scrumieră, s-a scărpinat în creștet, s-a uitat cum aranjează Grasu casetofonul, pac-pac-ţac! și s-a relaxat pe scaun ascultând ceva interpretat de Bob Marley. După „operațiunea casetofonul” Grasu a ieșit în vestibul să o întrebe pe Maria dacă mai avea țigări fiindcă el nu găsise „Snagov”.
Ușa se deschise deodată și... nea Preda a înaintat crăcănat, căscând:
– Oa-a-ah! Da’ ce faceți acolo măi copii, că iese fum ca din locomotivă?
– Hai dom’le, vezi-ți de treabă și lasă-ne în pace!
– Ce-am zis? Nu te-am mușcat, îl privi stupefiat bătrânul.
– Hai, fă pași! replică nervos Grasu și făcu semn din mână să plece.
– Ionuț mamă, se auzi mai tare decât televizorul de dincolo, nu-ți e rușine să vorbești așa?
– Da’ ia-l de-aici mamă! Îmi strică tot cheful.
– Mă infamule mă...! zise mânios bătrânul.
Maria încercă la rândul ei să-l înduplece pe cel mai înțelept, privindu-l rugător:
– Tată, te rog frumos, lasă-l că-i întors pe dos de când a venit.
– Da’ ce, el e stăpân în casa asta? Să-mi comande mie? Nu-i e rușine, că sunt tat-su?
Gesticula teatral privind spre Grasu care stătea cu spatele.
Bătrâna apăru pentru o clipă să tragă de brațul bătrânului. S-ar fi putut recunoaște modelul din tinerețe al portretului Jeannei d’Arc:
– Hai încoa’ bătrân smintit! Lasă copiii ăștia să stea liniștiți!
L-a tras în camera lor. De-acolo i s-a auzit doar glasul:
– Ce te bagi? Tu să-ți vezi de treburile tale! Nu-i e rușine să-mi vorbească așa? Derbedeul...
– Pe cine faci dom’le derbedeu?
Scandalul fusese auzit de toți. Maria îi șopti:
– Potolește-te Ionuț, stai locului! E beat.
Cineva din camera alăturată le spuse:
– Fieroase vremi! A ajuns să să umbrle păgănii păste tot pămăntu rumănesc şi să jăcuiască tot avutu omului.
– Zi mai cu puţină gură bade, că ăştia voroaveşte rumăneşte, nu-i auzişi? Şi te răstigneşte ca pă Iisus, că iei n-are Dzău.
– Cum nu să-ntoarnă Draculea vodă să-i tragă-n pari pă toţi!
– L-o prăpăditără oagării dă-l puse-n fiare la castelu Branului. Ominii den cetatea Braşovelui rămasă cu spărietură doară. Că iei nu pricepea cum pote un creştinu să hie aşea dă amarnicu dă-lu fericea să puie la cazne şi să verse sănge la păgăni şi la dreptu credincioşi fără osebire. Să spune că noaptea să făcea un corbu negru dă sbura pănă-n cetate să-i omoare şi să le sugă la sănge, că numai cu asta să ospăta elu. Şi-atuncea ăi dădură să bea cucută. Da nu fu răpus. Şi crezură că-n el i demonu ăl rău pre care-l scote papistaşii trăgăndu omu en ţapă şi puind focu.
– Draculea la castelu Branului? Unii spune că fuse la cetatea Săbiului. Io n-auzişi să să fi prăpădit. Acu, dă să zice că-i tare zlăbitu craiu Matiaş şi nu mai apucă verzirea ierbei, io spui că l-o slobozî...
– Omini buni, io vă spui că chiar i slobod. Acu o zi, cam pre vremea asta, stam acolea căndu fuse vodă piste masă cu mine şi nu-l cunoscui. Acolea stătu...
Au revenit din antreu cu ceștile de cafea pe o tavă. Apoi Grasu o chemă pe Violeta:
– Hai Moaxo să dansăm!
A ridicat-o de mână ca pe o păpușă durdulie care-l privea stând așa, într-o rână, pe scaun.
– Stai, stai că mi-a căzut papucul!
– Lasă-i, n-ai nevoie de papuci! Bine că nu ți-au căzut dresurile.
A prins-o în brațe și au pornit să danseze...
– Vio, te sărim!
– Treaba voastră.
Afară, în curte, au pătruns doi tipi îmbrăcați în paltoane cu gulerele ridicate, unul purta pălărie, celălalt fără, au închis încet poarta...
– Discreție, a șoptit unul.
– Şşt!
Tipul cu pălărie îl îndemnă pe celălalt:
– Intră tu întâi!
Cel care părea mai slab, cu cinci-șase chile, se aplecă nefiresc pe clanță și abia scârțâi, doar două note, când o voce se auzi clar de parcă i-ar fi fost lângă ureche:
– Bu adam kimdir?
Se uită foarte mirat împrejur, celălalt era la trei pași înapoi, iar întrebarea se repetă:
– Bu adam kimdir?
Și tare, un răcnet l-a electrocutat:
– Mortea ta-a-a!
– Ce-i aici frate?
O gloată de războinici sări grămadă invocându-l pe Săntu’ Gheorghe și „La morte-e-e! Sănje, he-he-he-he! Sănjele mumii lor dă zbanhii...”
Deschise ușa mare să vadă... însă nu văzu decât o cameră goală și soba care încălzea. În camera din stânga era un răzbel cumplit între creștini și musulmani, la televizor, cu sonorul pus pentru surzi, în dreapta alt tip de război, un concert la chitară... Se concentrară... Atunci a ieșit Maria din cameră. Strigătul de surpriză a fost auzit de cei aflați înăuntru. „Săru’ mâna!” zicea careva cu ecou, parcă. „Sst, nici o vorbă în plus! Mai pune de-o cafea!” Grasu:
– A venit Krup. Gogule, vino mă aici! Las-o pe nevastă-mea, pezevenghiule!
După ușă apăru capul celui numit Krupa.
– Bună seara. Ooo... da’ ce mai adunătură aleasă! Ce fac fetele? Noroc, l-a salutat și pe Emil.
A intrat, lăsase în antreu paltonul, a închis ușa... Abia la urmă s-a făcut că-l observă pe Grasu:
– A! Ia te uită! Și tu erai pe-aici?
Grasu l-a îmbrățișat.
– Te așteptam. Unde-ai fost până acu’, secătură?
Krupa ignoră apelativul și focaliză pe subiect:
– Ce se mai aude prin oraș, scumpelor?
– Vio a visat un goiam azi noapte.
– Ce facee?
Un glas imperativ se auzi din antreu: Kruuupă!
Atunci se ridicară antenele lui Preda cel Gras:
– Dar ce zumzet se aude?
– Aaa! Și-acum țineți-vă de scaune, declamă Krupa. Maestro, come in! Pam-pam!
Ușa s-a deschis încet, scârțâitor, suspense, apoi s-a văzut un picior, o mână,... a sărit peste prag un individ îmbrăcat en jersé jacquard și, în strigătele celor trei femei, luând o poză de clovn a zis:
– Slăvite fiți zeițe în veci nemuritoare!
Nu noi, săraci cu duhul, ci vor cânta poeții
Mireasma gurii voastre și ce purtați sub poale.
– Eee!
Ce veselie, cât de multă bucurie, în cameră intrase... Arlecchino! Femeile îl sărutară, Grasu îl sărută:
– Măi gogule tată, măi artistule...! Ce mai faci?
– În afară de excelent... totu’ la superlativ!
S-au amuzat cu toții. Artistul i-a strâns mâna lui Emil și îndreptând degetul spre el i-a zis:
– Îmi placi.
Emil n-a știut cum să interpreteze declarația și a rămas cu zâmbetul de surpriză întipărit pe fazan: Ce vrea, he-he!?
Artistul o abordă pe Mia care-l privea vrăjită în ochi:
– Mă iartă preafrumoaso de sunt cam bădăran,
Da’ lasă-mă să-mi crească părul de pe picioare,
Din nas, urechi, pe față, pe spate, la cosoare,
Că-mi bate-n piept să-l spargă inima de roman.
Mia l-a prins de cap să-l sărute... dar s-a oprit...
– La ce?
– Cosoare...
– Ha-ha-ha...!
– „Răpirea preafrumoaselor sabine” de... de...?
– De tine, gogule!
– Ți-ai amintit!?
– Cum puteam să uit primul meu succes din liceu?
– Al nostru, gogule!
– Al nostru, întări Krupa.
– E, al nostru, că doar nu era să joc singur!
Grasu extrase dopurile celor două sticle de vin:
– Acu să vă văz, gogeilor! Maria, mai adu două pahare!
– Jucați barbut? a întrebat-o artistul-arlechin pe Mia.
– Yams.
– Dacă e pe bani joc și eu.
– Ai mă, faci mișto!
Grasu umplu paharele din stânga, păstrându-și țigara, aprinsă, în gură, Emil în dreapta, iar Mia comandă:
– Mie puțin, puțin de tot... Hop! Nu pot să beau atât. Toarnă înapoi!
– Nu te mai aia, dragă. N-ai decât să nu-l bei.
– Altceva n-aveți la aparat? întrebă artistul.
– Îți cânt eu, gogule, i-a zis Grasu, cu țigara în gură, micșorându-și un ochi în timp ce umplea ultimul pahar.
Își scoase chiștocul din gură și intonă cu chef:
– În grădina lu’ Ion, toate păsările dorm, numa’ una n-are somn, păsărica lu’ Ionuț...
– Bă, n-am mai ascultat-o de mult pe Moaxa! Mi-era dor de glasul tău, păsărică!
– Nu zău? Și dacă n-am chef?
– Te rog în genunchi, uite, te conjur!
– Te înconjurăm cu toții, încercă și Krupa.
– E, bine, bine. Lingușitorilor!
Cineva opri casetofonul iar Violeta se pregăti tușind ușor...
– Stai, stai așa, ține-te până mă întorc pentru că eu ... nu mai pot... să mă țin!
Artistul se chirci, își strânse picioarele și se mișcă strâmbându-se către ușă, ieși în grabă, se opri să-și îndrepte spatele, își modifică-schimbă figura suferindă, își luă din cuier pălăria, ridică gulerul, înfășură fularul, ieși din casă, și se îndreptă spre latrina de lemn.
– Pfuu, ce frig se face noaptea asta!
Curtea era luminată de lună, de un bec aflat pe un stâlp afară pe stradă și, în fine, de la fereastra prin care-i putea vedea pe toți agitându-se. Râse puțin privindu-l pe Grasu și fața de..
– Față de Păcălici...
... păcălici a lui Krupa. Iar Emil... Cine...? Trase de ușă dar era, în mod clar, închisă.
– Chă-chă, care ești? Nu mai trage de ea c-o rupi!
– Ăsta e nea Preda, își zise. Mă ascund...
– Ai? întrebă din closet bătrânul. Ce spui? Care ești?
Nea Preda a deschis ușa, a privit încolo-încoace, hâm! Nimeni! S-a dus după căsuța din mijloc... Artistul îl putea vedea, se ascunsese după cabină, moșul, în pijama, cu un halat deasupra și scufie pe cap, pufăia aburi pe unde se opintea să ia urma persoanei care-l deranjase. Apoi a intrat în casă bombănind ceva despre rude, neamuri, alianțe... Câtă nesimțire, proastă creștere... Nu putea fi Ionuț, sau... nu-nu. Intră în cameră să-i spună nevestei ce insolenți au devenit tinerii care-i strică odihna. Femeia sforăia încet, dar se trezi când s-a întins el greu, alături.
– Ah, m-ai trezit! Adormisem...
Nea Preda nu a scos o vorbă. Auzea din camera de dincolo de antreu un zgomot. Nu putea dormi... El adormea întotdeauna primul! Ce să facă? S-ar fi dus să le spună să înceteze...
Dincolo de ușa cu geam striat, tiptil prin camera de zi – numită „antreu” din eroare – , plutind ușor peste soba metalică în care ardea un foc de aragaz – Maria nu l-a oprit după ce a preparat cafeaua cu gust de scoarță de copac arsă și pisată –, a atins ușa camerei tinerilor, din lemn masiv, să simtă că vibrează la sunetele grave, a adulmecat fumul aromat de țigară, între prag și ușă se vedea puțină lumină dar nu era o problemă pentru ceva care bântuie casa noapte de noapte să se strecoare dincolo...
– Aici au locuit și bunicii mei. Uite, chiar în patul ăsta a murit bâtu’! i-a speriat Grasu. Las’ că am făcut toate cele să scoatem stafiile din casă! Moliftă... cum îi spune...
Artistul a revenit, cu pălăria pe cap și fularul, a suflat în palme...
– Bă da’ frig se face! Dă-mi te rog un șervețel, m-am spălat cu zăpadă.
Apoi, încălzit...
– E, ce spuneam?
– Gogule, ceva din tine îmi amintește cheful de la Berlin, i se adresă Grasu în timp ce schimba caseta.
– Ce?
– Vezica.
– Eram într-atât de amețit că n-am realizat ce făcusem decât la miliţie, își aminti artistul. Mă ușurasem pe un autocar rusesc. Cică l-am udat de la un capăt la altul, pe urmă, înapoi... Nu mai știu. Băusem, gogule... Băusem...
– Poanta e că autobuzul era plin!
Au râs toți: Ha-ha-ha...! Chiar și artistul.
– Ha! Ce-aveam eu cu ei? Și a apărut măgarul călare pe trotinetă. Mi-a arătat modelul de cătușe, american, importaseră și ei ceva din America, o pereche de cătușe. Voi nu știți. Dacă făceai o mișcare, dacă te zdruncina duba, dacă te împingea boul, te mișcai brusc, se strângeau, dacă... Mi se făcuse frică să merg, nu mai voiam să mă dau jos din mașină... Gaborii au luat-o ca pe atac de afront și m-au dus în șuturi. Acolo au văzut că mi se învinețiseră mâinile, nu mai curgea sângele prin ele, nu le mai simțeam! Când să deschidă brățările, milițianul meu a constatat că nu mai are cheia. S-a căutat prin buzunare, a încercat numeroase alte chei,... degeaba. Avea gaură în buzunarul pantalonului, mi-a arătat inteligent cum își scarpină pantalonul pe dinăuntru.
– Și... ți le-a scos...?
– Hî!
Artistul își privi încheieturile mâinilor...
– După o jumătate de oră l-a gâdilat cheia în ciorap. După aia m-au lăsat să plec. Li s-a părut că fusesem pedepsit destul. Am rămas cu semne o lună. – Krupa și Grasu continuau să râdă mocnit – Ce râdeți băi? A voastră a fost ideea. Credeți că eram așa de beat?
– Erai gogule, erai... cui.
– Când ați fost voi la Berlin? întrebă, la sfârșit, Mia, stârnind hohote.
– Eu... nu știu...
Artistul o privi șașiu de-aproape, se întoarse puțin și întrebă:
– N-am înțeles voi unde erați, de ce n-ați intervenit?
– Nu ți-am zis gogule? Noi udam partea cealaltă. Când am vrut să te recuperăm,... n-am avut pe cine, i-a zis Krupa, și apoi lui Grasu: Este irecuperabil.
– Da. Alte vremuri. Atunci dădusem examen la actorie în București. Berlin era un restaurant, Mia, draga mea. Numai artistul nostru...
– Cel mai bun, sublinie artistul.
– Băftos și pilos băi gogule...
– De ce pilos?
– Hai lasă-lasă că-ă... o mai știm și noi pe madam Zăgănescu!
– Da’ ce-are a face mama, aici?
– Eh!
Grasu dădu din mână.
Zăgănescu avea figura cea mai uimită, mirată, surprinsă, u-lu-i-tă din toată lumea de pe Pământ. Ceilalți se îngrijorară subit.
– Bine-bine! Fii atent! O știi pe-aia cu doi...
Grasu a golit un pahar cu vin: Iup! și-a aranjat mustăcioara:
– E hai, mie poți să-mi spui că suntem singuri aici!
– Uite-al dracu’! Uite-al dracu’! Cică doi băşinoşi de bătrâni se revăd, după ce-au trecut cincizeci de ani... „A-a-a!” face unul „Cremenale!” și se repede în gâtul celuilalt să-l sugrume (mima succesiv sugrumătorul și sugrumatul)
„Stai! Cine ești? Ce ți-am făcut?”
„Îți amintești? Acum...”
„Ce vrei?”
„Acum cincizeci de ani... Ți-aduci aminte că ai...”
„Nebun, aoleu, ajutor...!”
„Că ai jucat la zaruri o femeie pe care...”
„Săriți, săriți! Ce femeie, care, când?”
„Acum cincizeci de ani... Pe care ai câștigat-o la zaruri...”
„Ahaa!... Stai, stai, stai că-mi aduc aminte! E-he-he!”
„Aşa-aşa, aşa-aşa,...! Cu mine ai jucat-o. E? Îți amintești?”
Actorul îl fixă cu privirea pe Emil care-i zâmbi destul de stânjenit.
„Parcă-parcă. Ai, da’ tare te-ai scofâlcit! Tu ești?”
„Eu sunt. Vezi în ce stare m-a adus?”
„Om nenorocit! Nu-mi spune că o mai iubești și-acu’! Eu nu mai știu nimic de ea. Am câștigat degeaba. Încă din ziua aia a fugit cu unul...”
„Nu știi cu cine a fugit?”
„Nu.”
„Zici că nu știi, îm?”
„Habar n-am.”
Zăgănescu merge către Emil și se preface că-l prinde cu mâinile de gât. Emil eschivează.
„Cremenale!”
„Ajutor, săriți, nebun, luați-l de pe mine!”
„M-ai blestemat să nu mai scap de ea toată viața! Cremenale!”
– Nu văd legătura, îi replică aparent confuz, Grasu. Ce vrei să...
– Nu vede legătura! Ha-ha-ha! Nu vede legătura, ha-ha-ha...!
Către Emil:
– Să știi că-mi placi!
Actorul s-a așezat pe un scaun în apropierea Lucianei. A încercat să bea un pahar de vin și s-a strâmbat.
– Sorin, unde-i Tita?
– Cu igrec.
– Mă rog... Și ce, se pronunță altfel?
– E cea mai sexy literă din alfabet. (Luciana a scos limba) Ha-ha! S-a dus să-și viziteze prietenele: Vichi, Ralu,...
– Curva aia? interveni Violeta.
– Dar e bunăă..., spuse Krupa.
– Aprob, îl susținu actorul.
– Semnez și eu, încuviință Grasu.
– Moaxo! se adresă actorul Violetei. Nu mi-ai promis că ne cânți?
– Nu.
– Să o înconjurăm puțin...
– Să o-njurăm...
– Nu, nu, stai, stai-stai, ha-ha-ha, lasă-mă! Bine, hai...!
Krupa o gâdilase până ce s-a ridicat de pe scaun. Grasu a oprit zgomotul casetofonului, Violeta a ridicat mâna să ceară liniște spectatorilor, apoi a tușit de două ori...
Vio era cântăreață de romanțe. Uneori, seara, anima întâlnirea de la Preda și îi încânta pe amorțiți, nu înainte de a fi invitată, rugată, implorată.
Nea Preda abia ațipise și auzea în vis păsărica ciripindu-i romanța preferată, cântată nu demult de Ioana Radu...
„Mi-e dor, de ochii tăi adânci, scânteietori ca soarele de mai...”
Ochii Violetei se umeziseră și s-a oprit... i s-a încetinit glasul...
– Ce-ai dragă...?
– E! Nimic...
Continuă „... Mi-e dor de vraja ce-o arunci... Prinos al părului bălai. De-o dezmierdare iar mi-e dor...”
Era laolaltă ilar și trist. Ilar fiindcă era o interpretare afonă și trist pentru că suferea după o sfâșietoare despărțire, cutremurătoare, tragică, mistuitoare..., în fine...
– Bravo! Bis!
– Lasă!
Violeta s-a așezat extenuată și melancolică pe scaun.
Băieții erau destul de agitați, Grasu desfăcuse alte două sticle și se străduia să umple paharele. Deodată își aminti:
– Să vă pun muzică de pahar, fraților! A îmbătrânit rabla, se derulează greu... Gata-gata! Atenție...! Acum. „Cine are fată mare, mare supărare are...”
Toți bărbații au strigat în cor, până și Emil, deoarece Zăgănescu, actorul, îl stimulase: „Nu se-aude! Mai tare! Așa. Să știi că-mi placi!” Nu-i întoarse gluma, i-ar fi spus că nu-i genul lui, dar știa că nu l-ar fi avantajat un schimb de replici cu el. Cântarea se răspândea sonor în afara clădirii, dincolo de poartă, în jos și-n sus pe stradă, iar când strigară „din suflet: TATĂ!”, laolaltă cu casetofonul, se auzi ca uralele la un gol al echipei naționale de fotbal.
Zăgănescu dădu peste cap un ultim pahar de vin.
– Fetelor, eu atât am avut de zis și...
S-a oprit când bătrânul Preda a intrat pe ușă, îmbrăcat în pijama, cu fesul caraghios pe cap și fața somnoroasă:
– E! Ce e? ... De ce m-ați...? Care m-a...?
Au râs destul, au râs și după aceea...
– Ce-aveți mă? Cât e ora?
– Oricât de mare o fi, eu plec. Să trăiești nea Preda.
– Care ești mă? Zăngănel? Ce faci măi actoraşule?
– Tocmai voiam să o tund englezește.
S-a îmbrățișat cu bătrânul.
– Venisem doar să vă mai văd.
S-a uitat la ceas.
– Exact peste un minut întreabă a doua oară ce-i cu mine.
– Stai mă flăcău, unde fugi? Stai că nu te-am văzut de mult!
– Nici o clipă. Mai trec eu pe-aici până plec din oraș.
A strâns grăbit mâinile bărbaților, nu a uitat să-i amintească lui Emil: „Să știi că-mi placi!”, a pupat-o pe Mia și a ieșit prea repede, s-a împiedicat dincolo, apoi l-au auzit trântind ușa de-afară.
– Ionuț, mergi imediat să-l conduci! îi strigă Maria Grasului.
– Ia uite bă, ăsta a ieșit!
Dăm filmul înapoi, înapoi, înapoi... a deschis ușa, a închis, a deschis ușa, a închis... Zăgănescu:
– Ia să vedeți ce-am uitat să vă zic! Noapte bună! Ha-ha-ha-ha! Vă pup dulce. Ha-ha-ha!
A ieșit urmat de Grasu. A ieșit?
– A ieșit?
De-afară se auzeau frânturi de conversație... „Mai trec mâine-poimâine... Încă nu știu cât rămân...” Grasu a revenit în mijlocul unei bune dispoziții generale.
– Gogule, obraz gros mai ai!
Krupa și-a bătut obrazul cu degetul.
– Ce-am făcut?
Grasu afișă o față inocentă. În timp ce bătrânul se aproviziona cu o țigară, rămăsese una în pachetul Violetei, Grasu recunoscu:
– I-am spus-o verde-n față? Păi nu mai puteam Krupă, mă-mbolnăveam de ulcer.
Bătrânul, așezat între Vio și Emil își aprinsese țigara și umplea ușor paharul, gest pe care-l continuă Grasu care umplu și paharul lui Krupa. Au băut...
– Ai dracului ţiganii! Cumpără de la stat verdeață, ardei, după aceea le porționează și le vând la tarabă. I-am zis unuia: „Crezi că nu te-am văzut? Adineauri ai luat marfa de la aprozar.” „Păi da, eu muncesc”, zice, „nu stau ca tine să-mi crească burta”.
Bătrânul s-a uitat la burta lui...
– Dacă până și ăla mi-a zis de burtă, de mâine nu mai mănânc.
Ceilalți aveau alte vorbe. Krupa continuă discuția abandonată doar temporar:
– Trebuia mai fin.
– Cum adică? Da’ ce, am bătut vreun apropo cu cin’ se culcă mă-sa?
Bătrânul a întors capul și a întrebat calm:
– Zăngănica?
– ’Ai mă tată, vezi-ți de treburile tale!
– Băi băieți, să vă intre bine-n cap, mama lui Zăgănescu e o doamnă, vă zic eu că sunt om cu experiență, singura cu „d” mare pe care o știu în târgu’ ăsta.
– De-aia e amanta primarului?
– Hai mă! Cine ți-a vândut minciuna asta?
– Eu lucrez la primărie...
– Nu uita că a fost actriță și...
– Amatoare...
– ...și știe cum să interpreteze... Adică ce înseamnă „amator”...? Pe vremea mea un amator era mai bun decât un profesionist...
A făcut turul mesenilor, cu privirea... Destul e destul! Violeta a suflat ultimul fum al ultimei țigări și a aruncat zarurile. Cu moliciune în glas a spus:
– Efectiv azi n-am noroc. Gata, eu plec. Mâine am treabă încă de dimineață.
– Ar trebui să mergem și noi, până nu sting ăștia lumina și ne papă bau-bau, a zis și Luciana.
– Ba nu plecați nicăieri! le-a întors-o Maria.
– Eu nu mai stau. Efectiv am treabă mâine și efectiv trebuie să plec...
– Efectiv o mănâncă undeva și efectiv se duce să se scarpine.
– Mitocane, i-a zis Vio lui Krupa, privindu-l... dezgustată.
S-a ridicat hotărâtă, a deschis ușa, apoi a trecut în camera alăturată. A aprins lumina și a luat mantoul ei cu guler din blană de nurcă. S-a îmbrăcat fără grabă, a tras ghetele cu fermoar, și-a potrivit hainele și părul într-o oglindă de perete. A auzit glasul Mariei:
– Ionuț, te rog fii cavaler s-o conduci până acasă.
– Unde acasă dragă, stă alături.
– Am plecat. Noapte bună, strigă Violeta.
Glasul Mariei i se adresă: „Te aștept, mâine!”, și continuă rugător: „Hai nu fii așa... că sunt câini pe stradă...”
„U-hu-hu-hu!” Violeta a ieșit afară și aburii i-au invadat fața. A potrivit picioarele pe scările de lemn, s-a împiedicat acolo și în timpul zilei, s-a întors puțin pentru a privi pe geam. L-a văzut pe Emil cum deschidea ușa camerei și s-a grăbit cât a putut spre poartă. Emil a ajuns-o din doi-trei pași și i-a deschis poarta.
Când a revenit Emil le-a găsit doar pe cele trei femei. Mia îi ghicea Lucianei în zațul nechezolului.
– Aici văd un curtezan... cu bani.
– Va-ai de mine!
– Să mor sora mea! Vezi? Un cal și puncte împrejur...
– Unde?
– Vezi punctele?
– Pă...! Sunt niște puncte. Astea?... Cineva cu bani... Ce-ar face din mine...! Aș merge și-n lesă. Uite-așa aș merge... uite-așa!
Au râs toate, nu le-a deranjat scârțâitul balamalei... „Schiiiiu...!”
– Fii atentă! Aici sunt multe figuri... Adunare, bârfă, prieteni... un fluture...
– Ce-nseamnă?
– Neîncredere... Mi se flutură, ha-ha! Au!
– Ce? Ah! Ptiu-ptiu! Cum ai intrat așa, fără un zgomot? Ce m-a speriat! Uite cum îmi bate inima!
Luciana a luat mâna lui Emil și i-a pus-o deasupra sânului.
– Să nu mai faci așa!
– Parcă ai fi goiamul lui Vio, zise și Maria.
– Ce-he-he-he-he?
– Nu v-am zis? Am fost ieri la Violeta și își dădea pasențe. O-ntreb: „Îți dai în cărți? Ce-ai pățit?” „Am avut un vis, zice, m-am uitat în carte și scria «mare nenorocire»”. „Ce-ai visat”? „Efectiv am visat un goiam”!
– Ce-i ... goiamul ăsta, soro?
– Am întrebat-o și eu pe Vio. Și mi-a zis: „Un... Nu știu. Efectiv era ceva cunoscut de toată lumea. Un... un goiam. Nu pot să-ți explic. M-am uitat în carte. Scria «mare nenorocire»”. O-ntreb: “La ce te-ai uitat? La «spirite»?” Zice: „La «goiam»”...
– Da’ ce-i goiamu’ ăsta?
– N-ai auzit? Și zic „Cine ți-a dat carte-asta de tălmăcit astfel de năluciri”? „Mi-a dat-o cineva în vis”. N-ai înţeles? a întrebat-o pe Mia, care a dat din umeri și s-a strâmbat. A visat că îi dăduse unul o carte de ghicit vise în care căutase cuvântul ... „goiam”.
– Visase în vis un goiam dintr-ăsta?
– Da. Și tot în vis căuta să afle ce-are să se-ntâmple!
Atunci puse și Emil o întrebare ce sună cu totul fără de rost și de interes:
– Unde sunt băieții?
– Nu cumva era femeie? întrebă Mia foarte, foarte meditativ.
Femeie?...
– Nu. N-ar putea să o răpească și să o ducă în lumea lui, le-a sugerat Emil.
– Cine?
– Gomâiul...
– Hai mă!
– Unde sunt băieții? se încăpățână Emil să repete întrebarea.
– E! La dracu'! S-au îmbătat și au urcat în pod să găsească textul unei piese de teatru.
– La unu noaptea?
– Și noi le-am zis, dar..., Maria a dat din umeri a neputință. Ai stat cam mult. Credeam că nu mai vii. O oră!
– Am fost mai politicos decât sunt în mod obișnuit. Intenționam să-l întreb pe Padre dacă și ce s-a aranjat pentru Revelion.
– Eu nu știu, zise Maria.
Podeaua antreului s-a auzit scârțâind și a deschis ușa bătrânul Preda, îmbrăcat într-un halat de casă.
– Mai sunteți aici?
– Credeam că ai urcat în pod cu ăia, i-a zis Maria.
– Eu? Da’ ce, sunt huhurez să umblu noaptea-n pod? Am fost la closet.
Mia a făcut „Hi-hi-hi!”, bătrânul s-a așezat greoi pe scaun, și a cerut o țigară cu filtru. Emil i-a oferit una și a fost întrebat dacă e bună, „Mie-mi place”, a mirosit-o... „Îmm!”, i-a înapoiat-o, a luat o țigară „Carpați” dintr-un pachet aruncat pe masă, a pregătit-o minuțios, a înmuiat-o, a bătut-o la capete, a lins-o și apoi a introdus-o într-un țigaret pe care l-a scos din buzunarul halatului. Emil i-a aprins țigara cu o brichetă de pe masă. Între timp Luciana a revenit la cana ei de cafea...
– Hai dragă, termină că ne-am întrerupt degeaba!
– Nu mai e nimica...
– Nu ziceai că sunt mai multe litere?
– Și te rog mai ușor, mai ușor... Ce te ambalezi așa?
– Ce faceți, interveni bătrânul, ghiciți în nechezol? Douăşcinci la sută premoniție!
– Băieții ăștia au adormit în pod, observă Emil.
Apoi îl pofti pe Bătrân la evocări:
– De când are Ionuț porecla „Grasu”? Din copilărie?
– Ionuț? Ionuț junior, că Ionuț mă cheamă și pe mine. Ce, este porecla lui? Mie îmi zicea lumea Grasu, el este un parvenit. Da’ să vezi! Bunicul din partea mamei era popă și se chema Grasu, popa Grasu. Eu am stat pe lângă el și copiii mi-au zis Grasu, prietenii la fel și... tot așa. Drept e că ăsta, fiu-meu, e mai dolofan, da’ eu n-am fost. Uite!
Bătrânul arătă spre tabloul opus celui cu Jeanne d’Arc, deasupra oglinzii, cu generalul falnic și mustăcios și perciunos, îmbrăcat într-o uniformă albastră cu epoleți mari, rotunzi, împopoțonat cu o cocardă alb-albastră...
– Vezi? Nu eram prea gras. Îm?
– În ce piesă ați... ați fost general?
– „Wallenstein”, eram... Am fost... Parcă a trecut o eternitate și de fapt s-au dus cinşpe ani de la ultima reprezentație. Atunci s-a închis teatrul. A murit...
Trase un fum important și apoi îl expectoră împrăştiindu-l cu mâna:
– Ce să știți voi?
Femeile nu erau atente la cei doi bărbați, ele se adânciseră în profețiile descoperite în ceașca de cafea a Mariei.
– Un drum lung, lung, până la un râu sau o mare...
– La părinți, la Galați...
– Unde te-așteaptă o veste...
– Rea sau bună?
– Cred că bună... deși...
– Nu vreau rea!
– Nu, nu poate fi rea, pentru că este dată de un om în alb... poate un înger...
– Ce să fie asta?
– Nu știu... Un copil?...
Bătrânul s-a aventurat să-i dezvăluie lui Emil câteva dintre secretele sale:
– Am scris o carte cu aventurile mele de tânăr și până când... din vremea cât am fost actor, o carte cu zece povestioare. Am mers cu manuscrisul sub braț la o editură din Iași și am vorbit cu secretara de editură. I-am lăsat manuscrisul și după aia am mai vorbit cu ea la telefon... Da. Să vezi! Într-o zi m-a chemat să-mi iau manuscrisu’... Asta e! Am încercat și eu! Mă duc la Iași, la femeia aia, zic: „Nu v-a plăcut?”, „Cine v-a zis?”, „Păi dacă n-o publicați!”, „Ba da”, zice, „la sfârșit de an mai putem scoate câteva titluri, da’ în tiraje reduse, și m-am gândit la dumneavoastră.” E! În tiraj redus, da’ îmi scoate cartea, că nu-mi face lansare, nu e promovare... în fine, mi-a cerut să-i schimb titlul, nu i s-a părut inspirat ăsta: „Lumea lui Ţunoi”, l-am schimbat cu ăstălalt: „Mic tratat de înțelepciune practică”. Ai? Mai bun? Mai bun. Și mi-a zis... Auzi ce mi-a zis! „Mi-a plăcut tare mult. Păcat! Păcat că n-are s-o citească nimeni!” Nici n-am îndrăznit să o întreb „de ce să n-o citească nimeni”? După... m-am gândit că nu există decât un Preda în literatura românească și că nu mai era loc de-al doilea... Sau... Mi-a trimis cărțile prin poștă și de-atunci am împărțit vreo zece. A rămas în pod până la cincizeci. Le dau gratis... Nu? Ce să mai fac eu cu ele? Îți dau și ție una, da’ s-o citești!
– Am s-o citesc nea Preda, îi spuse fără entuziasm Emil.
– E vorba despre mine și lumea mea. Am creat un mutant şi o lume... care să rimeze cu mine. O povestire se cheamă „Diva”, e despre Elena Cârnu-Popescu, o persoană... superbă, alta este „Martorul fals”, cu un strămoș al mamei condamnat la ocnă fără vină, „Am dat un tur prin moarte”, asta e despre cineva care a murit și a revenit la viață...
Femeile deveniseră brusc interesate de povești.
– Este despre Iftimie, tată? întrebă Maria.
– Care? Mda-hă-hă! Suntem neamuri de sfânt! Hă-hă!
– Dumnezeu să-l ierte!
– Pă-l făcu sfânt!
– Tată, spune-le și lor povestea lui Iftimie!
– Da’ ce-ți veni?
– Este un miracol și e o pildă pentru necredincioși.
– Care?
– El.
– Nu crezi în Dumnezeu?
Pe Emil îl prinsese rău întrebarea aceea, era noapte și suferea cu rațiunea:
– Cine-a zis? Despre Dumnezeu vrei să-mi vorbești dumneata?
– Păi da. Că e implicat Dumnezeu în povestea asta... Mda!
Și-a dres glasul îndelung. A ridicat gulerul halatului, încă o tuse mică...:
– De câte ori am spus cuiva povestea asta m-a luat cu frig. Cu ger. Nu-i scorneala mea. Vă spun cum mi-a zis și mie tata.
Nea Preda s-a mai foit puțin, s-a așezat confortabil în scaun, a scos un rotocol de fum pe care l-a privit satisfăcut și s-a pornit:
– Păi atunci să vă zic... Unchiul ăsta al meu Iftimie, pe vremea când trăia într-un sat din deal, Florești, era un copil tare cuminţel și cu frica lui Dumnezeu, că așa fusese educat. Toată ziua stătea la bisericuță, slujea p-acolo, da’ învățase carte mai mult decât, să zic... toți copiii din sat. Acuma, ca o paranteză..., familia tatei era mare, cu șapte frați și dintre toți, cel mai frumos, mai cuminte și deștept era unchiu’ Iftimie. De-aia baba, bunica – noi, nepoții îi ziceam baba –, ținea tare mult la el. Ei, totul a început în ziua,... Stai, când a fost?... Era de sărbătoare,... În fine, cred că era o zi sfântă... Cred că era o zi sfântă...
Și s-a stins... lumina. Becul...
– Aaa!
– M-aș fi mirat să nu oprească azi curentul, a spus Mia.
Luciana mormăi și ea: „Nenorociții”! Fiecare rosti un blestem să pocnească la mir nesocotitul care apăsase pe comutator.
– Nu-i nimic, nu-i nimic, lasă că am pregătit lampa, e în camera cealaltă, o aduc imediat, i-a liniștit Maria. Dați-mi un chibrit, o brichetă ceva. Dumneata povestește mai departe, tată!
S-a auzit cum iese pe ușă.
– E! Ce ziceam?
Emil îi aminti: „Că era sărbătoare...”.
– Așa. Probabil...
– Probabil.
– De fapt n-am cum să știu ce zi era. Iftimie se întorcea din satul vecin. Îl trimisese baba la un unchi de-al lui să-i aducă ceva de-acolo. Deci se anunța furtună mare și străunchiu’ ăla i-a zis: „Bă băiete stai aci că e vreme rea”! El nu, că nu e departe, că o să-l ocolească noru-ăla... A plecat. A plecat și o dată cu el și-a schimbat direcția norul. Abia trecuse de puntea suspendată care trecea peste râu și vântul a pornit să bată cu putere...
În camera alăturată se auzi zdrăngănit de oale. Vocea bătrânei răsună surd:
– Ce mai faceți mă acolo că m-ați îmbolnăvit. N-am închis un ochi toată noaptea.
– Nimic mamă. Căutam chibritul că l-am scăpat pe jos, fir-ar al dracului!
– Eah! Femei! rosti bătrânul Preda. Auzi, a scăpat chibritul! Fu-u-u-u-u...! Era, vas’zică pe cărare... în față dealu’, să-l urce, îl urcă, îl urcă,... ajunge pe culme,... și-n față vede noru’... înalt, ca o biserică ortodoxă cu două turle stătea în așteptarea lui, acolo... Nu se mai vedea nimic altceva. Parcă ajunsese la capătul lumii și intra în altă lume... „Dacă e voia Ta, Doamne?” a zis Iftimie, și-a făcut crucea și a mers înainte... prin norul gros în care ploua torențial, vântul bătea puternic din față, abia înainta, a trecut, a răzbit... Obosise. Când își pierduse speranța, nu mai credea că va ajunge acasă, din cer s-a desprins o bilă de foc... o bilă, a despicat un copac din cale și s-a dus, rostogolindu-se, direct spre el. Săracu’ de Iftimie! S-a oprit, s-a lăsat în genunchi și s-a rugat: „Doamne”! Și nu era o bilă, era un armăsar de foc...
Bătrânul se ridicase de pe scaun iar vocea lui prinsese amploare dramatică în momentul în care Maria a pătruns cu lampa aprinsă. Văzând un zgripțuroi înspăimântător pe perete strigă: „Aa!” și scăpă lampa.
– A-a-a! Iau foc, iau foc! țipă Mia.
Au stins repede focul.
– Taci dracului din gură că n-a luat foc nimic! își potoli sora Luciana. S-a vărsat gazul?
– Nu, se auzi vocea lui Emil. S-a spart doar sticla. Am recuperat lampa.
A aprins fitilul cu o brichetă.
– Nu mai plânge Meri. S-a spart sticla, s-a spart ghinionul!
– Nu știu ce am. Numai boacăne... Adineauri am... acum iar... Mai avem o sticlă. Merg s-o aduc.
– S-a spart sticla. Să nu vă tăiați, aveți grijă, a încheiat Mia povestea aceea.
– Continuați? îl întrebă Emil pe Bătrân.
– Da-ha-ha! Ce mai potriveală! Ce-e ziceam? Că s-a rugat și a trecut pe lângă el, nu? Îm?
Maria a revenit cu cealaltă sticlă și a așezat-o pe lampă apoi i-a deranjat pe ceilalți să caute cioburi printre scaune. Aruncă cele câteva cioburi într-o cutie de carton.
– A trecut pe lângă e-el... Vezi ce înseamnă și credința asta în Dumnezeu?
A ridicat degetul a cărui umbră a urcat pe un perete, l-a văzut și el, apoi l-a lăsat jos.
– He-he! Da’ se vede că... eeh, săracu'... nu trebuia să rămână pe lume după ce văzuse semnu-ăla. Și cum a ajuns acasă a căzut pe dată bolnav la pat. Avea febră mare și aiura...
– Făcuse pneumonie? încercă Emil să-i sugereze un posibil diagnostic...
– Zicea: „Mamă, du-te și-mi cumpără coșciug că eu trebuie să mor!”, „Doamne, iartă-l!”, zicea bătrâna, „Doamne iartă-l că nu știe ce zice! Copile, ai să te faci bine.” Dar vezi că el era conștient: „Mamă, eu trebuie să mor, ți-am zis. Fii bună și ajută-mă să nu mă chinui atâta!”, „Da’ ce să fac băiatu’ mamei”?, „Mamă, comandă-mi un coșciug și giulgiu alb și să-mi faci o înmormântare frumoasă, mamă! Și să nu plângi că n-o să am liniște.” Baba a trimis după vrăjitoare, că așa era pe vremea aceea, să-i descânte de deochi, și după popă. Iftimie se pierduse, deja nu mai respira și începuse chiar să se răcească. Baba i-a adunat pe copii, moşu’ nu mai trăia murise într-un accident de mină, fusese miner... A venit popa, copiii se puseseră pe smiorcăit... „Femeie, a zis popa, băiatu’ ăsta a fost un sfânt!” și baba s-a pus pe urlete, și jelanie. Da’ Iftimie, deodată s-a sculat din pat, i-a dat Dumnezeu puterea asta, și a ridicat-o pe mă-sa: „Mamă, fii bună și lasă-mă să merg la locul meu. E bine acolo. M-a chemat Dumnezeu să-i fiu aproape... Lasă-mă mamă, te rog nu mă jeli!” Baba-l ținea de mână: „Copilu’ meu, copilu’ meu, da’ unde vrei să te duci? Ești tânăr și frumos, de ce să pleci dintre noi?”
– A-aoleu! făcu Mia. Mi-e frică. Ia uite cum s-a făcut pielea pe mine!
Bătrânul continuă imperturbabil:
– „Asta a fost soarta mea mamă. Nu plânge, bucură-te că eu mi-am găsit liniștea, dar tu, măicuță, mai ai să te chinui. Eu l-am văzut pe Mântuitor mamă și nu mai pot rămâne aici.”, și s-a urcat iar în pat, s-a întins și a murit.
– Brr! Auzi? Hai să plecăm!
– Stai că nu-i gata! îi zise Bătrânul Miei. Cum v-am zis, a murit, mamă-sa, adică bunica mea, s-a zbătut încoace-încolo și i-a luat coșciug și giulgi alb, l-a așezat pe masă, l-a înconjurat cu flori și a chemat babele la priveghi. Ei, da’ a venit și ziua înmormântării!
– Nu se mai termină?
– Stai să vezi! În ziua... da’ ce dracului ai fetico? Te mănâncă-n cur?
– Vai, dar cum vorbești așa nea Preda? Zău, să știi că mă supăr,... Îmm, zău așa!...
– E, nu te supăra! Mi-am dat și eu cu părerea. Zici că n-am dreptate, he-he! Ce-e-e... spuneam?
– Da’ nici chiar așa, că doar nu sunt o d-aia... ce naiba... îmm... zău așa!...
– Ziua de înmormântare e o sărbătoare la țară, macabră da’ tot sărbătoare, că se dă de pomană. Lume... Veniseră oamenii și din alte sate. Când să scoată coșciugul pe verandă, pas de-l scoate, nu se mai putea! și dăi bocete pe biata femeie, că nu vrea Iftimie să plece din casă: „Lă-ăsaţi-l-l aici cu mine, măi oameni buni-i-i!”, urla de ți se ridica părul pe cap măciucă. Și deodată s-a întâmplat minunea! Iftimie deschide încet ochii și cu o voce gravă, care nu era a lui, a chemat-o pe mumă-sa: „Mamă, nu mi-ai promis tu că n-ai să mă jelești? Eu am scăpat de chinurile lumii tale. Când ai să vii și tu aici ai să vezi că este mult mai bine. Nu mă mai jeli să mă pot și eu liniști!”. „A-nviat mortu’!. A-nviat sfântu’ Iftimie!” spunea gloata. Iftimie a închis ochii și bunica mea, mamă-sa, a încetat să plângă. Le-a zis oamenilor să scoată coșciugul pe fereastră și după aia l-au dus cu mare alai către cimitir. De atunci, în satul ăsta s-a introdus credința în sfântu’ Iftimie. Moaștele i-au fost aduse în biserica satului și umblă credința că sunt tămăduitoare. Așa că..., hă-hă, avem un sfânt în familie!
– Amin! conchise Maria.
Către Emil:
– O minune adevărată! Ce poți zice?
Însă el nu-și putu reține o simplă neînțelegere:
– De ce nu voia să fie bocit, dacă asta e tradiția? A! E una dintre poveștile dumitale!
Bătrânul râse scurt, dar Maria se răzvrăti:
– Ți-am zis că ăsta nu crede!
În clipa aceea s-a auzit puțin zgomot în camera de alături, apoi ușa s-a deschis și au pătruns în fugă două stafii, înfășurate peste tot în bandaje albe foarte late (făcute probabil din hârtie igienică). Au trecut pe lângă scaunele celor așezați la masă chicotind. Mia a scos un țipăt, Luci și Maria s-au ridicat în picioare privind speriate invadatorii. Bătrânul și-a bulbucat ochii:
– Ce dracu’ se-ntâmplă? Ce-ați făcut mă nebunilor?
Comentarii
Trimiteți un comentariu