Pe calea spre lumină este întuneric

S-au întâmplat multe la Talpa Iadului – astfel era numit locul acela, birtul, în fine, o dugheană unde-ți puteai petrece timpul... Îl petreceai cu un pahar de ceva alcool... Un pahar, două, o sticlă...

Se adunau ca moroii seara când îi servea Coculeana – cum ajunsese Coculeana să servească într-un birt e altă poveste. Când a sosit Halimandroc, înăuntru mai era băiatul ăla nesuferit care-i ședea în cale Coculenei și-i șoptea niște inepții, iar dincolo se odihnea Găzaru, adormit cu capul peste masă.

„Zdranga-zdranga!” au cântat clopoțeii, „uuh!”, s-a scurs încet spre locul său, știa Coculeana ce vodcă să-i aducă și în ce, dar nu-i era dat să scape de Nesuferitu... A venit repede să-l sâcâie.

-   Bă ţâncule, pă’ știi tu mă, cine-am fost eu? Eu am fost... Eu am...

Nu. Ce rost are să...? Ăsta a pornit-o cam devreme...

-   Halimandroc, îl împunse tânărul cu cotul, amical, între noi fie vorba... ți se mai scoală?

Mai și râde... bolovanul! E o vârstă când înțelepciunea sălășluiește în alt cap și te gâdilă la testicule! Să răspunzi e ca și cum ai vorbi tărâțelor care se uită la tine clipind a deșteptăciune.

-   Chă-chă-chă! Găzaru, dădea semne că se trezește. Chă-chă-chă! Ce-e faci bă frumosule? spusese nazal – era înfundat în mai multe locuri, inclusiv la minte.

„Pe cine-o fi întrebat? Pe mine?” gândi Halimandroc. „E-e amicul meu de pahar. P-ăsta nu cred să-l înghită...!”

Nesuferitu s-a și stropșit la el:

-   Ce-ai făcut bre, te-ai trezit că nu mai vezi?

Găzaru însă a decis că nu e cazul să-i dea atenție și a făcut așa ca și cum s-ar fi scărpinat de el:

-   Hai pleacă!

Apoi s-a-ntors către Halimandroc:

-   N-ai fost ieri!

A-ah! Regreta cumplit că-i administra banii Margareta. Dar, făcuse jurământ. Parcă-i suna în urechi vocea ei de copil handicapat: „Nenorociiitule! Un’ te grăbești să mori? Îți bei mințile cu golanii ăia...! Rămâi pă druuuumuri...!”

-   N-am putut, mi-a fost rău!

-   Prostule!

„Zdranga-zdranga!” A intrat Grasu. I-a măsurat pe-ăia cu ochii lui exorbitați și fără să-și miște musteața zise pereților:

-   Bună seara.

-   Bună Grasule, îi răspunse doar Coculeana care se împiedicase iar de Nesuferitu. Nu sta acolo că e scaunul lui Pașa! Și l-a adus de-acasă.

-   Ia uite ce pasăre de noapte! îl luă și Grasu pe Halimandroc. Ce faci mă bărzăune? Te-a căutat ieri încontinuu...

-   Cine?

-   Moartea...

-   Hâm! 

Înveți să devii nepăsător la birt. Nu este necesar să răspunzi unei provocări. Pur și simplu o refuzi.

-   Am greață, se strâmbă, la bancuri proaste.

Doi oameni pătrunseră aproape instantaneu pe ușă. Unul, cam chel, cu barbă albă și un snop de crengi abia înflorite, strigă din ușă „Saluut!”, celălalt, înalt, uscățiv, cu mustață oală, tuns scurt, foarte scurt și foarte gânditor, veni direct spre oamenii de la masă și le strânse mâna, apoi îl întrebă pe Halimandroc:

-   Unde-ai fost ieri?

-   Acasă.

-   Păi am întrebat-o pe Margareta și mi-a spus că ești plecat.

-   A dracu’! Îm, oi fi fost plecat!... 

-   Ăsta e sub papuc, zise Grasu disprețuitor.

Omul dădu din mână...

-   Ce țigări consumi?

-   D-astea.

-   Cu filtru? Dă-mi și mie una! Dacă vrei să servești fără, na!... Sunt cam iuți... 

Era vocea lui Găzaru, intrase și el în discuție...

-   Ți-am adus liliac, îi spusese bărbosul Coculenei. Uite, jumătate ție și jumătate îi duc mamei!

-   Ce sunt astea?

-   Liliac, era o tufă cu flori albe... Am escaladat gardul... Să se rupă cu mine! M-a ținut Titişor...

-   Tu nu vezi că e corcoduș?

-   Ce?

-   Astea sunt crengi de corcoduș! Ha-ha-ha-ha!...

-   E! Nu se vedea că afară e deja întuneric. Las’ că le duc pe toate mamei! N-o să-i spun că  i-am adus liliac, o să se bucure că sunt înflorite.

A revenit către grupul format deja la cele două mese:

-   M-am întâlnit mai devreme cu Pașa. Zicea că vine aici, da’ n-a ajuns. Unde s-o fi rătăcit huiduma? Ia uite față ce are Nilă! Ce-ai mă frate, te-a dat afară din casă?

-   Lasă-mă că sunt întors pe dos...! Când a venit Saveta dă dimineață a zis că moare, că divorțează, că dă foc la casă și p-ormă a zis că mă omoară pă mine...

-   De ce? a întrebat mirată Coculeana care venise cu băutura și o aliniase pe mese. Ce i-ai făcut?

-   Am plecat aseară de-aici la Nilă că era singur acasă, nevastă-sa făcea de gardă la școală... 

-   Și?

-   E! Ne-am încins, ni s-a făcut foame...

-   Nu cred!

-   Ce?

-   Nu cred că ați avut tupeu să mâncați toată mâncarea de Paște!

-   Pe toată, să mor eu, recunoscu Grasu!

-   A-a! Ha-ha-ha! Vai, ce nesimțiți!

-   Ne-am încins...

Nilă Găzaru se îndreptă puțin și se uită la Grasu:

-   Da’ a fost bine, nu?

Grasu doar și-a mângâiat puțin mustața în semn de aprobare, în schimb Bărbosul s-a înflăcărat:

-   Am consumat și la urmă am dansat...

-   A fost horă de băieți? întrebă râzând Coculeana.

-   Da, ha-ha!

-   A fost și colonelu’, mai zise Găzaru.

-   A dansat domnul colonel cu voi? râse Coculeana neîncrezător, imaginându-și un stâlp că dansează...

-   Ce crezi? L-am învățat pașii încălecați, întretăiați, încolăciți...

-   Ha-ha-ha-ha!...

Atunci deschise ușa un individ masiv, cam de 60 de ani, îmbrăcat cu o scurtă de piele...

-   Puf-puf! Pe cine vorbiți?

-   Nu vorbim dă matale dom’ colonel...

-   Nu? Mpuf-puf...

-   Să poate? Ai bre...!

-   Et-ce greu să intră aici! Este o baltă chiar în pragul ușii, puf-puf! A trebuit să sar, îmhop! Coculeana, mpuf-puf! De ce nu mături apa asta? Ce dracului faci toată ziua?

-   Ia mai lăsați-mă dom’ colonel, ce mă bateți la cap? Plouă și se-adună apa acolo. Ce vreți să mă întind eu preș că trece dom’ colonel?

-   Da-da, ziseră îndrăciți oamenii de la masă.

-   Da-da, mpuf-mpuf, râse și domnul colonel care se apropie de ceilalți salutându-i: Păi, mpuf bună seara, puf-puf!

Acesta era colonelul Puf-puf. Fusese șeful unui Centru de recrutare – ofițer pe timp de pace într-un centru de recrutare, ce viață, să o tot iei de la capăt! –, lucrase acolo de tânăr și se retrăsese, pensionar, la casa lui din Tomişeni. Ei...! Comandă o sticlă, nu-i plăcea să bea din pahar. 

După el a intrat alt personaj, unul obez, care se uită prin geamurile mari ale localului afară, apoi zise grăbit: 

-   Salut, bună seara, Coculeana, curge apa la toaletă?

-   Curge da’ nu merge closetul!

-   Ştiu-ştiu!

-   Ce-ai pățit mă Pașă, unde ai întârziat așa?

-   Îți zic, îți zic..., și se grăbi spre coridor în spate.

-   Acuma o jumate de oră... Cine? Capabilu?...

-   Taci... Şşt! Moment poetic! Halimandroc!

-   Ai! Ce-i, ce-i...?

-   Ce faci mă, vorbești singur? N-ai băut decât două pahare!

-   N-am nimic, ce-am?

-   Hâc, hâc, hâc... hâc!

S-a înecat colonelul...

-   S-a defectat dom’ colonel! Dom’ colonel...? Ce-ați pățit dom’ colonel?

-   Ce e? S-a înecat?

-   Dă-i pă spate!

-   Hâc! Chî! Puf-mpuf! Gata-gata!... S-a dus. Am înghițit asta.

-   Ce era domnule...?

-   Inelul de la sticlă, zise foarte calm Grasu.

-   O sticlă capabilă de vodcă, se lămuri și bărbosul Dragu poreclit Capabilu, iar Coculeana izbucni zgomotos în râs.

-   Mda, puf-mpuf-puf! E prima, mpuf, dată că, pus, s’ r’pe de mpuf dop. Hă-mpuf-hă-hă!

-   A se înțelege asta, zise Grasu făcând un semn obscen cu degetul.

-   Îți traduc io, sări din locul său adormitul Găzaru.

-   Ia lasă!

Pașa reveni de la toaletă ștergându-se pe mâini, apoi se instală pe jilțul său:

-   Astăzi ai JB, fata mea? Cu sifon...

-   Să știi că am rom cubanez, cinci ani vechime.

-   Vreau și eu, își încercă vocea Nesuferitu. Vreau și eu!

-   Îl țineam pentru Paşa, dar am să-ți pun și ție.

-   Mă paşo dă ce lucru capabil te-ai împiedicat pe drum să întârzii... o oră ca...

-   ...pabilă.

-   Da.

-   Care oră?... Mă da’ mai dați-l din sufletul meu p-ăsta! Pleacă mă omule, ce-mi stai în coaste? Du-te mai încolo!

Nesuferitu îi râse-n nas, ba chiar întinse mâna să-l ia de mustață, lucru enervant, care-l cutremură de scârbă pe Pașa.

-   Bă, eu nu permit nimănui să... Ia mâna! Cară-te!

Și se ridică furios, iar Nesuferitu se îndepărtă ușor, rânjind să i se vadă colții.

Pașa își aprinse o țigară și o molfăi nervos, apoi se calmă...

-   Bă Dragu tatii, și ochii îi sclipiră glumeț, mă luase un freamăt la burtă de nu mă mai puteam ține. Știam că aici e stricat veceul și m-am dus la blocuri, între tomberoane... M-a tăiat, înțelegi? Am ajuns acolo și m-am deșertat... instantaneu, ce să vă zic? când, aud o voce: „Bravo şefu’ dacă te așezai puțin mai încoa îți dădeai drumu’ pă mine!” Era unul acoperit de cârpe...! „Iartă-mă, dom’le, nu te-am văzut...” „E, lasă-lasă, nu-i nimic. Să mai întâmplă...”, mi-a zis omul tare prietenos. „Uite ce-am pățit eu alaltăieri...”, mi-a povestit cum îl trecuse pe el în mijlocul orașului... Eu terminasem și m-am gândit că-mi trebuia... hârtie. Ce să fac? Să caut în gunoaie? Îi spun: „Iartă-mă că îndrăznesc, da’ n-ai cumva niște hârtie?” „Te servesc şefu’! Să poate!”… Și i-am dat cinci lei. Mi-a mulțumit: „Să trăiești şefu’! Mai poftiți!” „Mai poftiți”, auzi! Băiat politicos, oferă servicii de urgență!

-   E Pocitu, Fane Pocitu. Ăla mai doarme la tomberoane... Unu’ care cerșește în colț, la Select...

-   A! Nu v-am povestit, le zise Grasu, cum am cerșit la Select...?

-   Și ai luat bani?

-   Să vezi! De câte ori venea Gicuţă, puştiu’ ăla de vinde ziare, „Dă-mi bre nea Ionuț și mie un leu...!”, îi dădeam d-o bere. Într-o zi, mi-a cerut, m-am căutat în buzunare, m-am căutat..., nu mai aveam nimic. „Du-te și tu la colț, așază-te acolo, pe trotuar și cere că îți scoți un ban!” „Nu mă duc bre că am fost și m-a gonit ăia de la miliţie, mi-a zis că dacă mă mai prinde mă ia la bulău.” „Hai mă, i-am zis, că stăm amândoi, să vezi că nu se ia nimeni de noi!” Și ne-am așezat amândoi pe trotuar. Eu ceream cam așa: „Dați-mi și mie niște bani că-mi trebuie de țigări!” Oamenii mă știau sau nu, vedeau că sunt îmbrăcat curat, dichisit, ziceau că sunt țicnit, că am o problemă, ce știu? și-mi dădeau, așa că în zece minute făcusem vreo zece lei. Gicuţă nu luase nici un leu! „Na mă, du-te și bea trei beri!”

Chiar și colonelul, care-și îndesase pipa și părea ca de obicei, absent, îi ascultase zâmbind și, după ce trase primul fum, simți că are de spus ceva:

-   Cocu... mpfu! Cocu... puf-puf! Leana!

-   Da. Zi dom’ colonel!

-   Mai pune la băieți mpuf-un rând! De la puf-puf! mine. Am luat pensia astăzi.

-   Să nu aveți necazuri cu doamna colonel, vă duceți fără bani acasă?

-   Eu? Mpuf-puf! Eu, mpuf-puf! sunt bărbatul, nu mpuf-puf! doamna... colonel! Ce, eu ascult de ea? Puf-puf!

-   Bravooo! Să trăiască domnul colonel! strigă Capabilu.

Colonelul se mulțumi să zâmbească protocolar ca un filantrop de meserie, bătu cu degetul în pipă ritmat și chiar dădu să se ridice puțin de pe băncuța lui construită din câteva lăzi de lemn. Era așezat pe un loc strategic, aproape de colțul spre coridor.

În timp ce Coculeana desfăcea sticla de vodcă, apăru de-afară o femeie, se poziționă drept în fața ușii, își trase puțin de pardesiu, că-i părea deranjat, și se îndreptă țeapăn spre bar. Observând oamenii din local zise cu voce tare:

-   Să trăiți domnul meu general!

-   Mpuf-mpuf...!

Femeia scoase cu clinchet o sticlă din pungă, pentru că o atinsese de marginea barului și nu mai spuse nimic decât dădu din cap iar Coculeana îi aduse o sticlă de bere plină, capsată, care fu degrabă ascunsă în locul sticlei goale. Apoi, urmărită de privirile oamenilor dinăuntru, plecă demn spre ieșire, reușind să nu facă decât unul sau doi pași lateral.

-   E beată mangă, a constatat pentru toți Capabilu.

-   A cinsprezecea sticlă azi. Bea femeia acasă…?

-   Dacă mai vine, eu o poftesc la masă...

-   Nu cred că mai vine că se face Paștele și pe-aici și mai plecăm și noi la Înviere azi!

-   Ce-ce? Adică ne dai afară?

-   Da’ voi nu sunteți creștini?

Întrebarea asta produse rumoare printre consumatori! Desigur, toți erau creștini la Talpa Iadului! Chiar și Belzebut fusese... creștinat în ritualul ortodox... Totuși, Elena Coculeana era o drăcoaică de femeie, avea o inimă de câine! Să-i scoată devreme din casa lor chiar și de Sâmbăta Neagră... Și-apoi le-a mai zis:

-   Știți că trebuia să țineți post de băutură? Și ieri, și alaltăieri..., tot Postul Mare!

-   Și nea Gârdu Belzebut cum mai face planul? Se plângea că nu mai merge, că închide taraba...

-   Păi de el vă pasă? Nu vă pasă de sufletele voastre?

Care „suflete”? Ce mai vorbărie de muiere proastă! Și pentru-atâta lucru îi dădea afară pe Poarta Tălpii Iadului! „Noi suntem damnați, mămicule...”

-   La ce-ai mai ținut deschis, atunci? Și ne-ai luat banii?

Se mai domoliră puțin când Titi Tenie zis Panglică își exprimă o nedumerire:

-   Eu nu mai știu cum am ajuns acasă! M-am trezit că zac în pat. Doar n-oi fi zburat!

-   Am zburat împreună boule, că te-am sprijinit eu pân-acasă. Te-a pupat nevastă-ta când te-a văzut?

-   La mahmureala pe care-o aveam? Am scos din mine toată mâncarea...

-   Ptiu! Ia-l de-aici Nesuferitule! Du-l să nu-l mai vedem! a zis revoltat Grasu.

-   Pe cine?

-   Pe ameţitu-ăla...

-   Nici mpuf-mpuf! nici eu...

-   Pe tovu’ colonel?!, se uimi Nesuferitu.

-   Nnu puf-puf-mpuf, nu-nu sun-mpuf-tem da-mpuf-da-mpuf-naţi! Eu nu, puf-puf! Sun-mpuf-tem vi... sun-puf... vici-puf-oşi, da.

-   Din această dilemă nu putem ieși! a concluzionat Grasu păsăreasca domnului colonel.

A privit spre Capabilu, omul care ar fi putut să-l înțeleagă, dar, pentru că acesta vorbea ceva cu Pașa, deci nu-i urmărea inteligența, și-a mutat privirea și s-a văzut oglindit de geamul mare al localului.

-   Ai! făcu. Uitasem că și astăzi e ospăț! Așteptăm să se înfățișeze doctor Menghele!

-   De ce? întrebă din prima Coculeana.

-   Deoarece ne aduce ciorbă de burtă...

Abia își încheiase Grasu propoziția că s-au arătat la geam ochii uriaşi de broscoi prin care un individ încerca să vadă de-afară cine se află înăuntru, apoi, în pragul uşii deschise s-a oprit un moment straniul personaj despre care tocmai se vorbea.

-   Uite-l! A sosit printre noi doctor Menghele-le!

Și Coculeana îl știa pe individul căruia Grasu îi spunea „doctor Menghele”, un infirmier la spitalul de copii, avea clienți mulți angajați de-acolo, spitalul era pe-aproape, dar între toți Menghele ăsta era cel mai deranjat sus, la mansardă. Umbla îmbrăcat într-un halat alb, pătat ici colo de o substanță roșie, galben și roșu, dar nu oranj, deasupra își ținea un șorț de mușama aparent crem cu nuanțe kaki, și la ochi purta niște ochelari de sudor. Deci, individul slăbănog și-a ridicat ochelarii pe frunte apoi, arătându-și gingiile bărbierite de incisivii de sus, de-aceea îi stăteau colții înfipți în buze, zise lătrat Coculenei:

-   Să-mi pui și mie... cinci sticle... de vin negru... șase...

Două întrebări au fost aruncate instantaneu:

-   Ai adus?...

-   Cinci sau șase?...

-   Ce? se simți încolțit Menghele. Cum?

-   Cinci sau șase? strigă mai tare Coculeana.

-   Au? M-m-mai bine... șapte...

Și se îndreptă spre Grasu pentru a scoate dintr-o plasă sticla murdară de un litru în care se afla lucrătura aceea lăptoasă.

-   Ce-i aici?

-   N-am zis bă că aduc? Nu se esistă mai bună, este... ce-eh! e-e... scopul existenței...

-   Cum le-ai vârât înăuntru? Să mor dacă am mai văzut așa ceva!

-   Treaba mea...

Grasu nu-și revenea din stupoare întrebându-se cum reușise Menghele să chinuie fâșiile de burtă...: „Cum le-a băgat ăsta înăuntru? Ca pe viermi, una câte una!” în timp ce Menghele îl acostase pe Nesuferitu:

-   Hai vii, că io nu stau, mă cheamă datoria?

-   Viu-viu, da’ trebuie să iau o promisiune, un telefon, trebuie... de la...

-   Ți-l dau io, îl găsesc io! Asta nu era măritată? E măritată da’ se dă fată mare.

-   Nu mai e bă...

-   Când îți spun că e ocupată... 

Și îi șuieră printre colți:

-   O pune cu Belzebut...

-   Da? Ce dacă? O pune și cu mine...

-   Băi vii? Cinci sute de waţi frate! Zici că e avion. Bate până în interioru’ bisericii. Dărâmă zidu’! Fac în pantofi de frică. E trăsnet...! Hâe-hâe-hâe-hâe!...

Coculeana i-a pus sticlele pe bar, însă, dintr-odată s-a răzgândit:

-   Nu pot, mă linșează moș Gârdu dacă ți le dau și pe-astea pe datorie!

-   Îm? Stai că-ți dau o parte din bani!

Gârdu, numit și Belzebut, era șeful de local, toți îl cunoșteau, un burtos cu „cârma”, nasul adică, mare. Un gherţoi, ăla n-a făcut cinste în viața lui!

Menghele a scos o sută...

-   Tu știi cât ai de dat?

Cu mâna tremurând, Menghele mai scoase din buzunarul de la spate încă o sută...

-   Nu mai am! Îți aduc restul...

Coculeana încuviință deși, după cum era de încruntată, se părea că interior, în capul ei, lupta dintre bine și rău fusese câștigată de cel rău... Menghele se grăbi să ia sticlele, trei în plasă, două în brațe și celelalte două...

-   Hai, vii? Ia și alea! Poftă bună băieți!, îi spuse lui Grasu.

-   Mersi. Nu mai stai? Îți dau o bere!

-   Nu bă, mă cheamă datoria. Sunt de gardă.

-   Tocmai de Paște ți-ai găsit să faci de gardă!

-   Eu nu cunosc Paște, sărbători, când sunt de gardă prin urmare sunt de gardă...

Nu poți ataca un astfel de silogism, te cutremură perfecțiunea lui!

-   Vin și mâine, îi transmise Nesuferitu Coculenei laolaltă cu o bezea.

-   N-ai decât, și zise încet lui Pașa, că mâine sunt liberă!

Și-i... abia se liniștiseră puțin, Coculeana a pus la încălzit burta din sticlă într-o cratiță pe reșou, au dat radioul mai tare, că era și muzică, iar ambientul părea mai plăcut, Halimandroc se adâncise într-o conversație vitală cu vecinul de masă, Titi Tenie, ceva despre semiotică și despre marele Minovski, Grasu îl mințea pe Capabilu în legătură cu senzațiile exotice pe care le poți trăi într-un bordel ţigănesc, Pașa, uite-așa se liniștise încât îl prinsese moțăiala... Deodată auziră aceste vorbe:

-   Uite, trece Moartea, mpuf-puf!

Au râs toți, atât de nepotrivită le păru intervenția colonelului, dar, observând că încerca să se subțieze, să se micșoreze, să se ascundă, au întors fețele și au văzut afară o femeie masivă care se deplasa, poticnindu-se, prin fața localului, privind înăuntru. Era doamna colonel, cu toții o cunoșteau. Femeia a trecut încet-încet până a dispărut dincolo de local și simțiră o ușurare de parcă scăpaseră neschilodiţi dintr-un accident. Au scos un strigăt de victorie: E-e-e!

-   A trecut? întrebă colonelul de după colțul peretelui.

-   A trecut...

Și încremeniră văzând că femeia se întorsese, mergând cu spatele. A deschis ușa:

-   Aici errai, firr-ai al drracului?

Colonelul a sărit de pe bancă, abia se așezase, și a luat poziția de drepți.

-   Mpuf-puf, da mamă!  Adineauri am puf-puf! intrat...!

-   Mi-inţi! 

Doamna colonel, mare cât dulapul, îmbrăcată cu o pelerină verzuie, înaintase sprijinindu-se în baston, şontâc-şontâc! Oare cum reușise să meargă cu spatele?

-   Miinţi! Afară plouă și haina ta nu e udă deloc.

Părea foarte pornită...

-   Trreeci acasă!

-   Da mpuf-puf, da, imediat mamă! 

Domnul colonel părăsi câmpul de luptă și se strecură pe lângă ea uitând să-și ia rămas bun, însă doamna colonel nu-i iertă și le înfipse cuțitul:

-   Scuzați de deranj, băieți!

Îi lăsă astfel înfrânți și umiliți...

-   Heeei, ce se întâmplă aici? îi trezi Coculeana. Nu vedeți că fierbe ciorba de burtă?

Era timpul să schimbe băutura.

-   Dă-mi o bere, comandă Capabilu. Mi s-a făcut sete de-odată! Cum mâncăm burta? La troc? Pe rând?

-   Vă dau tacâmuri, le-a zis Coculeana, vă pot aduce și farfurii, oțet, dar să știți că nu mai am usturoi... Eu n-am prea găsit fâșii de burtă în ciorba asta.

-   Unde e pramatia aia ca..., îl întrebă Capabilu pe Grasu.

-   ...pabilă...

-   Ca panarama.

-   Krupa?

-   Așa îi spune?

-   Puiu, zise Coculeana.

-   Mă frate, ăsta mi-a luat cheia de la casă și nu mai pot intra. Merg la mama. S-a plictisit și aia de mine!

-   Hă-hă!, râse Grasu. E la oceac c-o fată mare!

-   Mică, mare să fie, da’ să știu și eu! N-o mai termină odată? Cât o ține? Îl prind eu și-l jumulesc de pufi!

O întrebă pe Coculeana:

-   Ouă ai?

-   Da. Vrei ochiuri?

-   Să-i duc mamei vreo zece ouă, mai spuse Capabilu.

-   Bine, ți le pun într-o pungă.

În sfârșit, s-au poziționat să se ospăteze.

-   Eu nu mănânc, țin post de carne, le zise Pașa.

-   Măcar să guști.

-   Nu.

-   Ce e asta bă fratee! s-a strâmbat Găzaru. Fiertură dă ciorapi jegoși.

-   Mie-mi place, făcu Grasu.

-   Și mie, îl susținu Capabilu.

Ceilalți au refuzat să guste ciorba de burtă a lui Menghele.

-   Sunteți siguri că n-a pus cianură înăuntru? își roti ochii malefic Pașa.

-   Nu știi ce-ai pierdut gogule!

-   Habar n-aveți ce gust are ciorba de burtă bine făcută! i-a stârnit Găzaru.

-   Uite cine vorbește! Uite-al dracu’! Nu te făleai că aduci tu ciorba ciorbelor de burtă? Ai și uitat?

-   Da. Ce? A! Să aduc io...? A! Bine bă, da’ nu v-am zis? Da’ cui am zis? Da’ cum să uit? Am mers la nea Furdui, când? joi? marți? joi sau marți, la fochistu’ dă la spital, nea Furdui, moşu’, uite-așa m-am dus, crăcănat, cu oala și cu spumiera deasupra. Am luat un chil jumate dă burtă de la vită dă cea mai bună, am spălat-o încet, bine, după aia am tuns-o, am curățat-o, și am tăiat-o felii subțiri, da’ nu ca fideaua, așa să să simtă, și două chile de oase de vită... Am pus la fiert în apă oasăle dă vită și burta, după ce a dat în clocot mare am aruncat apa și am pus alta, am lăsat-o așa să fiarbă, cu vro două trei linguri dă sare, am mai dat spuma și am tăiat frumos zarzavatele... după aia m-am retras un pic la o partidă dă table cu nea Furdui. Să-l fi dat marț dă vro două ori, trei, ce zic? „Ia să văd că s-a fiert carnea”, știi, să pun și morcovii..., așa...  când... să spun? când am dat cu linguroiu’... nimic frate! Nimic! Nu mai era nici urmă dă carne în oloiu’ ăla! Ce s-o fi întâmplat?, că nu zburase pă fereastră!... S-a-ntâmpla’ că lângă cuptoru’ ăla, e niște dușuri și nea Furdui le dă voie la ţiganii dân cartier să mai vină să să spele, joia, e ziua lor, sau marțea, vine toți cu femei și copii... Ia și el un leu-doi... Ciorile a văzut acolo carnea și a ciordit-o pă toată, mi-a lăsat doar oasele grămadă!

-   Și cât ai lipsit, gogule?

-   Ce...? O jumate, îm! dă oră... Până-ntr-o oră!...

Auziră distinct „ka-za-cioc”, la radio, iar Tenie se simți provocat și ieși în singurul spațiu liber din mijlocul sălii:

-   Vă fac demonstrația de măiestrie...

A ridicat mâinile lateral – una era ocupată cu țigara, cealaltă cu sticla de bere – și s-a pornit să încalece picioarele. Era ca o trestie care-și mișca doar partea de jos, de la rădăcină. Atmosfera s-a animat subit, „băieții” s-au redresat și l-au susținut:

-   Ca-za-cioc!

Tenie a căzut pe tur de două-trei ori și a obosit – lăsase sticla, să poată face acrobațiile, îndesase țigara în gură și a primit mândru uralele apoi, suflând din greu, găsi vinovatul pentru prestația lui sub așteptări:

-   Am să le mai las!, vorbi despre țigara Carpați pe care o stinse apăsat în scrumieră.

Și luă brusc o traiectorie de loc naturală, se dădu în dreapta, apoi căzu peste lăzile din stânga.

-   Ei-ei! Ce-a pățit gogu, mă?

-   I s-a smucit puțin terenu’. Las’ că așa a crescut mare! Hopa sus!

Chiar Pașa s-a ridicat greoi de pe scaun și s-a mișcat spre ghiaurul numit Grasu.

-   Ah, ah!

-   Ia uite-l și p-ăsta! I-a intrat scaunu-n cur!

-   Dă-mi și mie mă puțin din ciorba aia!

-   Ce să-ți mai dau că am mâncat-o pe toată, i-a zis Grasu ștergându-și elegant, cu șervețelul, mustața. Bună. Îi mai trebuia puțin usturoi, un pic de oțet, niște smântână...

-   Și burtă, îl completă Capabilu. N-am găsit măcar o fâșie de burtă. Numa’ zeamă! ’Ai să jucăm o carte mică! Ieri n-am făcut c-am mers la ăsta, alaltăieri... nu știu ce-a mai fost, acum...

Coculeana curățea mesele, hotărâtă să-i dea afară:

-   Acum putem în fine să plecăm acasă, a zis.

-   Abia ne-am încălzit puțin, s-a plâns Capabilu!

-   Vine Paștele!

-   Hai bă, poate ne mai spălăm și noi păcatele!

-   Nu ne mai spală nimeni...

-   Ce vrea moşu’?

-   Nu-l mai stârni pă groparu’ ăsta mă! Nu știi că-i prost când se-mbată?

-   Sunteți o adunătură de pramatii! se strâmbă cu dezgust Halimandroc. Niște... dintr-ăia... mârlănoi...

-   Am zis eu ceva de rău, nea Hali?

-   N-am cu cine discuta...

-   Lasă gogule că mergi cu mine acasă și-mi zici mie că eu te-ascult, îl liniști Grasu. Coculeana, dă-ne câte-o bere să avem la drum, că afară ne-ai dat cu o oră mai devreme. Da’ fără bani, gratuit, că e Paștele...

-   Bine-bine! Vă scriu la catastif, acum!

-   Dă-ne două...!

    

Au ieșit din local și s-au despărțit, Pașa a plecat cu Nilă, ei locuiesc aproape unul de celălalt, Grasu și Halimandroc au traversat pentru a merge pe strada cu blocuri de patru etaje, iar Titi și Capabilu au hotărât să o însoțească pe Coculeana până la stația autobuzului, Capabilu locuia, de nevoie, cu mamă-sa, iar Titi ar fi trebuit să fie așteptat, nu prea departe, la casa lui, de... nevastă. Nu mai ploua, dacă o fi plouat și nu fusese doar o stratagemă a doamnei colonel, pentru că asfaltul nu era prea umed. Au plecat pe drumul lor urându-și fericire extremă... în irealitate...

Pe stradă era întuneric, mergeau spre stația de autobuz de la șosea, iar Titi părea transportat pe Uranus cu gândul:

-   Dă-mi voie să mă sprijin de tine, i-a zis Coculenei, că sunt tare ostenit!...

Ea micuță, el un plop înalt...

-   Pot să mă sprijin și de ăsta?

Capabilu avea mâinile ocupate, într-una ducea crengile sale și punga cu ouă, în dreapta altă pungă, două kilograme de cartofi,  iar drumul era lunecos...

-   Nu am nicidecum intenția să-l las pe Sandu Calup să controleze piața cu materialul lui. Îl aduce din Austria, eu din America, fiecare pe domeniul său, numa’ că de două trei luni operează pe piața mea. A venit cu o noutate, cică oferă garanție! Garanție la medicamente și la anticoncepționale... Adică, dacă nu dă rezultat în 24 de ore îl ia îndărăt... Ce mai pungaș! Eu am pregătire nu sunt habarnist... Fiecare trăiește cum poate. Abia dacă-mi scot investiția. Dau la vamă, la poștă, la miliţie și fac o sumă. Îmi zice aia mică de la obstretică, proasta aia dinţoasă,... capra: „Dumneata ești un agent al Morții”. Eu? N-am omorât pe nimeni. Că nu sunt autentice, că a făcut nu știu ce septicemie una care a luat... Da’ ea nu a văzut ce scrie? Sunt în garanție. E marfă autentică. Americană. Acum se face în Asia dar e de firmă, să mor dacă nu...

Dragu a interpretat un monolog tot drumul despre ocupațiile lui, medic, farmacist, bișnițar, farsor, cu toții bănuiau că e și turnător... Un tip... capabil!

-   Nu cred, îi răspunsese Coculeana lui Titi.

Titi Panglică s-a prăbușit peste Coculeana și o strivea de gard, abia mai puteau înainta. Dragu  avansase considerabil și vorbea ca tonomatul fără să observe distanța care-l separa de ascultători. Au reușit cu greu, ce drum chinuitor! să ajungă în stația de autobuz.

-   Mergeți acasă că pot aștepta singură!

-   Nu, rămânem până vine mașina, au răspuns ei, hotărâți să fie cavaleri până la capăt.

Titi avu chiar timp să-i facă o declarație.

-   Coculeana, știi cât te iubesc eu pe tine?... Nu în sensul acela, așa...

-   Ha-ha-ha-ha!... A-a-ah!... A-a-a!

Dragu izbucnise în hohote și ridicând brațul a izbit de stâlpul aflat în spate tufele și cele zece ouă pe care le ducea în punga de plastic... 

 

-   Hai bă gogule că o țin și pe-a ta să n-o scapi de la gură! îi spusese Grasu lui Halimandroc vorbind despre sticla de bere. Îți trebuia o suzetă...

Apoi a constatat:

-   Nu mai plouă!

-   Se văd stelele?

-   Tu ce ai, nu te poți uita la cer?

-   Amețesc dacă mă uit în sus.

-   Pe partea asta sunt stele. Dar pe unde mergi tu, nu.

-   Pe unde merg eu, nu, pe unde merg eu, nu, pe unde merg, nu..., să merg pe unde?... Pe unde să nu merg?...

-   Nu ți-e bine?

-   Vreau să privesc cerul plin de stele!

Halimandroc se împiedică în propriile picioare iar Grasu nu-l putu reține. Cât de bine intuise încât îi salvase sticla!

-   Ce-ai făcut mă? Ți-ai spar’ nasu să mor io! Bă cât de fleaţă ești! Ia uite bă gogule, îți curge borşu’ pă nas, bă! Cu ce...? N-ai tu o batistă?

-   Mă-ntind pe spate și-mi trece...

Halimandroc se-ntoarse pe spate. Grasu i-a găsit în buzunarul hainei o cârpă și l-a tamponat întinzându-i tot sângele pe față.

-   Uite Carul mic, vezi?

Grasu așeză sticlele cu grijă pe asfalt și se întinse alături de Halimandroc.

-   Unde?

-   Ăla...

-   Ce de stele!

-   Luminători. Știi cum e scris la cartea sfântă? „Niște luminători în cer”. Doar atâta! Este un azil pentru suflete Pământul. Da’ să fii convins că cei mai mulți oameni sunt simple iluzii. Nimic n-are valoare pentru că nimic nu poate fi transportat de suflete. Nici măcar gândurile. Uite, vezi Calea robilor, că acu’ de-abia se dezvăluie? Acolo vom sta la coadă.

-   Constelațiile zodiacului unde sunt?

-   Hai să ne urcăm pe deal! De-acolo se vede tot.

-   Pe care deal? Ce deal gogule? Tu nu poți merge pe pământ drept. Cum să urci?

-   Pot să zbor!

-   Poți pe dracu’!

-   Uite steaua Regulus, e steaua asasinilor.

-   Care?

-   Dincolo!

-   De-acolo vin asasinii?

-   E un semn la naștere...

-   Ce Lună frumoasă, spuse Grasu privind astrul argintiu, ușor subvolat de o pânză subțire de ceață.

-   Eu am fost pe Lună. Pe partea invizibilă a Lunii. Știi că are o parte nevăzută pe Pământ? Acolo se-adună vrăjitorii de Sabat.

-   ’Ai mă gogule? Să mori tu! Ești vrăjitor.

-   Nu eu. Margareta e. M-a vrăjit să fiu dependent de ea. Sunt victima ei mă băiatule! Știe toate vorbele, toate cântecele și descântecele și vorbe de bine și blesteme. Știe să te îngroape dacă vrea.

Pe Grasu îl traversa o ușoară amețeală. Ce zic „ușoară”? Se simți bleg! „Hî! Ce...?” Îi veni în minte, fugitiv, ideea că Menghele a pus un narcotic în lichidul acela alb pe care-l consumaseră, ca Haplea, doar el și Capabilu. Unde rămăsese?  „Pe Lună eu am... zburat peste întinderi sterpe...”

-   Ai văzut, ai văzut?

-   N-am... Cine e?

Parcă trecuse peste ei o umbră...

-   E Margareta. Călare pe mătură...

-   Ce spui acolo gogule?

Și deodată simți că zboară. În salturi, dădu greu din aripi mari și negre. Sări de vârful pomilor, înaintă în zig-zag...

-   Suntem în întuneric, auzi nu departe o voce ca un foșnet răgușit, o hârâială, suntem în întuneric!...

Era vocea unui liliac ce bătea aerul nu departe de el.

-   Nenea Hali?

-   Da măi băiatule.

-   Ce s-a-ntâmplat?

-   Suntem în întuneric.

-   Și unde mergem?

-   Acolo...

Auzi vacarmul simți cum vibra, mai aproape, mai aproape și zgomotul se lovi de el ca un zid. Căzu și se agăță de crengi apoi atârnă cu capul în jos. Alături de el se prinse al doilea liliac. Nu departe se afla mulțimea zgomotoasă care spunea... Ce spunea? Vorbea în zeci de limbaje distincte, individuale, necunoscute... Nu înțelegea ce spune. Era foarte obosit, atât de obosit că abia se putea ține agățat de copac.

-   De ce mă simt așa de greu?

-   Fiindcă se apropie lumina albastră.

Era ca și cum se lăsa o perdea albastră din cer. O auroră... Și nu era doar lumea aceea, văzduhul se umpluse cu ființe mitice, sfinți, nimfe, fauni, centauri, gorgone, sfincși,... Toți priveau un punct luminos care se multiplica, se aduna, se mărea.. O flacără...

-   Marele Spirit, îi zise liliacul.

Marele Spirit aprinse tot întunericul și îi lăsă pe toți arzând albastru și galben. Lumini și luminițe care se apropiau, se îndepărtau, se împreunau și iar... și iar, mai departe... A rămas doar o lumină. O auzeau, era o lumină modulată de un sunet înfundat, pe frecvență joasă.

-   Lumina neagră nu are fotoni. Este o lumină grea.

Nu se mai putu ține de copacul acela și căzu pe pământ. Corpul său prinse rădăcini. Se răsfiră degrabă, îi crescură ramuri, frunze, flori și fructe... Se nimerise să fie un dud...

Lângă el s-a întrupat un individ. Ar fi vrut să-l îndepărteze cumva să nu-l ude la rădăcină, însă copacii nu se mișcă...

-   Ce faceți aici, consumați alcool pe domeniul public?

Grasu reuși să se ridice într-un cot și văzu că este miliţian.

-   Nici gând, ne-am așezat că suntem obosiți.

-   Hai, hai sus! 

Se apropiase încă unul, după semnalmente de aceeași teapă.

-   Hai! Ia să văd, dă-mi buletinul!

-   N-am, i-a zis calm Grasu. Sunt cu tata.

-   Da?

Miliţianul deveni puțin confuz când îl văzu pe celălalt. Era p-pocit! Ce-are? Nu cumva l-a bătut fiu-său?

-   Dă-mi buletinu’! îi ceru, de această dată lui Halimandroc...

Halimandroc era mult prea turmentat, n-a înțeles mai nimic și oricum n-a putut transmite decât:

-   Ce rrr-am... Rr...

-   Ai buletinu’ la tine?

-   Rr... N-nu c-că stau acolo, încercă să fixeze cu degetul un bloc din spatele capului său însă nu reuși să-l oprească din mișcare.

Ce să facă? Era o enigmă pentru cei doi miliţieni. Să evacueze spațiul public, să aștepte duba, să restabilească ordinea cu bulanul, ori...? Au capturat sticlele de băutură și i-au trimis la casele lor.

-   Măi rrr... să nu-mi... iau berea că eu plătit-o.. am!

-   Ce spui lepreo? a pătruns în dispozitiv plutonierul Vişinevski, care se aflase în penumbră. Te opui?

Halimandroc se opuse categoric în timp ce Grasu avu o reacție de „nu sunt cu, nu cunosc la el, nu văzut în viața mea!” Plutonierul Vişinevski bătu bulanul de palmă foarte fericit că venise momentul altei distracții. Băuse doar o sticlă de vin negru cu nesimțiții ăia, cu dracii tineri, o sticlă era puțin dar destul... Putin desigur... Zgomotul, „Heeel-hel-hel-hel-hel-hel!” o chiţăială sinistră de hienă, ce animal țineau închis în cușca stației de amplificare? „La secție, vă duc pe toți la secție!” Oamenii nu știu că nu intră mai mult de cinci persoane în camera de detenție. N-au nici pat să doarmă acolo. S-au văicărit că este pângărită biserica. „De ce credeți?”... „Sunteți mai fericiți?”

Grasu a plecat spre casă. Tot i se părea că se învârte în loc. Mergea, făcea pași însă parcă n-ar fi mers înainte. Se rotea. Se tot rotea, phii da’ ce greață, ce durere de cap greu, greu, greu! Îl trăgea capul într-o parte. Se duse în salturi către șosea. „Pavel Zăgănescu” era denumirea șoselei, numele actorului, prietenul său, gogu... Când îi dăduseră și nume de șosea? Cât timp trecuse? Nu cumva a murit gogu? „Am îmbătrânit și nu mai știu ce-am făcut de când aveam treizeci de ani!” „Și doi, și trei... Ce-am făcut?” E trist. Nu știți ce trist este să devii amnezic, să te golești deodată de jumătate din viață! Asta era! Jumătatea aceea de viață atârna mai greu, îl trăgea într-o parte, mai precis către stânga. Văzu în fața lui un munte de trepte. Acolo sus e Raiul. Sus e domiciliul lui Dumnezeu! Se așeză pe prima treaptă să se odihnească. Și dacă nu e? Nu e Dumnezeu sau nu e drumul către rai? „Băi gogule, da’ Raiul e același lucru cu Paradisul?” Phii, ce întrebare dificilă! Și brusc realiză că nu își cunoștea domiciliul actual. Îl știa doar pe acela de acum treizeci de ani... Ar fi trebuit să se întoarcă să-l întrebe... Pe cine? Se întâmplase cândva... Se ridică de-acolo. Își urmă jumătatea pierdută și văzu Calea. Un drum asfaltat care urca într-o pantă ușoară. „Încolo se vede Lumina, gogule!”