Ora când apar strigoii

-   O știi pe Antoaneta? îl întrebase într-o seară Grasu.

Aştepta ultimul autobuz în fața magazinului universal când a venit cu blonda aceea pletoasă.

-   Nu, dar aș fi dorit să o cunosc, îi răspunsese cu oarecare curtoazie și se putea zice că îi cam surâdea norocul.

-   Te las pe mâini bune, he-he! i-a zis fetei. Eu mă-ntorc. Pa, săru-mâna.

Emil Cristea nu se dezmeticise, încă nu avusese vreme să se-ntrebe de unde venea Grasu la ora aceea cu Antoaneta, nici de ce behăise așa semnificativ, pentru că, pe moment, îl traversase înșelătoarea senzație că s-a materializat unul dintre acele gânduri secrete și e sub vizorul Celui de Sus.

O văzuse uneori seara în autobuz, acompaniată de un bărbat, probabil mereu același. O remarcase, nu prea sunt agreabile persoanele care umblă noaptea cu autobuzul IGO. Drept e că drăgălășenia ei se cam... risipise, privită de aproape, dar nu era tocmai rea.

Deci, Emil, abia își primise jucăria dorită însă nu prea știa cum să o folosească și nu era deloc vorbăreț, afișa o față surâzătoare, părăsit brusc și deprimant de inteligență. Femeia, flatată de interesul său declarat, îl stârni să-și depășească tracul astfel că între ei se deschise un dialog, prelungit pe stradă după ce au coborât din autovehicul.

Ispitit, ăsta-i cuvântul, ispitit, de ideea unei aventuri, trecu, e drept cu destul regret, de blocul nefamiliștilor unde-l aștepta căldura din cameră și o însoți pe câteva străzi acoperite cu polei.

Nu locuia departe, au ajuns repede, numai că s-au afundat într-o discuție interminabilă și doar gândul afurisit că o poate atrage l-a ținut în loc, iar de la o vreme, când simțea că trece pragul suportabilității se consolase cu presupunerea masochistă că era pedepsit pentru dorința aceea necurată, de vreo instanță transcendentală.

-   Ți-e teamă să mergi noaptea în cimitir? îl năucise Antoaneta cu chestiunea asta de cum li se lipiseră tălpile de trotuar vizavi de un bloc lung cu două nivele care-i marca perspectiva.

-   Să... să ce? Să...? Eu știu? N-am mai fost... Nu cred să existe motive pentru...

-   Am avut un prieten, s-a dezlănțuit fata, dezgustător de laș. Închipuie-ți, i-am cerut să mă conducă doar până la poarta cimitirului și să m-aștepte. Doar atât! A rupt-o, n-a vrut, a zis că-i e teamă.

-   Noaptea...

-   Noaptea. Voiam doar să pun o lumânare pe mormântul prietenei mele și să-i recit o poezie, pe care i-o dedicasem și am deschis poarta...

Emil simți dintr-odată cât de straniu de goală era strada. Își imagină zgomotul pe care-l vor face tocurile cizmelor sale când se va întoarce, dacă se va-ntâmpla lucrul ăsta.

-   Ești poetă? îi întrerupe excesele macabre pentru a se situa într-un domeniu controlabil, chiar dacă, urmare a unui lapsus aiurit, singura poetesă ce-i stăpânea mintea era Sapho, cântăreața muzelor ce bântuiau insula Lesbos.

-   E, zâmbise modestă, uneori, când am timp și inspirație.

-   Ai publicat ceva?

-   Mi s-a publicat o poezie în revista „Lucifer”. E o publicație locală a grupului Hypnotic, probabil nu știi de ea, circulă într-un cerc destul de restrâns. Cred că a fost apreciată, altfel nu pot interpreta lansarea în mediul literar, cu poză și prezentare, ca o starletă, știi...  Atunci am fost sfătuită de maestrul Pian, așa i se zice aici, e un excelent interpret la pian și orgă, ooh!... ai auzit de muzica psihedelică? da’ nu importă, lasă, deci m-a sfătuit să-mi adun poeziile într-un volum că are un prieten la o editură, în fine... Adevărul este că scriu pentru propria mea plăcere.

Emil încercă să se scuture de straniul sentiment că e obiectul unei farse, așa încât, ipocrit, încercă să o ia peste picior:

-   Bine, și cum faci? Trebuie să ai o stare deosebită.

-   Eu scriu mai bine când sunt deznădăjduită. Poeziile mele sunt triste.

Nu, Antoaneta nu era o femeie frumoasă. Îl înșelase distanța. Era... ștearsă... era...

-   Uneori, când mă simt singură și nefericită, îmi amintesc de Laura, prietena mea și nu vreau să plâng,... mă destăinui hârtiei.

Noul ei confident se abținu să atingă un subiect prea sensibil care promitea să încălzească atmosfera, deși pornise un mic step să-și pună în mișcare sângele parțial înghețat, și se auzi spunând:

-   O tradiție, de origine islamică, susținea că, în Paradis, Adam vorbea în versuri într-o limbă ritmată care fusese până atunci privilegiul zeilor și al îngerilor...

-   Eu nu cred... Mai degrabă în versuri se exprimă cei care se tânguie în infern.

-   A, era doar o...

-   Nu cred în paradis, ce este acela  paradis?

-   Ha! Eu ...

„Sunt cam prost!”, ar fi trebuit să spună.

Nu-l pasiona dezvoltarea acelei teme în starea de congelare pe care o suporta. Era pe punctul de-a zice: „Gata, renunț, nu mă mai joc”, însă n-a vrut să o ofenseze.

-   Ai auzit de Laura Grozea?

I-a răspuns ridicând din umeri.

-   Era cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă din târgul ăsta. Dumnezeule! O floare era, o roză... S-a sinucis, la nouăsprezece ani...! Acum un an și jumătate întreg orașul a venit la înmormântarea ei...

Strada păru să se anime subit. Departe, dinspre unul dintre capete, forme unduitoare de stafii, cu privirea fixă și goală veneau spre el să-l invadeze.

„–    Cine sunteți voi?

–        Morții mă-sii...

-   Care morți?

-   Morții m...”

Pufni în râs imaginându-și acest grozav dialog dar reuși să simuleze că se îneacă, era nepoliticos să râdă în timpul tragediei, numai că, total neindicat, compensator, îngăimă cu o voce suferindă:

–        Și... cum s-a întâmplat?

Antoaneta îl privi puțin deconcertată, începuse deja să-i transmită acea informație, dar nu o supără să revină:

–        Era înaintea examenului de admitere. Laura avea un prieten. Se iubeau, știi, o dragoste nevinovată, de copii. Seara, după orele de învățat, ieșeau împreună să se plimbe. Într-o zi, funestă zi, douăzeci și unu iunie, tată-său i-a văzut sărutându-se pe stradă. Era beat. Oraș de bețivi! A tras-o de păr, i-a spus cuvinte grele, că e curvă ca maică-sa, că e păgână, a trântit-o la pământ și a lovit-o cu picioarele... Dă-ți seama ce brută!

–        Și prietenul?

–        Fugise. Prietenul ei... alt mizerabil! Ah, bărbații!

Își retrase precaut piciorul. Dacă femeia asta e strigoiul fecioarei despre care abia vorbise, gata să se răzbune, așa, la nimereală, pe orice om îi iese în cale?  Și realiză că n-o văzuse decât noaptea.

–        Au scos-o oamenii din mâna tatălui monstruos... Hî!... Da... s-a aruncat înaintea trenului, la Monăceşti. Când am auzit zvonul, am fugit acolo cu primul autobuz, n-aveam alt mijloc de transport... Trecuseră două ore și trupul ei, sau ce rămăsese din el, se afla risipit...  pe terasament, iar locul era împrejmuit și păzit de miliţieni. M-am strecurat printre oamenii aceia necunoscuți...  Ce grozăvie! Corpul ei minunat... o masă informă, sângerândă, capul ei, mândrul, frumosul, minunații săi ochi...  Fusese ghilotinată... I-am luat capul între mâini și l-am sărutat...

O-o! Gluma luase proporții! Cum naiba se face că toate poveștile astea se spun doar noaptea?

–        A avut parte de o înmormântare extraordinară. Pe mine m-au ridicat oamenii pe capota unui autocamion să vorbesc despre ea. Am recitat o poezie:

       Înfigeți-mă-n pământ să-i fiu cruce,

        să-i țin umbră unde s-o duce,

       în țara de Kuş luminată de-alt soare

       mai bun – fiindcă-n țara de Kuş nu se moare.

       Turnați-mă-n pământ să-i fiu aproape

       În nopțile divin drapate,

       cu albul fals de lună plină,

        când vârcolaci lipsiți de tihnă

       se-ntorc să piardă fete mari,

       țepeni escroci sentimentali:

       „Iubiți-ne acum fiindcă mâine

       veți fi mult prea bătrâne

       și-n amintirea lumii, biete neputincioase,

       iubiți-ne cât mai sunteți frumoase.”

Un cotoi în călduri pornise o miorlăială asemănătoare plânsului de nou-născut iar Emil, martor al  celor două evenimente, încercă discret să-l îndepărteze:

–        Şşt-şşt!

–        Ce e? Nu-ți place?

Cotoii nu pricep limba asta. Lor trebuie  să le spui Zât ori Proust dacă vrei să te lase un minut sau două liniștit.

–        Ba da, ador poezia.  Numai că... acum bate ceasul douăsprezece noaptea...

–        Când ies din morminte strigoii.

Îi trăsni prin minte că femeia țicnită dinaintea lui este reîntruparea unei regine descăpățânate, pe vremea răzmeriței orășenilor din Paris, care-și adapta povestea cu ghilotina în funcție de vremuri ... Înainte să o ia la sănătoasa puse și următoarea concluzie, cu riscul de-a o vedea transformându-se într-un vasilisc terifiant gata să-l sugrume:

–        Ești cam lugubră.

–        Ah! făcu Antoaneta reacționând ca bețivul întins pe trotuar, dintr-o anecdotă: „Şefu’, cât e ora? să trăiți!” „E opt.” „Atunci înseamnă că nu m-am trezit încă.” Oare ce impresie   ți-ai făcut despre mine? N-am fost așa dintotdeauna, însă de când a dispărut Laura nu mă mai pot regăsi.

Și, aproape revenită pe pământ, îi vorbi apoi despre familia ei neînțelegătoare, cât putu de amănunțit și descurajant.

Prinsese rădăcini de caldarâm și simțea ce efort considerabil avea de făcut să se smulgă din loc. Puțin înainte să-și adune puterile pentru a pleca, își jucă asul din mânecă:

–        Și eu sunt artist, oarecum. Poate mă vizitezi într-o zi și, în timp ce-mi reciți poezii eu îți desenez portretul. Ai să vezi, am câteva tablouri.

Antoaneta prinse ideea și-i zâmbi complice.

–        Poate am să vin, dar însoțită de o prietenă.

–        Fie, dacă altfel nu se poate.

–        Știi să desenezi orice? De exemplu o imagine tristă. Un pom singuratic, o bancă alături, pe vreme ploioasă...

–        Da. Am să-ți fac desenul ăsta. Să treci pe la mine să-l iei.

–        Nu mi-l poți aduce tu?

Antoaneta? Se lăsa greu. Mai întâi trebuia plimbată prin cimitir, după aceea... rămânea de văzut.

A reușit să-i spună că înghețase și s-au despărțit.

Drumul spre locul său de cazare a fost mai zdruncinător decât anticipase. O dată ajuns, dezghețarea s-a produs încet, chinuitor... apoi, moleșit, s-a lăsat pradă somnului.   

 

Relația cu Antoaneta s-a consumat practic în acea noapte. Drept este că sfârșitul propriu-zis a fost constatat după o mică agonie.

Primul semn a venit din partea lui Preda. Om descurcăreț, grăsunul blond de Tomişeni ademenise o jună, „dacă o vezi, înțelegi că nu se ratează așa ceva” și profitând că amicul era singur dimineața în camera 14 din blocul IGO, îl trimise la plimbare. Vinovat de-acest deranj era celălalt amic al său, „netrebnicul de Krupa”, care deținea cheia de la ogeac – avea închiriată o cameră și o împărțeau câteodată.

A fost ziua în care a aflat că Preda o înșală pe Maria, nevastă-sa. Dar nu situația lui conjugală îl preocupa. S-a reținut să-l întrebe de Antoaneta, în ce relații se afla cu ea, nu voia să dea amploare unui lucru de nimic. Însă, ca un făcut, a prins frânturi dintr-o conversație despre ea, între femei, la Padre acasă și a avut prezența de spirit să nu intervină deoarece, ulterior a înțeles că se dezbătea subiectul acesta pentru el. În esență, se comentau cele două tentative de sinucidere ale Antoanetei, evenimente cu rezonanță la vremea lor, iar încercările, nu erau rezultatul disperării ci niște experiențe sinistre care vizau atingerea limitei dintre viață și moarte – își injectase o substanță, probabil un narcotic, puțin sub doza letală –, apoi s-a discutat și povestea morbidă a jurnalului Antoanetei din care citise, uneia dintre femei, câteva pagini despre halucinațiile sale în care o regăsise pe Laura... Brr!  De fiecare dată se arătase un „înger”. Antoaneta era în căutarea îngerului salvator.

Și, punct final se dovedi a fi o convorbire telefonică pe care Emil o susținu, când era la serviciu, cu Luciana, pe scurt Luci, o brunetă bine făcută, dar nu pe placul său, din anturajul familiei Preda. Apelul neobișnuit, fără precedent și fără vreo revenire, al Lucianei, s-a constituit într-un chestionar, de fapt un test cu temă unică: Antoaneta. Omul a fost sincer, de aceea a picat testul: „E nesănătoasă și, ca să rimeze, nu e nici frumoasă.” De unde să cunoască străvechea prietenie dintre cele două femei? și, a naibii de englezită, Luci i-a fredonat: „You gonna lose that girl” , melodia aceea de Beatles, după care vocea ei a fost înlocuită de a Antoanetei: „Prin urmare aceasta e părerea ta despre mine?” Eh! Fusese prins în flagrant, nu putea nega.

Din clipa aceea s-a așternut tăcerea peste acest subiect. Nu a mai auzit-o, n-a văzut-o, și nimeni nu i-a vorbit despre ea ori despre iubita ei, Laura Grozea.