Răpirea preafrumoaselor sabine

Emilus Cristus a privit crunt sala și a zis:

–        Eu nu pot să rostesc replica aia, că nu sunt tâmpit!

–        Ce-are bă, ce te doare?

–        Nu pot să spun: Eu sunt căcănar!

–        Era o meserie gogule, o meserie! Și în antichitate se curățau căcăstoarele!

–        N-ai găsit altă meserie pentru un roman?

–        Nu, că lucrau sub acoperire la sabini.

–        Și-atunci tu de ce ești negustor de sclavi?

–        Eu sunt autorul, ce-ai, ești nebun? E un rol frumos, tu o iei în braţe pe Republica, mă... Hai-hai, ia spune!

–        Cine ești tu frumosule roman?

–        Sunt Florio căcănarul.

Toți cei din sală au căzut de pe scaune...

–        Nu, nu pot!

–        E o comedie bă, ce-ai? La comedie se râde. Te fac vedetă!

–        Da sigur. Să mă strige tot orașul: Ce faci căcănare?

–        Ce vrei bă gogule, dacă așa a ieșit?

–        Dă-mi alt rol!

–        Vrei să fii Gogomanus, Limbutus, Strâmbus, Oligofrenus...?

–        Nu i-am...

–        Retardatus, Viciosus, Tembelus,...

–        De unde i-ai scos pe toți ăștia? Sunt doar patru-cinci personaje masculine...

–        Șase. Astea sunt tipurile de personaje care ți se potrivesc, gogule, se strădui Grasu să nu zâmbească dar îi tresări mustața.

–        Mersi, nu-mi mai trebuie.

–        Stai, bă, unde pleci că n-am distribuție! Hai că te fac sabin. Șeful sabinilor dacă vrei... Nu, nu că pe ăsta l-am promis lui Sofronie. E șeful meu de la primărie, nu pot să-l pun decât șef. E! Îți găsesc alt rol!

Îi spuse aparte consoartei lui:

–        Ce-o avea ăsta? Era cel mai comic rol. Dacă eram sigur de Krupa, îl puneam pe el. Ah, ce-mi lipsește fratele meu Krup! L-am căutat la telefon, am lăsat vorbă... Nu este, nu vine,... Unde s-a dus iară, nu știu. După femele în călduri...

–        Îl conving eu pe Miluş.

–        Dar te rog mai repede că nu cred să mai primesc alt aviz pentru sală şi mai sunt atâtea zile, îi arătă degetele de la o mână.

–        Mai e o săptămână.

–        A venit Vio? întrebă Grasu cu glas tare.

–        E absentă motivată.

–        Ce motivată bă, fata mea, cine dracu’ a motivat-o?

–        Amantul.

–        Zevzecu’ s-a întors la ea?

–        Îl cheamă altfel...

–        Aiurea! Și pe voi vă prostește. Hai, uite, o luăm de la replica asta: Ra-ta-ta-ta-ta-a-a! Aici se cântă la trompeta școlii că n-avem altceva. Sabinus, regatul tau a fost violat de latini! Sa adunam armata? Și vine armata. Ta-tam-tataram-tam...! Armata... Nu se vede. O auzim în off. Tam...! Aici se aude feldmareşalul... Feldmareşalul: Armata este pregatita pentru campanie. Toti oamenii valizi au fost incorporati, maiestate. Dar nu putem incorpora femeile. Este desigur un paradox... Care? Să încorporezi ceva deja încorporat... Femeia e încorporată, nu? Nu în armată, adică nu... Bine, lasă-mă!  Deci le lasam in griza sclavilor nostri romani...

Și aici Grasu rânji:

–        Adica cei mai de incredere. Incomodus!

–        Aici suntus maiestate.

–        Ce faceai Incomodus?

–        Făceam cu ochius...

–        Cu ochius?

–        Si.

–        Si mai ce?

–        Si atât.

–        Pana ne intoarcem victoriosi sa tundeti caprele, sa cultivati campiile, sa ieducati iezii, sa faceti branze, sa sapati un canal adanc de cinci prajini regale si lat de zece intre raul cel mare si mare, sa construiti o flota pentru asediul Siracuzei si sa ridicati un arc de triumf... E scris totul in aceasta bula regala. Ai inteles? Sa nu aud vreo plangere.

–        Am înţelesus.

–        Aveti griza sa nu lipseasca ceva nevestelor noastre.

–        Servus.

–        Patronus.

–        Și eu fusei patronus și am ajunsus servus.

–        Se poate mult mai rau.

Din off  răzbate o voce:

–        Goguleus!

–        Dar ce voce se aude, zise Grasu declamând? Să fie vocea lui Krup salvatorul nației?

–        Nu puteam să lipsesc de la spectacolul secolului, strigă la fel măscăriciul celălalt.

Grasu se întoarse și-l văzu pe Emil alături.

–        Gogule ești liber, gata! Ți-a sosit înlocuitorul. Dar nu cumva să îndrăznești să lipsești la premieră, că nu mai rămânem prieteni!

Și se grăbi să-l pupe-n... pe neprețuitul Krupa, care venise întâmplător pe-acasă, și... iată-l pregătit să-și demonstreze înzestrarea artistică: „Eu sunt Florio, căcănarul”, mare lucru să spui această replică „Eu sunt căcănar”, și dacă o spui pe stradă, ce se poate întâmpla?

Emil Cristea a ieșit din sala de spectacole a Căminului cultural, a luat-o în jos pe stradă și a bătut trotuarul încolo și înapoi să uite. E ceva... Kitsch? Phu! Este înjositor-submediocru-porcărie,... ce cuvânt le însumează p-astea trei? Un căcănar de roman, – „Uu, ce pute asta? De cand nu te-ai spalat cacanarule? Numai de-o lună, domniță...” – care o ia pe sus pe cea mai grasă dintre patricienele sabine, Republica, și aia nu se lasă, dă din picioare... „Vai de oasele mele!” Totuși, nu-i stătea în fire să suporte o asemenea concediere... „Nu mai am nevoie de tine!”... A, și Otomanus! Este un personaj care vorbește româna turcește, nu latinește... Ce, phu... amestec ordinar!  Gata, a ajuns iar la „Perla”, se uită, „Mna!”, se-ntoarse, făcu doi pași... „uite-o pe Ralu!”

–        Bună-bună...

Ralu îi apăru ca o vițelușă rătăcită. Căuta cu ochii mari în toate părțile, speriată puteai crede, un sprijin, un ghid, să fie bine direcționată.

Ralu, cine n-o cunoștea în orașul acela?, era fata trupeșă, vioaie, mândră, sănătoasă, adevărată, bună adică. O știa de mult timp, o adulmeca, o visa, îi părea... inabordabilă. O remarcase de la fereastra centralei telefonice, în tipul marii plictiseli, numită muncă ori serviciu (pentru care era plătit), tresărea de ciudă când o vedea împreună cu Krupa dispărând printre boscheții din parcul Gâzului, toată vara se fâțâise pe stradă, zi de zi, iar chipul, în special trupul ei, îl zăpăciseră. Și, pentru că trebuia să se întâmple, într-o seară de iarnă, în timpul sărbătorilor, Ralu îi acordase, pentru puțin timp, întreaga sa atenție. Vizita megagazinul Select și a întâlnit­-o în vecinătatea standului de obiecte muzicale. A îndrăznit el să o salute și să-i adreseze chiar o întrebare, de unde achiziționase cutia cu integrala simfoniilor beethoveniene pe care o strângea la pieptul ei... generos. I-a zis că o recuperase numai, deoarece îi aparținea, o luase de la cineva și urma să o împrumute altcuiva. Nu-i o marfă ce poate fi achiziționată în Timișeni. Din rafturi priveau ademenitor interpreții cântărilor înghițite doar la beție. Ce apariție minunată fusese Ralu, îmbrăcată cu o haină maron-roșcată împodobită cu guler de nurcă! Toată un zâmbet cât s-au întins la vorbă, el despre discuri, ce să spună? ea despre vise privind studiul agronomiei și pasiunea pentru cai bălani... Viscolea, zăpada le intra în ochi-nas-gură și ceva prin urechi, încerca să-i acopere și el a însoțit-o pe drumul ei, probabil către unul dintre iubiți. Da. A trecut iarna și o dată cu venirea primăverii a regăsit-o la brațul unui bărbos cu o ținută remarcabilă, un tip cam tomnatec pe care nu-l mai văzuse prin Tomişeni. Toată vara s-au afișat împreună, ca o pereche statornică, totuși bărbatul a părăsit orașul la fel cum apăruse, într-o zi, și de atunci nu a revenit. Un trecător și el, pe-acolo...

–        Unde mergi? Hai cu mine!

Au urcat într-un bloc înalt de apartamente, fără ascensor. La etajul trei, sub una dintre sonerii se găsea o micuță inscripție: Pentru Dorina sunați o dată, pentru Ilona sunați de două ori, pentru Vicky sunați de trei ori.

A sunat o dată, prelung și le-a deschis o tânără brunetă cu păr lung. S-au îmbrățișat, deși după cum a înțeles ulterior se văzuseră cu o zi înainte. A intrat și el pe coridor în apartamentul acela cu trei camere unde locuiau trei profesoare, două de muzică și una de sport. Înăuntru erau două dintre ele, a treia, unguroaica, încă nu se întorsese din satul de ceangăi unde profesa. Uneori înnopta acolo. Cele două erau cam agitate pentru că Vicky urma să se mute la logodnicul ei și tocmai strângea lucrurile. Pe hol fuseseră adunate câteva piese de mobilier și numeroase bagaje, între care oglinda mare și rotundă devenise o atracție de neocolit. Prin ea femeile se puteau privi în ochi, își măsurau puterea de seducție asupra lor înseși. Lui i s-a părut că s-a descurcat mulțumitor acolo, a reușit să le distreze, le-a spus câteva bancuri noi pe care le aflase de la amicul său din București, Boni. Nu s-a încheiat rău ziua aceea, ar fi fost păcat, era o zi plăcută de august... Femeile acelea drăguțe l-au binedispus.

S-a întors fluierând distrat în murdăria blocului de nefamiliști (în care se aflau și familiști nefericiți), gândind că perioada lui favorabilă trebuia să continue deoarece urma să o întâlnească pe Clementina în parcul din orașul apropiat Monăceşti. Dar... ce legătură primejdioasă! Clementina era cam măritată și nu cu oricine, cu un ofițer de miliţie.

Îl căuta la serviciu și-l dresase să vină la fereastră fiindcă apela de la telefonul public de peste drum. Era mereu f-f-foarte emoționată, râdeau amândoi prostește pentru că nu aveau prea multe de spus, de parcă ar fi fost la prima relație.

A fost o întâlnire grozav de pasională, s-au mozolit întinși pe o bancă ascunsă, cu sărutări sufocante și mângâieri libidinoase! Era poate o postură cam indecentă pentru nevasta unui căpitan de miliţie, doar liceenii mai fac amor în parcuri, totuși... Clementina a refuzat să urce în blocul de nefamiliști, unde locuia el, își păstrase rațiunea, ea domina această legătură și o făcea... bine, se descurca. Dacă s-ar fi furișat duminica în camera iubitului ei ar fi cunoscut simțul său, nu prea discret, de artist, că muncise din greu câteva luni să umple de culoare un tablou triplu, podoabă a peretelui de care-și sprijinea patul. Zugrăvise viața lui din Tomișeni, adunase acolo toate cunoștințele, îmbrăcate în sentimente pe care i le inspiraseră.     

Grasu apăruse neașteptat în camera 14 și rămăsese foarte uimit de imensul tablou, între personajele căruia se recunoscu imediat, deși avea mască:

–        Ăsta sunt eu.

Emil sări peste întrebările lui stânjenitoare și-l chestionă despre familie. Ionuț Preda cel Gras îl invită în vizită pentru că-i neglijase în ultima vreme.

–        Hai că nevastă-mea întreabă de tine ! Ce-ai de nu mai vii pe la noi?

Maria, soția lui, cu figura ușor alungită și ochii puțin exorbitați, ca un Crist coborât din picturile lui El Greco... nu era cauza care-l îndepărtase de familia Preda. Cauza era Grasu. Abia se mutase din clădirea primăriei, primise un post pe măsură, administrator la Școala de copii cu handicap mintal din cartierul Luceşti, ei bine, avea un birou cu amantă. Îl dusese cu doar două zile înainte să-i prezinte paradisul în care se lăfăia, răsfățat de femei, mânca la cantina școlii, „mai bine decât la restaurant”, gestiona tot ce ține de școală și făcea câte un ban din una-alta... „N-am mai atins-o pe nevastă-mea de șapte luni”... Maria era o femeie gospodină și cuminte însă nenorocoasă. În mod ciudat, amanta părea o reproducere a nevestei sale, doar că avea alt temperament.

Discutară despre spectacol. L-ar fi vrut în echipă, opțiunile nu se comentează, asta e, „Gogule, să vii sâmbătă să ne vezi !”. „ «Răpirea prefrumoaselor sabine», comedie în două acte, autor Ionuț I. Preda. Veniți la cel mai inspirat, neașteptat, vesel spectacol, aduceți-vă soții, nevestele, rudele, dar lăsați copiii acasă ! Regia : Ionuț I. Preda, Scenografia : Maria Preda, Distribuția :..., etc. ”, un panou fusese afișat ici-colo în oraș cu intenția de a strânge locuitorii la Casa de Cultură. Sâmbătă? Eu știu? Ai altceva de făcut?

–        Să mai treci pe la noi !...

 

După micile preambuluri, tulburător, s-a instalat, în obișnuința lui Emil Cristea, Ralu. Nu fusese decât o speranță bine temperată până atunci, ca o, dacă-mi e permis..., o fugă de Bach?, și dintr-odată îi bubuia în piept ca toba: Ralu-Ralu, Ralu-Ralu,... O invitase la «cinematograf» și... venise, domnule! Cât a durat filmul anost vorbit într-o limbă slavă, s-au tot sărutat și au ținut-o astfel până aproape de locuința ei. Doar când alergau, stăpâniți parcă de aceeași fericire, pe strada Oituz, Ralu a avut un moment de recul:

–        Aici locuia Dorin Iancu. Ce domn este Dori, ce serate grozave se dădeau aici, în grădină! Bărbați în smoking, femei cu toalete fabuloase, cocteiluri...

Bărbosul, el îi oprise elanul, se strecurase puțin în strălucirea ochilor ei și-i inspirase acel vis nebunesc... Nu-și putea imagina o reuniune de bogătani pe-acolo, în Tomişeni. Să lupți împotriva unui adversar de asemenea calibru ar fi de poveste, cam cum o făcuse David cu tipu-ăl’lalt, doar că el nu-i erou, nici nu intenționa să fie vreodată, și-apoi... următoarea zi s-a pornit ploaia. A venit deja o nouă toamnă. Primise numărul ei, n-avea decât s-o caute, lucra la școală în Luceşti, îl suplinea uneori pe profesorul de sport, când... nu se ducea cu profesorul. Era parcă prea mult Ralu pentru posibilitățile lui...

 

–        Unde te ascunzi micuța mea sabină?

–        E după masă!

–        Poftim, ce spuneți? Nu vă aud că am vată în urechi. Hai la pater! Haide că astăzi am pregătit berbecus la proţapus fata mea! Ce-ai de ești așa rebelă? Nu suntus eu destulus de chipeș?

–        Paraipanus ce faceam aici că se intorcem sabinii. Lasam, lasam babam c-am strâns destui femei care vrem sa vina la noi la harem măi.

–        Care babă, că preabela et florelinde est.

–        Schimbam ochelari de cal bre!

–        Ce? A! Ia te uită ce vacă bătrână!

–        Nenorocitule! Mitocanule! Badarane! Iti arat eu „vaca batrana”! Si na, si na, si tine,...

–        A-ha-ha-ha...!

Emil a înaintat cu grijă în sală, pentru a nu deranja artiștii sau asistența. Spectatorii erau pe rândul al șaptelea, cam la mijloc.

–        Acum intră Bondoaca, îi zise încet Maria.

Bondoaca a pătruns pe scenă:

–        Unde sunt copiii mei? Doi-patru-cinci-șapte, fetele mele, copiii mei!

–        Ha, zise Grasu, Sabina, că bine-ai mai venit, îmi trebuia o mamă la harem.

–        N-ați vazut-o pe Republica, pe Senatoarea, pe Consuela, pe sarmana Plebea, domnule homo sapiens?

–        Eu sunt Romul-șef-us.

–        Te cunoscus.

–        Și astfel s-a transmis limba latină în formă romanică: prin bunăînţelegere, a declamat de undeva, cam sugrumat, vocea lui Krupa.

–        Care dracului a mancat ceapa? s-a revoltat Sabina. V-am zis ca sabinele nu sufera miros de ceapa? Nesuferitilor!

–        Sora mea, te rog, nu vorbi de lucruri sfinte! Sari aici pe calul meu!

–        Unde-i calul tau?

–        Aici.

–        Porcule!

–        A-ha-ha-ha-ha-a-a...! s-a isterizat Maria.

–        Rugăm publicul să nu deranjeze actorii! a continuat în același ton Grasu spectacolul interactiv care se dovedea a fi un joc de improvizații cum se purta în teatrul buf prezentat prin secolul XVII, dincolo...

–        A-a-a-ai întârziat, l-a primit în fine Maria pe oaspetele care se așezase în spate, singur pe tot rândul de 36 de scaune.

–        Da. Din cauza aglomerației, îi zise Miluş.

–        Ce, unde aglomerație?

–        E! Am glumit.

–        Să-l fi văzut pe Krup! Ah-ah-ah, ce-am râs, a cântat cântecul căcănarilor de la Roma! N-ai fost...

–        Scaunele-astea din sala de spectacole scârțâie într-atât de tare și.. greu, nu știu cum, ori face repetiții formațiunea de roci și bolovani Hipnotic în sala clubului de-alături? Maria, de ce n-a venit lumea?

–        Eu știu? E serialul de sâmbătă seara, nu mă-ntreba pe mine.

Emil Cristea văzu că prietenul său Grasu nu s-a sfiit să-și înroleze iubita în spectacol, chiar o gâdila și o îmbrățișa în timpul spectacolului și în culise, o botezase... Imperia, e-he!

Romanii plecară cu femeile tocmai la Roma, pe una dintre cele șapte coline, acolo unde Romul comisese fratricid pentru că lui frate-său îi plăceau consoartele vecinilor latini, zisese istoricul Ionuț cel Gras. Gusturile se dispută numai la Roma pe colina palatină, niciunde aiurea! În fine actorii se plictisiră și se înșirară pentru scena finală:

Viva Republica, viva Imperia, viva Iulia, viva Agripina, viva Melisanda, viva Roma patria aeterna-a-a-a-a... !

Cei zece spectatori au aplaudat frenetic trupa de actori care se desfășurase pentru plecăciuni... Erau prea binedispuși după un asemenea fiasco! Începuseră cheful devreme. Au renunțat să desfacă șampanie pe scenă și au mers în grup la „Perla” să o ia de la capăt. Emil nu s-a dus cu ei, nu făcea parte din echipă, a ieșit prin ușa cu inscripția magică : «Această intrare este pentru ieșire». Simțea că n-are să mai vorbească despre spectacol, că n-ar fi făcut plăcere să amintească de el nici chiar demiurgului Grasu.

Tomişeni este ușor de epuizat fiind un oraș prea mic. La începutul iernii Ralu și-a amintit de el. I-a telefonat și l-a invitat acasă, îi lipseau părinții din oraș ziua aceea. Deși pensionari, babacii ei păstrau o bună poziție socială, erau personalități urbane. Mamă-sa fusese directoarea liceului, iar tată-său chiar primar cu mulți ani înainte. Locuiau la parterul unui bloc de locuințe cu patru etaje...

Înăuntru era cam întuneric, mobila destul de învechită, și el a ascultat Vivaldi că îi plac ei „Anotimpurile”, apoi au plecat iar în vizită la amicele profesoare. Au găsit-o numai pe brunetă, Dorina, lupta împotriva unei grămezi de extemporale.

–        Mă ucid copiii ăștia! Nu înțeleg nimic din ce le zic. Îi pun să repete după mine. Nimic. Afonie totală. Visasem să organizez o formație corală... Nu am cu cine. N-am mai văzut așa ceva! Le-am dat extemporale să-i departajez cumva...

Îm, nostime profele astea tinerele! Când le auzi cât suflet pun, ce serioasă problemă reprezintă răutățile mici care se agită fără odihnă, răcnesc și-i urăsc pe profesori, îți vine a râde. Ralu i-a dat dreptate, și ea trece printr-o experiență asemănătoare.

–        Mă aștepți diseară când ies de la ore?

–        Da, bineînțeles...

 Îl întrebase de față cu Dorina pentru a-și etala succesul. El însă era subjugat, nu simțea nici un apropo, nu înțelegea nici o subtilitate. S-a cufundat în Ralu plin de inconștiență. Cealaltă seară l-a urmat în camera 14 pentru că era singur. I-a privit tabloul și l-a întrebat dacă nu-i poate picta un armăsar alb, cabrat firește, firește că poate face tot ce-și dorește ea. Chiar el se poate cabra. Îți vine să nechezi atunci când ești în apropierea ei: «Nio-ho-ho-ho-ho!»

Ralu avea sânii rotunzi. De-ar fi fost două mere le-ar fi devorat, să simtă cum li se scurge nectarul pe la colțul buzelor... Se strădui să fie delicat cu cele două podoabe. A stins becul. Prin oberlight-ul vopsit verde lumina din hol crea în cameră un joc de umbre care o făcea mai apetisantă. Cu capul dat pe spate și părul lung până la talie, cu pleoapele închise, ușor, se lăsa dominată, iar omul umbla febril cu mâinile și buzele peste tot corpul ei... S-a abandonat moale pe pat...

Dinafară cineva a încercat să deschidă ușa. A învârtit cheia dar iala era blocată așa că a ciocănit, apoi a lovit în ușă cu pumnul și piciorul, în fine, bănuind despre ce este vorba a renunțat bombănind și s-a îndepărtat.

–        A plecat, liniștește-te, a plecat...

–        Nu. Stai ! Am să vin altădată. Nu pot așa...

În seara aceea a pierdut Emil Cristea ocazia să o impresioneze pe Ralu. Avea tot dreptul să-i poarte ranchiună lui Ion Marchida, John, care venise «pe-acasă» după câteva zile de hoinăreală şi se arătase atât de nemulțumit că a fost puțin întârziat să se arunce-n pat și să sforăie. John era « ambetat » după o ceartă cu iubita sa Laleaua Neagră și revenise la matcă pentru o zi, două.

Ralu s-a întors duminică, în miezul zilei, a adus o sticlă mare de vodcă și casetofonul pentru atmosferă și l-a încercat pe Emil mai bine de două ore. S-a îmbătat și a făcut amor pe un pat îngust și bombat, în cel mai urât interior pe care și-l putea imagina – în timpul zilei camera 14 era mai dezolantă ca o cameră de spital. Nu s-a simțit bine și i s-a făcut rău când a ajuns acasă, chiar Emil a înțeles că nu luase notă de trecere și de-atunci a tot încercat să-i schimbe părerea. Zadarnic. Ralu n-a mai venit în camera 14 a blocului de nefamiliști din cartierul Luceşti. Dar nu a încetat să-l lase să spere. Este o armă redutabilă amăgirea sexuală și Ralu a vrut să-l umilească, să-l facă o cârpă de lustruit pantofii ei micuți și bine îngrijiți. Aproape că a reușit...

 

                              Îți mulțumesc că pui acest Andante aici...

 

–        Nepotul Karl se rușina să fie văzut alături de Beethoven, un moș îmbrăcat neglijent, ruinat, dezamăgit, considerat o sperietoare de oameni. Știi ce este un scherzo? Ascultă începutul simfoniei, auzi? E un ritm de trei măsuri, de trei bătăi... și acum, schimbă..., patru măsuri, observi? Un scherzo... La-si-fa... !

Fața ovală a femeii părea vopsită cyclame de lumina foarte anemică a veiozei cu abajur, iar zâmbetul îi apăru ca o tăietură transversală pe chipul unei prințese coreene.

–        În partea a doua se intră molto vivace cu scherzo: pam-pam, pam-pam, pam-pam,...

Ușa s-a deschis brusc, lăsând să pătrundă alături de lumina albastră, norul de fum și zgomotul rock’n roll, capul unei tinere:

–        Pardon, se scuză. Ce faceți aici?

–        Îmi face educație... muzicală,  a zis el.

–        Zău?

S-a-nchis apoi s-a deschis iar ușa. O blondă cu ochelari:

–        Bei, faceți figuri aparte. V-a lovit la cap melancolia?...

–        Îmi face educație... muzicală,  repetă omul.

–        Se-ți chinte atunci. Ai venit la ceai ori la serata muzicale?

–        Hei-hei! Mi-a cerut Ralu discurile, știi că nu sunt ale ei?

–        Cine i-a adus pe beieţii eia? Au spart pahare la tine in dormitor și au schepat platoul cu senduiciuri in bucheterie...

–        Ralu i-a invitat, eu nu-l cunosc decât pe George...

–        Ea cu cine-a venit, che se-ntinde cu toții pe paturi?

–        Cu...

–        Cu mine...

–        A!

–        Hai în bucătărie să cântăm! Ilonca, adu-ți chitara, hai să cântăm!

Tânăra brunetă a ieșit trăgându-l de mână. Blonda a oprit pick-up-ul, a rămas puțin să privească prin cameră, apoi a mers până la veioză și a întrerupt lumina.

Mai târziu, la ușă, în afara locuinței, aceeași pereche... El:

–        Regret că plec așa devreme însă mâine merg la muncă și nu vreau să fiu demolat... Te pot vizita singur, fără să vin cu Ralu?

Dinăuntru se auzeau acordurile muzicii electronice și parcă strigăte ritmate ale unor indivizi care saltă.

–        Bineînțeles. Oricând dorești...

Omul coborî scările și se pierdu în noapte...

« În noapte, în amintire... noapte... amintire... »

 

*

 

 

Se însera și Emil Cristea încă nu știa unde-și va petrece noaptea de Revelion. Orașul era plin de lume și de zgomot. El tocmai mergea alături de Ralu, prietena ei Tita și câinele Lord, de rasă ciobănesc scoțian sau colie, drept încolo, spre croitoria din buricul centrului unde se desăvârșea rochia de bal. Tita, studentă la universitatea din Iași, venise de curând și era în așteptarea iubitului ei care se făcuse, se prefăcuse în actor la București. Aceștia erau vedetele, eroii tomişenenilor, zmeii lor... Cei mai deștepți fugeau de-acolo, nu s-ar mai fi întors, dar câteodată simțeau o nostalgie și reveneau să fie adorați. Cum l-a prezentat Ralu pe Emil zmeiţei Tita? Ca pe cățelul ei, desigur de rasă provincială : «Îm, prietenul meu...» Îl deranjase, îl nemulțumise, îl aia... Lord, un câine mult mai mândru, nu a făcut totuși pipi pe el.

–        Nu știu dragă, nu știu, nu știu... Nu organizez eu balul... Nu e vorba de bani... Ce vrei? Întreb. Sunt deja cincisprezece invitați. Nu-mi poți cere să nu-mi întâlnesc prietenii din copilărie...

Ningea ușor, zăpada proaspătă se așezase în strat gros și lăsau urme pe unde mergeau, era o noapte albastră cu stele de zăpadă, o noapte luminată...

Ralu hotărî să rămână acolo până croitoreasa avea să facă ultimele retușuri. Se așezară deci pe scaune iar Lord se puse deștept pe coadă. Târziu, după mai bine de o oră, când au ieșit din croitorie, văzură că afară, ascunși de întuneric, numeroși ciudați îi acostau pe oamenii considerați normali.

–        Să ne grăbim...

Nici nu-i arătase noua sa rochie, trebuia să ajungă... aperitivele, fir-ar să fie! aperitivele încă nu fuseseră pregătite...

–        Așteaptă aici! Merg să vorbesc și mă întorc să te iau.

Ralu îl sărută și el o strânse cât mai aproape, își scârțâi dinții de ai ei...          

–        Crede-mă, cel mai mult regret eu să nu fii cu mine! încetă Ralu cu asigurările.

Tita se îndepărtase ușor, abia alerga cuprinsă de un halou luminos, urmată de mândrul Lord, sări gardul viu, de boscheţi, și se aruncă în brațele deschise ale unui bărbat îmbrăcat într-un palton negru, descheiat, cu fular alb lung și căciulă de blană, din care ieșeau aburii ca dintr-o locomotivă, apărut în lumina intensă de la parterul blocului:

–        Vino să-ți iau amprenta, inimioara mea dragă!

Ce sunt buzele? Prelungirea externă a mucoasei bucale...

Și, răbdător, Emil se puse pe așteptat. Își aprinse o țigară apoi se mișcă ici-colo privind către ferestrele apartamentului de la parter unde se adunau și se îndepărtau numeroși tineri în vreme ce, pe lângă el mișunau formații de colindători zgomotoși, cu tobe, fluiere și acordeoane. Și dacă ar fi plecat de-acolo... ? John era cu prietenii săi, Găină și compania, Dorina plecase la Brașov, Boni, amicul său de peste munți a fost aproape de Tomişeni dar în ultimul moment a fost deturnat de o sirenă, iar Grasu... Grasu...

Două femei înveșmântate cu toalete vechi de la începutul secolului XX, acoperite la față de voaletele pălăriilor, îl întrebară așa... de vorbă. Să vorbească, să vorbească despre ce ?... A zis că îl confundaseră.

–        Nu ne cunoști? Spune repede, spune, spune...! Dacă nu știi trebuie să ne plătești. Câți bani să-i luăm dragă? Cincizeci de lei e bine?

Fir’ar să fie, ce tradiții trăsnite! Altfel îți merge rău la anul. S-ar putea mai... ? Erau nostime cele două băbuțe tinere care-l acostaseră în întuneric...

–        Luciana?

–        Ha-ha-ha-ha! Cum naiba ți-ai dat seama?

–        E! Flerul! se dădu grande. Arătați super! Pe ea n-o știu.

–        Este vară-mea. N-o știi tu. Cristinica... Ce faci aici? Nu mergi la Grasu? Te aștepta. Vor să petreacă Revelionul la palat, la ăia..., și flutură din mână.     

–        Zici că... ?

–        Zău, te aștepta ! Cât e ceasul? Pleacă toți cu autobuzul, cu trăsura, ha-ha-ha-ha !...

Fetele s-au îndepărtat să găsească altă victimă și el a rămas încă, așteptând-o pe Ralu. Însă-i părea că-l uitase...

Cristinica? Hm ! Câte ceva aflase despre Cristinica, faima o preceda.

Și-a aprins o nouă țigară și s-a îndepărtat agale pe aleea abia luminată. Perechi de tineri apăreau din noapte, învăluiți în parfum și muzică, plini de voioșie, proaspeți înainte să pornească marea oboseală...

 

Preda Grasu tocmai pleca împreună cu nevasta Maria și încă două persoane, se precipita să scoată bagajele din casă când se împiedică de Emil. 

–        De unde-mi vii gogule? Te durea-n deget să dai un țâr? Haide, ce stai, nu mergi? Pune mâna pe sacoșele-astea!

Emil nu ezită, ridică lucrurile și se scutură de toată amărăciunea pe care-o acumulase ca biată persoană părăsită ori înșelată... Năvăliră în autobuz, se tolăniră zgomotos pe scaune și înaintară către promisiunea unui spectacol de gală. Luau masa la palat. Întâmpinau și ei cu fast noul calup de întâmplări și experiențe care se desfăcea de Anul Nou să-i manipuleze pe fiecare-n parte sezon după sezon până la un alt final.

Au urcat bagajele pe strada în pantă, chiar până la capăt unde se lățea o clădire dominantă din piatră, cu un turnuleț lateral și un ochi de fereastră, parcă-i urmărea cum se apropie. Un castel cu fantome ?

–        A fost conacul boierului Lucescu.

Au intrat pe sub arcadă într-o verandă, iar ușa s-a deschis singură : « Au veniiit ! », s-au strecurat prin holul întunecos și lung, au urcat niște scări și până să înainteze pe alt coridor au întâlnit o femeie, chiar amanta lui Preda, cu un cojoc pe umeri –  Grasu nu era un tip complexat ori ascuns, el și-a împrietenit amanta cu nevasta – iar în pragul unei uși laterale, văzură că se hlizesc patru pitici îmbrăcați neglijent... Doi erau cu picioarele goale, ceilalți aveau sandale, unul se scărmăna în nas, altul ținea degetul în gură și cu toții rânjeau privindu-i pe invitați. Și, dintr-odată, unul dintre ei a rupt-o la fugă pe hol.

–        Sevasto !

–        Vasilică, mă prostule, mă tâmpitule, de câte ori ți-am zis să nu mai alergi așa că te pocesc? îl dojeni dulce-amar doamna după ce-l prinse bine de mână.

Atunci a ajuns Sevasta.

–        Șterge-i mucii ăstuia să nu-l mai văd și bagă-i în cameră că răcesc! Să fiți cuminți, ați auzit?

Piticii n-au plecat de bună voie. Sevasta a fost nevoită să-i ia de mână pe rând pentru a reuși să-i introducă în cameră. Fiecare mergea după ea continuând să se râdă la nou-veniți : He-e-e !

–        Of ! zise femeia cu năduf și privind-o pe Maria, continuă : Asta-i viața mea ! Nici de Revelion nu sunt liberă.

Abia în momentul acela își dădură « Bună seara » și femeia le-a zis că atunci când auzise ușa a crezut că au intrat din nou colindătorii. 

–        Ne-am mai trezit o dată cu ei în salon.

Salonul, au trecut din coridor în salonul de bal vopsit vernil, cu pardoseala din ciment mozaicat. O mulțime de mese și scaune fuseseră stivuite lângă un perete, pe mijloc a fost aranjată o masă festivă, deasupra ei atârnau două ghirlande colorate și sclipitoare, iar mai în spate se afla chiar un pom de iarnă înalt și golaș.

–        Victor, strigă Violeta !

Venise și ea în grupul care abia intrase și tot drumul se arătase foarte rezervată, parcă melancolică.

–        Prefăcutule, îi zise lui Preda, el este surpriza de care-mi vorbeai !

–        Eu sunt o surpriză, dragă, se miră un individ aflat în fundul sălii care se ocupa de instalația de sunet!? Eu sunt o certitudine.

În timpul acestui schimb de amabilități a apărut încă o familie întâmpinată cu urale, și-apoi încă un om, în fine au pornit muzica și au deschis televizorul apoi... au așteptat. Era frig în salon, de fapt era frig în toată clădirea însă acolo parcă mai rece decât în alte cotloane și s-au încălzit cu alcool. Au turnat alcool în ei până ce au simțit că se dezmorțesc, flămânzesc și devin nervoși în așteptarea aperitivelor. Într-un târziu...

–        Dragii moșului cel gras, a pornit Preda ca Amfitrion un toast, beau în cinstea domniilor voastre, a celor prezenți și vărs un strop aici pentru Krupa, plecat în pribegie și pentru amicul meu Dragu, pe care-l ține sechestrat mă-sa, și pentru Pașa care oricum n-ar fi venit de lene. Iată-l pe gogu! Ăsta nu știe să vâneze și s-a rătăcit în crâng la noi noaptea asta. Hă-hă-hă ! Mă uit la voi, bărbații, și vă văd mai trecuți cu un an, iar când mă uit la femei, nu știu de ce da’ le văd mai tinere...

–         Pentru că te-ai îmbătaaat ! răcniră câțiva.

–        Ce? Nu mă-mbăt eu atât de repede, gogule. Am antrenament. În seara asta am să vă ofer, oaspeți dragi ai noștri, un program artistic. Să intre artiștii!

Trecuseră vreo două ore, interiorul salonului era învăluit de fum, câteva persoane, așezate pe scaune în jurul mesei acoperită cu sandvișuri, strigau pentru a acoperi zgomotul produs de stația muzicală asociată cu televizorul, când, pe ușa de intrare pătrunse femeia cu cojoc trăgând de mână un pitic care-l ținea de mână pe altul,... cinci pitici și la urmă Sevasta care închise ușa.  

–        Aaaaa! răsunară aclamațiile și aplauzele asistenței...

–        E vr’unu’ care știe să citească? îl întrebase Victor pe Grasu.

–        Da’ cum? Îmi povestea Geta cum face lecții cu Costache. E ăla mai mare, măgaru-ăla de la mijloc ! Ar fi trebuit să fie a cincea. „Ce scrie aici Costache?”, „Hăăă!”, „Ce flori sunt astea, mă?”, „Garoafe.”, „Cum să fie garoafe ? Sunt lalele.”, „Lalele.”, „Așa.”, „Ia citește pe litere!” „L?”, „Așa, hai!”, „L-a-l-e-l-e”, „Bravo! Zi-le împreună!”, „Garoafe”, „Cum « garoafe » mă! Îmi vine să te omor! Spune pe silabe! Uite: La-le-le!”, „Ga-roa-fe.”  Hă-hă-hă!

–        Ia uite-i, mânca-i-ar mama! exclamă din cealaltă parte a mesei Maria.

–        Deocamdată faceți un pic de liniște! le ceru Geta, femeia cu cojoc. Dați alea mai încet!

Unul dintre cei mici încerca, foarte timid, să recite o poezie privindu-i pe meseni și pe Geta care-i aproba fiecare cuvânt:

–        B’ăduleţ, b’ăduţ d’ă... (Geta:... guţ) ...guţ, ninge...( Geta:... peste tine) ... ine... (Geta: Haide-hai)... în casa mea unde-i cald şi bine... (Geta: Pom) ...om de Anu’ Nou te fac... (Geta: Ah) a ce bucu’ie... (Geta: Cu) Cu... (Geta: beteală) ...teală (Geta: am să te-mbrac) şi steluţe-o mie...

–        Bravo Vasilică! l-a lăudat Geta și i-a șters nasul cu batista. Bravo! Ia o bomboană și treci în spate! Nu acolo, în spate...

L-a tras de mână...

–        Acolo...

Grasu :

–        O vrem pe Maricica!

–        Maricica! Hai! Te vrea publicul.

Maricica râdea...

–        Cățeluș cu pă...

–        Nu p-aia.

–        ... e ca o floale, îmblăcată-n ă... sălbătoale şi-i... ţălanii la tlactoale ca să ale pe ogoale...

–        Bravoo!

Geta :

–        Cum faci? Hai!... Mi-ați încurcat fata mă! Gata. Cum te-am învățat? Cum te-am învățat dragă?

Maricica și-a prins poalele rochiței și, în timp ce se lingea deasupra buzei, a făcut o reverență. A fost foarte aplaudată.

–        Așa, bravo! Treci în spate. Stai, stai, ia o bomboană și treci! Costache vino-ncoa!

Costache era foarte serios și crispat. Geta l-a înzestrat cu un clopoțel.

Geta:

–        Aho-aho copii și frați! Costache nu sta de lemn-tănase! Costache, ai înțepenit mă?

Costache începu să miște, rigid, clopoțelul.

–        Hai și voi! Și: Mânaţi măăi!

–        ...ăăăi!

Geta continuă:

–        Mâine anu se-noieşte, plugușorul se pornește, plugușor cu patru boi, mânaaţi măăăiii! Ăhăhăiii!

Piticii :

–        Ăăhăiii!

–        Bine mă, ce v-am învățat eu? Îm?

Piticii râdeau, privind când spre ea, când spre asistență. Doar Costache, tare serios, continua să bălămbăne clopoțelul...

–        Saveta! Hai dragă, scoate-i de-aici că răcesc!

Grasu l-a prezentat pe omul cărunt, care venise dinspre bucătărie cu câteva farfurii:

–        Nilă Ţepoi, şoferul nostru.

–        Să trăiți! le-a zis tuturor Ţepoi, un tip cam tuciuriu, cu chelie.

–        Ai un ochi umflat. Ce-ai pățit?

–        Nu prea mai văd bine cu ochiu’ ăsta. Mi-am pus comprese.

–        Mergi dracu’ la doctor, la oculist!

–        Am fost. Și mi-a dat ochelari pentru citit.

–        Și nu vezi mai bine? îl întrebase Doamna Culea pe Ţepoi.

–        Ce să fac cu ei? Că eu nu citesc.

–        Cuum?

–        Eu nu citesc.

–        Hă!

Grasu vorbea cu gura plină de sarmale amicului său Emil Cristea care-i ajunsese vecin de scaun.

–        Vio zice că te-a văzut în compania Liniuţei. Cum care? Ralu. De ce i se zice așa? Pentru că toată lumea a aflat, o dată cu mamă-sa, că a căzut într-o riglă triunghiulară și s-a dezvirginat. Hă-hă! Ai grijă, e nimfomană, te papă fript fata asta! Cred că jumătate dintre bărbații de-aici au făcut-o măcar o dată. Eu nu mi-am pus mintea... Acum cică o frige cu maestrul Alexei de la Hipnotic. E... însurat, daaa’ e artist... Ce faci, nu mănânci? Nu știi ce-i bun! Veta are o tehnică specială de preparat sarmale. În primul rând carnea este aleasă, nu are zgârciuri, e tocată cu satârul, de...

Adică de el, Grasu, că are și talentul gătitului.

–         Orezul, calitate superioară, mare, alb, China rice... Mă, ce dracu’! Ați uitat să dați copiilor ciocolatele?

Saveta servea la masă când îl remarcă pe Ţepoi care îi privea inteligent, clipind des,  pe oamenii care zâmbeau stânjeniți.

–        Ce faci Ţepoi?

–        Ete stau.

–        Bravo. Și care aduce restu’ dă sarmalele?

–        Ia mai lasă-mă să-mi trag sufletu’! Asupritoareo! Stau și eu un pic să mai conversez.

–        Cu cine conversezi?

–        Cu cine conversez? Cu cine? Cu Doamna, cu Domnu’. Domnu’ (s-a adresat ochelaristului peste masă) ! Ce mai faci Domnu'?

Dinspre hol se auzi zgomot, apoi vocile alarmate ale copiilor. Vasilică intră alergând și râzând...

Geta:

–        Ia uite! Vino aici, vino aici n-auzi? Mă cretinule, unde alergi așa?

Îl prinse de mână și-l trase dezechilibrându-l.

–        Unde fugi mă?

Vasililică arătă spre ușă:

–        Ursu...

–        Dumnezeule! Ăsta e un izvor de muci!

I-a șters nasul…

–        Îți umple cinci batiste într-o zi. Ce urs, care urs?

Îl trase iar de mână spre ușă dar, înainte să iasă scoase un țipăt de surpriză. În fața ei, un urs ridicat pe picioarele din spate, cu gura deschisă, dădu să o prindă de braț. A fost împins în interiorul salonului de un om costumat în bufon, care sufla într-un țignal, apoi s-au precipitat spre centrul sălii încă un urs și trei oameni în costume ca de cow-boys, cu fireturi cusute de haine și pălării cu boruri mari, înarmați nu cu pistoale ci cu tobe. Și s-a pornit un tărăboi de coșmar...

Vasilică țopăia: « Ursu, ursu... »

Unul dintre urși era ținut în lanț de bufonul-ursar care fluiera asurzitor și-l rotea în dans, iar celălalt urs îl imita în vreme ce cauboii loveau cu putere tobele prinse de umăr.

Maria se smiorcăi ca un copil:  

–        Vreau să ating și eu ursul! Vreau să...

Ursarul i-a dus de lanț ursul care se gudură și se lăsă mângâiat de Maria.

–        Gata bă! zise ursarul și hărmălaia se opri.

Grasu, ca un padișah, fără să se urnească din jilț îi întrebă:

–        Haide, nu beți ceva?

–        Ce credeți că facem de azi dimineață?

Urșii au lăsat într-o parte capetele înfricoșătoare dezvăluindu-le adevărul, că de fapt au două capete. Unul dintre ei aproape s-a prăbușit pe un scaun.

–        Da’ n-ați băut Gogule pân-acu’ un molan ca ăsta! Saveto adu câteva pahare!

–        Nu s-a terminat comedia asta?

„Ursul” care stătea în picioare și-a pus iar masca și s-a îndreptat spre ea mârâind amenințător. Saveta s-a apărat:

–        Fugi de-aici! Pleacă! Pleacă, n-auzi? Ţepoi!

Saveta a strigat subțire provocând ilaritate.

–        Ce-ai mă? Lasă-mi nevasta în pace!

–        Hopa-hopa!

Ursul dansează – titlu.

Ursarul a primit de la Grasu două sute de lei și a dat din cap că este mulțumit.

–        Hai bă că să face dimineață!

Colindătorii au ieșit unul după celălalt. Saveta :

–        ’Raţi ai dracu dă apucați! (către Maria) Niște apucați!

–        De ce le spuneți așa? Duc mai departe tradiția.

–        Care, ăștia? Păi ce, nu știu eu cu cine am de-a face? Curvari. I-a uite, ia uite, începe să vorbească drăgălaşu'!  

Grasu a desfăcut dopul unei sticle de șampanie: Dați paharele pe-aproape!

Sticla de șampanie: « Poc! »

–        Cât e ceasul?

–        Fără zece.

–        Mai are de vorbit.

O voce: „...multă sănătate şi fericire!”

–        Ești în urmă gogule.

–        O fi vreo defecțiune la televizor!

–        Hait că-ncepe anu-ălalalt! 

Grasu s-a întors către Ţepoi.

–        Ce faci Nilă, cu cine vorbești?

–        Cu dom’ inginer. Da’ n-are timp dă mine. E…

–        Văd și eu. Hă-hă!

L-a bătut pe umăr pe ochelarist.

–        Dom’ inginer! Ia-mă nene de brațetă și hai cu mine!

–        De toartă?

–        Ai văzut că știi? Vin-aici! Să cinstim un pahar de șampanie, da? Că o dată pe an e revelionul. I-auzi! (se cântă „La mulți ani cu sănătate”) Uite-aici! Aşaaaa! Gata domnule, putem sta pe scaun și mai putem vorbi.

–        Despre ce?

–        Despre șampanie. Fii atent cum sună paharul când torn șampania. Așa-i că are un sunet deosebit?

–        N-aud. Sp-spu-spunel-l-le să tacă! 

–        LINIŞTE! Domnul inginer vrea să asculte susurul șampaniei.

–        Aurelian, cum îți permiți!

–        A fost ideea mea doamnă, n-are nici o vină domnul inginer.

Grasu îi spuse în șoaptă doamnei Culea:

–        Merg să-i pregătesc culcușul în magazie, pe saltele, şi făcu semn discret Getei care-l urmă după câteva minute.

–        La Mulți Ani! se trezi Nilă Ţepoi că îi vorbește Mariei. Mai îmbătrânim un an adică..., adică..., îm! dumneavoastră întineriți...

–        Ee, lasă, dom’ Ţepoi, îl domni Maria...

Interveni Violeta care-l gratulă, din greșeală, pentru succesul de fante în tinerețe…

–        Ha-ha-ha! Auzi cum umblă bârfa! Da’ cin’ v-a zis, cucoană? Ce, ce știți... adică ce-ați aflat? V-a zis Saveta? Să laudă.

–        Da’ cum să te lauzi cu aventurile soțului? Efectiv nu-nţeleg !

–        Stai puțin madam! Grasu? Dumneata în locul meu, n-ai fi?  (adresându-se Mariei): Doamnă, îmi pare rău că n-ați fost de Crăciun aici.

–        Când?

–        Noaptea de Crăciun.

–        Ce noapte, domnule Ţepoi? Ionuț a fost de gardă.

–        E-e, da-a, Grasu era de gardă... Nu v-a zis? S-a tras un chef de pomină.

–        Da? (către Vio) Ionuț mi-a zis că i s-au înfundat WC-urile și a rămas să aștepte instalatorii. Închipuie-ți că mi-a descris amănunțit cum a desfundat closetele.

–        Nu cumva am făcu’ vr’o gafă? își zise Ţepoi.

–        Nu domnule, de ce? Când i-am reproșat că miroase a băutură, mi-a spus că a trebuit să-i cinstească pe băieți și nu putea să nu guste și el, nu...? A venit a doua zi noaptea, la unsprezece, știți? Da spuneți-mi, spuneți-mi cum a fost!

–         Ce să vă mai... Ce...? Am fost la aniversarea băiatului doamnei Geta, și ea...

–        Sunt proastă Vio, am vedenii?

–        Poftim?

–        Vorbeam cu ea. Dar vă rog să continuați, vă rog...

–        Doamna Geta a avut ideea să ne mutăm la școală. A fost sâmbătă, știți?

–        Și cheful a ținut până duminică noaptea?

–        Nu doamnă, dimineața am plecat.

–        Și Ionuț?

–        Parcă aș fi la interogatoriu, pe cuvânt! Nu știu. Ce... Iertați-mă dar merg la bucătărie, poate au nevoie de ajutor...

–         Unde-o fi Ionuț? Ar merita să-i fac o scenă...

Atunci a intrat un grup de oameni boiți pe față cu funingine și îmbrăcați ţigăneşte, iar acordeonistul a pornit o învârtită și oamenii s-au strâns degrabă într-o horă… Unul dintre bărbați a invitat-o la dans pe Violeta. Inginerul a încercat să intre în horă însă doamna s-a opus :

–        Aurel, te rog, te rog dragă… (l-a prins de mână, omul s-a împleticit, să cadă) Nu, că te faci de râs.

–        Nu m-am făcut încă? și încercă să se agațe de cineva, cu mișcări haotice. Se-nvârte casa !

–        Vă rog nu intrați în joc, interveni Victor. Zău, vă rog!

Muzica încetă și hora s-a dizolvat. Toți membrii bandei, trei femei și doi bărbați, erau beți. Fără să fie poftiți s-au așezat la masă și au consumat aperitivele care mai erau pe masă. Păreau de-ai casei, parcă-l cunoșteau pe Victor… Două dintre femei șușotiră ceva și au ieșit clătinându-se pe culoar.

Nilă veni dinspre bucătărie cu friptura în două farfurii și Saveta îl urma cu alte două.  

–        Domnule Ţepoi, nu l-ați văzut pe Ionuț? îl întrebă Maria.

–        Parcă l-am văzut intrând la magazie.

–        Vă mulțumesc.

Saveta a fost neplăcut surprinsă de apariția colindătorilor:

–         Ia te uită! Ce-i cu arătările-astea. N-ați plecat? Uş! Uş d-aici!

Unul dintre colindători îi zise celuilalt:

–        A-afurisită-ă femeie! Zi-ziceai c-că are suflet bun.

–        Stra-Sta-Ste-la z’cea c-c... c-c...c-că...

–        Nu vă mai căcăiți atât și tăiați-o! Hai că s-a furat cam multe!...

–        Lasă-ne cucoană să ne odihnim un... un... puțin... Unde-e e Stela mă?

–        Uite-n-n...n-colo s-s-a dus... (arăta nesigur spre ieșire).

Femeia rămasă i-a lămurit:

–        S-a dus să se... hă! (și-a pus mâna la gură, privind, la oamenii din apropiere) să facă treaba mică...

–        Aa! țipă Saveta.

Dinspre peretele cu uși..., pe dreapta sunt doar ferestre…, depinde unde te afli, se auzi un răcnet sălbatic.

Ţiganca: A-aoleo...s-a...!

Un ţigan: ...c-comis...

Celălalt ţigan (acordeonistul): ...o-o...o-o crimă...! S-să p-p... p-p... plecăm...

Maria a apărut pe una dintre uși, mergând cu spatele și plângând...

–        A-ai pățit ceva tanti?

–        Care-i? Stela? Ce faci copilu’ meu aici? a întrebat Saveta una dintre fetele care intraseră din hol.

–        N-ai zis dumneata să vin după miezu’ nopții?

–        Nu te-am recunoscut. Unde i-ai găsit pe urâții ăștia?

–        Ne-am mascat. Ne-am mânjit cu cenușă. Ce nu-l mai știi pe Adrian?

–        Care?

–        Acordionistu’.

–        Ia taci, taci puțin!

–        Aaaa! Aaaaa!

Maria plângea, își acoperise fața cu mâinile. Agale, trăgând pantalonii veni și Grasu, râzând.

–        Nenorocitule! Nenorocitule! Până și aici, de față cu mine? Vrei să divorțezi...? Vrei să divorțezi...? Spune mă! (Grasu râdea) Aaah! Vrei să mă omor? Spune mă? Acum mă omor. Asta vrei? Să-ți faci de cap cu... cu... stricata aia...

–        Ai dragă, mai taci din gură...

–        Cum să tac? Cum să tac... când vă regulați fără rușine aici, acum... Da’ de ce să mă omor eu, că sunt nevinovată? Aaaa! Aaaa! Nenorocitule!

Violeta s-a apropiat să o consoleze. A cuprins-o în brațe. Nu l-a privit, ostentativ, pe Grasu. Doamna Culea și-a tras soțul, care privea scena cu gura căscată, de mâneca sacoului...

–        Ce spui? Îți place?

–        Frumos. Hai să plec-hâc-ăm!

–        Unde pleci băi gogule la ora asta? l-a întrebat Grasu.

–        Băi domnule Gogu...

Emil Cristea a plecat spre casă. Ningea cu fulgi mari, ningea feeric și deodată întregul revelion ratat s-a dus în bezna care-l inventase. Parcă se lumina de dimineață când a plecat. Dormise în camera unde avusese loc scena de groază, pe una dintre saltelele care ocupau trei sferturi din spațiu. În sala de mese nu mai era nimeni, lucrurile fuseseră împrăștiate, aruncate, câteva farfurii zăceau sparte pe pardoseală, probabil se încăieraseră, ce mai conta, el s-a retras la timp...

A vorbit cu Ralu chiar a doua zi. Ea l-a întrebat unde dispăruse înaintea petrecerii, că îl căutase. I-a zis că a fost la palat. Da? Era ocupată pentru câteva zile. Pleacă din localitate dar se întoarce. Unde? Vizite cu familia. Aceeași zi s-a întors Dorina și a mers să o vadă. Răcise, zăcea la pat și nu era în bună dispoziție. Ce să-i facă? Ilonca se întoarce peste două-trei zile, „ei” țin mai mult de sărbători… Să mai treacă pe la ea că e singură… Clementina l-a abordat în pragul farmaciei să-i facă urări. Cu toții au oferit urări de bine și le-au acceptat pe ale celorlalți cu larghețe și-apoi au uitat de bucuria sărbătorilor.

Emil a auzit zvonuri despre așa numita vizită la rude a iubitei sale Ralu. Cel care i-a spus, un tip numit Dan Bursuc, un mălău cu probleme la coloană, în consecință un imobil, apropiat al fetei, rudă, ceva, i-a vorbit despre Barbu Omedia iubitul care s-a întors în viața ei pe timpul vacanței de iarnă și a invitat-o într-o localitate pe-acolo, nu departe de casă. Emil s-a simțit prost. Nu-i o stare prea comodă, o zic celor care susțin că nu-i mare disconfort, nu mai poți gândi pozitiv, ești scufundat în cazanul cu smoală. Știu persoane care au refuzat să mai gândească... Dar ăştia-şi spun deștepți! Ei sunt purtătorii de mesaje, se scutură de bârfe ca de pureci... Ce înțeleg eu prin „a gândi”? De ce mă gâdilați la sensuri? Deci: Bursuc, băiat sociabil, pe care Emil îl cunoscuse întâmplător la coadă (nu era atât de imobil, făcea pași), nu știți ce cozi construiesc oamenii la bilete pentru spectacol, împletite, și au găsit subiecte comune de discuție, spre exemplu Pink Floyd... Și de la Pink Floyd până la Ralu, cărarea s-a dovedit a fi scurtă pentru că lumea din capul nostru este într-adevăr mică. Bursuc (acesta era numele de familie, el era lungan) l-a invitat acasă, locuia peste drum, și l-a delectat cu muzicuța celebrei bande copleşindu-i răbdarea cu povestea vieții sale și a altora pe care el o cunoștea chiar mai bine ca titularii. Avea un mod de a vorbi ciudat, șușotea, chiar dacă erau numai ei în cameră, ca și cum i-ar fi transmis un secret vital. Pink Floyd, care va să zică... I Wish You Were Here amesteca un pic în nostalgie. Cică minciuna are picioare scurte, însă, vă spun că are rezistență, o duce bine dacă refuzi evidența și o ții în spate, iar Emil era atroce cu evidența, îi pretindea referințe. Și a dus-o astfel până în noaptea de Paști. Desigur anumite lucruri, situații, chiar motive au fost invocate pentru a explica o schimbare de orientare în speranțele tânărului care îmbătrânise deja de când vegeta în orășelul Tomişeni. Douăzeci și opt de ani e puțin? El se simțea bătrân, de fapt mereu a fost mai bătrân decât amicii săi pentru că avea un fetiș, libertatea, iar bătrânii tind să domine, să-și impună respectabilitatea... Da. El îi ocolea pe vârstnici. S-a încurcat însă... ei nu, mai bine ar fi, s-a descurcat cu Dorina care-l aștepta bolnăvioară în patul camerei sale. A prins-o în brațe și a transferat o parte din viruși în patul ei de suferință și de atunci legătura sa cu Dorina a căpătat altă culoare. Era o tânără blândă, cu părul negru, cârlionțat și lung, pătimașă totuși reținută, lipsită de energia debordantă a prietenei sale Ralu.

Este o problemă  energia asta, cred că a fost repartizată inegal ființelor și nu mă inspir din filosofii orientale care afirmă acest lucru ca pe un dat al existenței noastre ocazionale ci doar observ cu toată inocența pe care sper să o mai am. Ăștia, îmbuibații de energie, se afirmă în lume și o duc din aventură în aventură, ceilalți trăiesc în umbra lor.

Emil o prefera pe Ralu dar se putea mulțumi cu Dorina, o femeie cuminte care nu l-ar fi înșelat vreodată. Oricum nici el nu era sincer, avea altă relație ascunsă, cu Clementina și a făcut echilibristică trăgându-i pe sfoară pe toți fiindcă nu i-au cunoscut vreodată viața sentimentală. Da, este numai o luptă, un freamăt masculin să urmeze instinctul animal, astfel funcționează, altfel ar înnebuni, iar nebunii nu prea mai au viață socială, de parcă asta ar fi o mare problemă...

Era seară, a doua sâmbătă seara din an când a intrat pentru prima dată în club, a mers acolo pentru că insistase Ralu, a venit și Dorina să scape de somnolența provocată de guturai și au găsit înăuntru o mulțime de tineri amatori de distracție. S-ar zice că era un eveniment foarte comun de socializare, da’ de unde, întrunirile astea erau rarisime și de obicei erau organizate și susținute sonor de grupul Hipnotic, cinci-șase indivizi infatuați, înarmați cu arme electronice percutante. Cine nu a ascultat vreodată o formație provincială de muzicanți nu-și poate imagina ce poate produce respectiva adunătură. Zdrăngăneală acustică în fundal, acoperită de vocea nazală a unui interpret cu mustață, punctată des de ropotul tobelor și de câte un intermezzo la orgă electronică. Toate piesele semănau între ele, lente sau rapide, niște valsuri denumite în mod ciudat, rock, deci vals-rock asta servea formația Hipnotic, cu „y”, pe undeva, în loc de „i”. Când a răgușit interpretul au lăsat stația să cânte la casetofonul rack muzica popoarelor care stresa zilnic populația. Era un bal ca în filme, cu mult mai mulți bărbați care tapetau sala și perechi de dansatori norocoși veniți cu partenerele pe care nu intenționau să le împrumute. Desigur, Emil Cristea venise cu două femei și n-ar fi reușit să le învârtă pe amândouă din două-trei rațiuni, prima că nu se pricepea, prin urmare, nu-i plăcea să danseze, a doua că o persoană sfioasă ca el nu s-ar fi dat în spectacol... Deci Ralu a dispărut îndată și când a revenit pe-aproape avea o mână ca o greblă prinsă de fundul ei bombat, iar de mâna aceea stătea agățat însuși Alexei, un om cu zece ani mai vârstnic, mustăcios și, după alură, macho absolut și pertujur. Pe Emil l-a copleșit subit angoasa, a fost lovit de migrenă între ochi și a ieșit de-acolo fără să spună cuiva că pleacă, a privit dezgustat curtea luminată a Casei de cultură cu mulțimea de tineri care mai erau afară, ce... „cultură”? și a coborât în noapte spre cartierul Luceşti. Îi era rușine că poate fi ros de invidie, de gelozie, de complexul acela de bolovan, că nu are curaj să se bată pentru ceea ce credea că i se cuvine. N-a reușit să doarmă decât spre dimineață și a descris coșmarul în Caiet. Abia în luna iunie, după ce John cel mucalit a părăsit, în fine, orașul Tomişeni, a găsit într-un carnețel abandonat, plin de calcule și scheme electronice, un citat din Coşmar și dedesubt o apostilă: Vax! Avea admiratori Emil, nu văzuse la John curiozitatea să știe ce debitează în Caietul său mare pe care-l folosea pentru desen...

Noaptea, ne acoperă cu o mantie întunecată,

Noaptea vine lin și ne pierdem firea încet, încet, încet...

 

Emil Cristea și-a îndesit vizitele la Dorina, mai apoi s-au afișat împreună la diferite ocazii pretențios numite mondene. Spectacole, petreceri, plimbări pe „Corso”, întruniri, dintr-astea... Emil și Dorina, o pereche din Tomişeni, ea brașoveancă, el bucureștean, doi rătăciți. Dorina cânta la vioară, avea voce frumoasă și interpreta cântece acompaniindu-se la chitară. Încă se purtau cântările așa-zise folk, deveniseră cam învechite însă era o virtute să stăpânești instrumentul iar Dorina se pricepea. A interpretat o sonată la vioară doar pentru el, un spectator puțin mofturos și cu fumuri artistice. Avea calități care o evidențiau, Emil amețise o intelectuală cu sensibilități și talente de apreciat, din nefericire doar de el, se pare, în orășelul Tomișeni.

Parcă totul se modifica mult mai repede anul acela, unii veneau, alții plecau, se schimbau ușor obiceiurile, oamenii deveniseră nerăbdători, ceva, culmea Coroiu?, un vulcan stins, revenise la activitate și fumega. În camera 14 a „hotelului” IGO se cazase un coleg de serviciu al său, Florea Doru, un băiețaș blond cu ochelari pe care-l angajase acolo un personaj influent de la instituția centrală. Era localnic însă nu-și mai suporta părinții, iar aceștia, de teamă să nu derapeze, cum o făcuse deja, fusese arestat... avea povesti de spus Floreadoru, s-au interesat să-i ofere ceva independență dar să-l poată supraveghea. Floreadoru era puțin atins la cap, Emil s-a convins repede, el îi câștigase deja simpatia, pentru că era cu trei ani mai mare și avea preocupări,        hobby-uri, atât de frumoase, nu-i așa? Se vedeau destul în timpul zilei la serviciu, să-și petreacă și seara în compania lui devenea excesiv. Pe John îl întâlnea mult mai rar astfel că îi ducea dorul. Nu același lucru s-ar putea spune despre John. Acesta se îndepărtase de el, nu-i suporta ifosele de artist ratat. Și-apoi au intervenit legăturile sentimentale. Amândoi accesaseră femei măritate. Emil n-a aflat niciodată că John avusese o aventură prelungită cu doamna Gina o femeie de un metru jumătate cu fese uriașe pe care le manevra chiar în centrala telefonică; își desfășurau activitatea profesională prin fața ochilor săi. A fost subjugat. Dar când femeia s-a hotărât să-l facă tată, deși mai avea doi copii cu nefericitul ei soț, John și-a arătat caracterul jegos. Avea talent de scenă, știa cum s-o facă, era magistral când voia să se arate nesuferit... Nu mai existai în viața lui, nu te vedea, nu-ți vorbea, nu tresărea, puteai să-l implori, să urli, să te lamentezi, să-i dai una în cap...  Nu-l mișcai, era o stâncă. Apoi s-a împiedicat pe stradă de „Laleaua neagră”, o văduvă de treizeci și cinci de ani care, fiind disponibilă, făcea trotuarul, cum era obiceiul în acest oraș bizar. Era o femeie mare, veselă, de obicei îmbrăcată în straie negre cât se poate de bine mulate și pe alocuri provocatoare, cum ar fi fost bluza care-i expunea sânii luxurianți, arma ei de intoxicare în masă. John, colecționar de excepții, a lansat o căutare în termeni reali, nimeni nu l-ar fi bănuit de imaginație și, prin intermediul amicului său, frumosul Găină a pescuit-o din drum. Nu s-a afișat cu această podoabă pe strasse, victimele Lalelei negre erau multiple, avea un cazier ce se întindea până la cer și înapoi, însă mai avea și ogeac, un apartament  mobilat cu oglindă  venețiană în capul patului să vadă mai mereu un film cu ea însăși vedetă porno. E stimulant, știți? John nu era prea îndrăzneț, totuși s-a acomodat cu ciudățeniile ei sexuale și a prins ceva experiență. Ce vremuri, ce orgii! Laleaua neagră avea influență în „universul feminin” din Tomişeni iar femeile au început să curgă în valuri prin casa ei și mai apoi, după ce a încetat relațiile cu aceasta, prin locuința lui Găină, până ce nevasta lui, doamna Găină s-a săturat de singurătate și a venit lângă soțul ei, înghețând pentru ceva timp dezmățul. Găină a alunecat spre divorț, se afundase în mocirlă și n-a putut ieși de-acolo.

Emil îl antipatiza pe zeflemistul cu un dinte lipsă pentru că îl luase la țintă și nu erau amici pentru a-i permite. Îl deranja, nu-i plăcea caracterul personajului, tupeul și aroganța lui. Această antipatie s-a amplificat din ziua în care salutase o blondă savuroasă rătăcită în oraș, atât de prietenoasă că-i făcuse semn cu mâna.

–        Și așa domnu’ Emil, te-ai luat de nevastă-mea!

Era o păpușă nevastă-sa, îl cuprinsese tristețea văzând ce delicatesă își permitea să înșele seducătorul Venuţ Găină dar, asociate caracterului ușuratic al fantelui, s-ar fi detectat anumite nepotriviri ce pot eroda o legătură tare ca piatra. Venuţ era ventriloc, îi plăcea să uimească oamenii cu abilitatea de a vorbi din gușă ca și cum ar fi vocea abdomenului său – bine că nu-i așa, ar fi fost râgâială dar și la asta se pricepea de minune, ba știa să facă rotocoale din fumul de țigară... Talent multiplu, ce spuneți? Era păpușa lui, nevastă-sa, uneori vorbea în locul ei iar aceasta râdea să moară. O femeie veselă și credulă, cu dinții cariați pe care-i prezenta mereu privitorilor. Asta e, o poză nu-ți poate dezvălui frumusețea unei persoane, sunt numeroase alte amănunte care compun tabloul complet! Ce poți spune despre o persoană  cercetându-i fizionomia? Există o pseudoștiință care speculează mutra umană, i se spune fiziognomonie, dar să nu exagerăm! Totuși, totuși, să te împotmolești într-o relație cu opusul, cu negativul nevestei, pare mai puțin o chestiune de gust cât de saturație. John, voind să-l stârnească pe Emil îi spusese enigmatic:

–        Nu poți să-ți imaginezi hombre cine vine pe-acolo!

Emil și-a imaginat că era vorba de Clementina, după descrierea evazivă și a făcut investigații dar nu i-a părut să existe o legătură, în fine a aflat că era Luciana, verișoara lui Ionuţ Preda, o femeie bine făcută, brunetă, ţigănoasă, abilă, flegmatică, periculoasă. Venuţ Găină şi-a permis chiar să o plimbe pe stradă de mână, era puțin înainte ca doamna Găină să apară în Tomişeni. Avusese femeia presentimente, visase urât...?

Venise primăvara și oamenii ieșeau din iarnă cam rablagiți, astenici, se dezmorțeau, reveneau și ei, natural, la viață. În seara ultimei zăpezi Emil a fost cu Dorina la un spectacol de teatru, se producea trupa faimoasă din Bacău cu piesa unui dramaturg ieșean, dar nu acesta a fost evenimentul care i-a marcat seara ci revederea iubitei sale Ralu. Oh, ce bine se prezenta Ralu, comparându-le, simți iar cum se înfige acel „nu știu ce” în capul său! După scena din club Dorina o mustrase pe Ralu că este nedreaptă iar aceasta se scuturase de tot, de el și de ea: „Îl vrei? o întrebase. Ți-l dau ție!” Și cu asta se încheiase relația între ele. Dorina a preluat un utilaj uzat, virusat, dificil de consolat și s-a hotărât să-l repare. Timpul se pricepe să vindece rănile dacă nu se epuizează și acesta, ca răbdarea. Floreadoru îi văzuse împreună într-o seară şi  l-a felicitat pentru alegere:

–        Vă potriviți perfect, sunteți făcuți unul pentru celălalt.

Părea sincer, n-avea de ce să-l amețească, doar dacă nu era el însuși amețit, pentru că se apucase vârtos de băut, Floreadoru. Ce știa el? Emil era fricos. Se temea de o legătură prea strânsă, îl sufoca, ar fi fost nevoit să renunțe la Clementina într-un moment în care se implicase foarte... foarte adânc. Aventura lui cu micuța farmacistă intrase într-o fază nouă din ziua în care se acomodaseră într-un pat autentic cu saltea relaxantă. Prima sa confruntare cu „peștișorul auriu”, așa-i spunea, era mică, blondă, cu ochi albaștri, născută în zodia peștilor..., s-a petrecut în ziua unui important meci de fotbal, într-o cameră la hotelul „Bărbosu” din Bacău. Emil fusese chemat în oraș la un curs profesional de o săptămână și a îndrăznit să o invite pe Clementina care s-a învoit degrabă să-și vadă amantul în pielea goală pentru că îi lipsise ocazia până atunci. A fost la o distanță atâtica să rateze momentul deoarece locuia într-o cameră cu alt individ, necunoscut, pe care l-a implorat să renunțe la meci deoarece el avea întâlnire cu iubita. Ah, cât de nervos a fost individul, ce greu s-a deșurubat din fotoliu, de la televizor, să se ridice sau nu, să accepte, să nu... Suspans. O oră, i-a arătat, să prindă finalul meciului, „dom’le ce păgân, tocmai azi ți-ai găsit!”. Și a revenit după o oră, mustrându-l că datorită lui „ratase” două goluri. Pe Clementina a văzut-o în vecinătatea hotelului, purta o cipilică galbenă și o haină de blană, i-a făcut semn să-l urmeze, era foarte atentă la oamenii din stradă, se temea să nu fie recunoscută de cineva. S-a consumat rapid ora de sex, n-au avut timp să se relaxeze, să o ia de la capăt, au fost amândoi nemulțumiți și l-au blestemat pe individul care nu avea chef să urmărească meciul de la bar. Abia după o lună au petrecut o noapte albă plină de sport extrem în camera altui hotel, un hotel de o stea, cu toaleta și dușurile pe hol, în care își rezervaseră din timp câte o cameră. N-a uitat dimineața aceea de primăvară, ieșise în balcon, soarele încălzea asfaltul care fusese udat de mașinile ce curățau orașul, aburii se ridicau ușor, o femeie tânără se grăbea pe stradă și înainte să dea colțul s-a întors puțin să-i facă semn, era moleșit de oboseală, dar satisfăcut... A revăzut-o după amiază, ea nu dormise însă nu regreta, fusese o partidă memorabilă. Clementina părea topită. Nu-l mai slăbea cu „iubitule”, „dragostea mea”, „dacă vrei să mă părăsești nu mă răni, te rog”... în fine, textele unei femei neglijate de soț. De-odată i s-a declanșat temeritatea, curajul disperatului, și l-a invitat chiar la ea acasă. Emil a avut încredere... ei bine, o vreme nu s-a înșelat. A continuat această viață dublă și, dacă Dorina nu a știut despre aventura sa cu nevasta căpitanului Călin, Clementina a aflat de ea. Inițial a crezut că vrea să o îndepărteze, apoi a acceptat situația. Ce să fi făcut? Era în rând cu celelalte femei, își permitea un amant.

 

Sâmbăta Mare, dis-de-dimineață, Ralu s-a dus la manichiuristă, își făcuse planuri cu unghiile ei, avea prostul obicei să le roadă și a instruit-o pe toantă o jumătate de oră ce înseamnă manichiura bine construită:

–        Înțelegi, înțelegi...?

Și dumneavoastră aveți uneori impresia că vorbiți extraterestra, că nimeni nu poate urmări o explicație simplă dar complexă, pentru că nu-i funcționează antenele? Asta i se întâmpla nefericitei Ralu de fiecare dată când o întâlnea pe Corina. Ah, bine că avea nevoie de ea o dată la două săptămâni două mizerabile ore...! A ieșit de-acolo nemulțumită, nervoasă, și-a tăiat cu dințișorii pieile rămase, nu poate femeia asta să facă ceva bine, și are o voce subțire și plângăcioasă, „Ce vreți, ce vr...?”, ah nu, că iar o cuprind pandaliile...! Își începuse rău ziua și avea câteva drumuri de făcut, ce spun, era o zi importantă nu atât în semnificație spirituală cât în motivul profan de petrecere, astfel că trebuia ceva pregătit din timp, nu? Deși Barbu Omedia venise în oraș nu avea de gând să-l caute, era bețiv și nesimțit, se purtase grețos cu ea, nu-l mai voia, a mers deci la Dan:

–        Ce faci Dan noaptea asta?

–        Nu știu. Merg cu Iri la Păpușa.

–        Care Păpușa? O cunosc?

–        Ilinca Vălean.

–        A! Țărăncuța aia?

–        E ziua ei.

–        De Paște?

–        S-a potrivit.

–        Altceva mai bun nu e?

–        Barbu merge la Tenescu. E un grup mai mare.

–        Nu-nu!

–        Vino la biserică! Ne hotărâm acolo.

–        Da? La ce oră e?

–        Păi e de Înviere.

Ce chestie! Coincidența asta, Învierea și Paștele în aceeași zi! Care-o fi fost prima? Dacă prima zi după Vinerea Crucificării a fost Sâmbătă atunci Duminică este a doua zi, nu a treia, deci... poate cineva a rămas repetent la aritmetică. Ralu n-a fost niciodată prea curioasă, dar nu se poate spune că îi erau indiferente toate cele. Avea și slăbiciuni. Era o ființă senzuală născută pentru a fi făcută fericită, doar că mustăciosul ei prinț era însurat și ... ha! ce nevastă de tot disprețul avea! Îi turnase doi copii, scroafa! Și o amenințase public. Ce să zic, se cutremurase de teamă! Își lăsase unghiile destul de lungi, ar fi putut să-i scobească ochii cu ele! Îm, poftim că nu-i acoperise bine cu ojă ughiuliţa din stânga, „trebuie s-o schimb pe incompetenta asta!”

Bătrânul său tată achiziționase un miel, de-un deceniu și ceva era ilegal să sacrifici și să vinzi miei sau alte animale, dar oamenii importanți erau privilegiați, iar mama cu o vecină se străduiau să-l umple, aveau treabă și  Ralu nu intenționa să le încurce, ea avea de cheltuit ziua și nu s-a oprit din drumurile sale până seara. Vremea se încălzise bine în ultimele zile și revenise plăcerea de a lua „bulevardul” la picior de sus în jos și-apoi de jos în sus, și iar... Lumea a ieșit, strada s-a aglomerat: Bună tu, cum o duci, pe unde-ai mai fost?, Cristi?, Ralu? Marie-Jeanne! O, Doamne! Ţuc-ţuc!... Lucrurile se așază de la sine. Întotdeauna este bine să nu te precipiți, să nu iei inițiative în mod inutil că le potrivește... să zicem, timpul. Astfel păreau să se lămurească și în cazul ei. Aveau să se adune în „gașcă” și să inunde casa „țărăncuței”, să bea, să mănânce și să chefuiască. Și apoi să o „roiască”... O noapte de Paște pe cinste!

Ralu a mers de cu seară la Dan Bursuc. Era acolo și Irina dar și Barbu care a avut tupeul să o privească întrebător. S-a strâmbat văzându-l și nu a vrut să-i vorbească. S-a dus în bucătărie la tanti să o întrebe ce pregătise de Paște. Barbu a plecat repede, nu avea chef de scene, astfel că Ralu s-a întors în camera lui Dan și s-au gătit să plece la biserică. Când au ajuns, pe la nouă și ceva seara, deja se umpluse curtea de oameni. Au intrat cu greu înăuntru să procure lumânări. Altfel cu ce să transporți „lumina” acasă? S-a fâțâit colo-colo împreună cu prietenii care formaseră un grup compact în veranda bisericii până ce s-a lăsat miezul nopții. Cu puțin înainte să se aniverseze învierea lui Isus, un grup de preoți a înaintat până în mijlocul mulțimii impresionate și câțiva dintre ei au ținut, extrem de afectați, cuvântări despre sacrificiul suprem cauzat de iubirea de semeni. Dar cel mai emoționat din toată mulțimea aceea a fost chiar fiul popii, hirotonisit și el de curând, întru slava Celui de Sus, să bucure spiritele obosite și cam plictisite ale românilor adunați de față și din curiozitate la procesiune. După ce i-au slăvit pe conducătorii laici ai statului, atei declarați, s-a pornit refrenul „Cristos a înviat din morți”, preluat de toți credincioșii sau necredincioșii rătăciți în turma Sa, în noaptea aceea de Paști. Au venit de-au luat Lumina și apoi cei mai mulți s-au risipit către casele lor. Slujba a continuat însă până dimineața.

Ralu nu a mers cu lumânarea aprinsă acasă, au făcut lucrul acesta părinții ei, a plecat direct spre casa Ilincăi care se afla în vecinătatea gării. Era o casă albăstruie pe din afară și în interior, luminată gălbui, ticsită de invitați și neinvitați care se buluciseră la platourile cu sandviciuri și la băutură, uitând parcă de sărbătorită care se strecura stingher printre ei. Cât de populară trebuia să fie în orașul acela, din moment ce se adunase atâta lume la aniversarea ei! Era și muzică de dans într-una dintre camere, se umpluse casa de fum de țigară și lui Ralu i s-a părut că l-a văzut înăuntru pe Emil. Probabil era și Dorina... S-a cutremurat la ideea că ar trebui să le suporte privirea. Ce făcuse? Le făcuse rău, cumva? I s-a dus cheful repede și a arătat semn din mână lui Dan că pleacă. De ce? Se plictisește, de-aia! Ce motiv poate invoca o femeie când nu mai vrea ceva? A ieșit în stradă și apoi a ajuns repede pe „Corso”. Strada mare era bine luminată și nici măcar nu era pustie. Chiar în noaptea de Paști era măturată de câțiva oameni, iar prezența lor îi oferea o minimă siguranță. Când ajunsese deja la mijlocul distanței spre casă îi păru că aude pașii altei persoane și se uită înapoi dar nu distinse decât că era un bărbat. S-a grăbit cât a putut, s-a apropiat de casă, totuși la intrarea pe alee a fost ajunsă din urmă și s-a auzit strigată pe nume. S-a întors, era Emil.

–        Vreau să-ți dau ceva? i-a zis băiatul.

–        Ce? l-a întrebat Ralu privindu-l mândră și puțin ironic.

Emil i-a dat o palmă dreaptă pe obrazul stâng cum s-a priceput mai tare și Ralu a pendulat   într-o parte și-n cealaltă gata să se prăbușească.

–        Fir-ai al dracului de măgar!

–        Mă doare-n c...!

Era înjurătura supremă, pe care o descoperise în panoplia personală, capabilă să-l elibereze definitiv de Ralu.

 

O incredibilă stare de exaltare îl cotropise pe Emil după acel moment de dreptate care-i părea un cadou de la Providență. Se înroșise la față ca după o realizare fantastică, uitase tot, a șters tot, memoria lui se blocase pe acest eveniment, mergea automat, inert, spre scările mari din capătul străzii care scurtau drumul spre Luceşti și rumega în minte toată scena, o întorcea pe toate fețele, era pricinos, era... ei bine, era... Când ajunse în apropierea scării, începu să se simtă vinovat... Laș. N-a coborât decât primul tronson al scării și a observat că urcă spre el trei tineri ţigani care se alergau și se îmbrânceau râzând, se arătau foarte bine dispuși și s-au oprit din hârjoneală văzând că Emil își încetinise ezitant coborârea. I s-au așezat înainte.

–        De-mi o ţigare! i-a zis cel mai tânăr dintre ei.

–        N-am.

–        De-mi doi lei, a zis altul!

Emil s-a căutat în buzunar și le-a dat patru. Ţiganii au scos un chiot și au trecut în sus pe scări pe lângă el. Aveau reputație de cuțitari, nu se afla în cea mai favorabilă poziție, nici măcar psihologic, să declanșeze un conflict interetnic. Simți cum îl preia sentimentul perfid de scârbă de sine dar nu avu timp să înțeleagă prea bine ce se întâmpla cu el în noaptea sfântă că a fost trezit din toate sentimentele care-i stăpâneau mintea de o palmă primită, la propriu, bine aplicată să-i țiuie urechea. Abia pătrunsese în holul blocului și a văzut un grup compact format din trei oameni, un individ prăbușit, însângerat, străjuit de doi miliţieni și când a încercat să treacă pe-alături unul dintre miliţieni a venit repede spre el și l-a pălmuit.

–        De ce mă loviți? se-aprinsese dintrodat’. Nu scăpați ușor. Sunt inginer la telefoane...

–        Și ce dacă! i-a replicat drept plutonierul. Ce, nu puteai să dai și tu „Bună seara”?

Altfel cum să pedepsești asemenea lipsă de educație? Bună tare corecția asta!

Floreadoru auzise zgomotul de la parter și-l văzu pe Emil urcând plin de venin.

–        Ce e? Ce s-a-ntâmplat?

–        M-a pălmuit... etc.

–        E beat!

Floreadoru a sărit la gâtul plutonierului, doar din vorbe, „Nu ți-e rușine...” chestii de-astea,   nu-i era chiar deloc, deci l-a instigat pe Emil să nu-l ierte și au telefonat imediat la secție să-l reclame pe Vişinescu, plutonierul major, iar de acolo i s-a cerut să facă o plângere scrisă. Floreadoru, care se înfierbântase mai tare decât Emil, i-a cerut să nu renunțe...

 Da. Înainte să adoarmă Emil Cristea a făcut un inventar al nopții, din momentul în care s-a scuzat Dorinei că este nevoit să plece de la petrecere – de Paște, era de serviciu dimineața – și o urmărise pe Ralu, până ce redactase scrisorica aceea către șeful secției de miliţie. Ciudată noapte! Oare învățase ceva din tot ce pățise?

„Mai înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Mă vei lovi, Mă vei mitui, și Mă vei reclama.” „Cum Doamne, chiar de ziua Dumitale? N-ar fi trebuit puțin mai devreme?” „Cine te crezi măi? Simon pescarul?”

 

A dus fițuica aceea la secția de miliţie și a avut o confruntare cu căpitanul. Acesta l-a întrebat brutal:

–        Sunteți membru de partid?

–        Nu. Totuși, sunt șeful formației de telefonie urbană de-aici din Tomişeni.

Trebuia să compenseze cumva infirmitatea aceea!

Căpitanul părea o persoană blândă. I-a vorbit despre Vişinescu și problemele sale de viață.

–        Înțelegeți? A divorțat de curând, are patru copii... Cam bea. De-asta nu a fost promovat. Trebuia să devină plutonier adjutant. Vă rog să nu mențineți plângerea. O să fie dat afară din miliţie. I-am explicat eu că nu erați obligat să-i spuneți „Bună seara” și a înțeles. Veniți miercuri pe la 18 și are să vă ceară scuze! E bine? Pot să rup hârtia?

Părea o persoană destul de blândă căpitanul, deși... în fine... Mândria lui Emil fusese cârpită pe alocuri și acesta se hotărî să nu revină la miliţie. Îi era de-ajuns. Asta nu l-a împiedicat pe Vişinescu să-l amenințe când s-au întâlnit pe stradă.

–        M-ai reclamat! E, las’ că-ți rup eu oasele într-o zi!

Emil nu l-a luat în seamă, fusese poate prea generos ori prea înșelat de căpitan, însă nu s-a temut de amenințările miliţianului.

Pe Ralu a întâlnit-o după aproape o lună de la incident. Era în apropierea clădirii mari a magazinului alături de alte două femei pe care le cunoștea și Emil, astfel încât nu le putea ocoli. Avea o rană mare pe obraz totuși nu i-a trecut prin minte că i-ar fi fost provocată chiar de el, trecuse deja o lună... Nu-i păru deloc supărată. Dimpotrivă, îl ironiză pe tema expresiei pe care o rostise când se despărțiseră ultima oară: Știu eu unde-l doare pe Emil...

Știa, ea știa că va pleca pentru totdeauna din Tomişeni, el nu. Avea să afle de la Dorina că părinții au hotărât să o trimită în altă localitate, de unde venise cu doi ani în urmă. Scandalul cu nevasta cântărețului se acutizase și aceasta li se plânsese că îi distruge căsnicia. Dispariția ei a sărăcit orașul. Era un ornament Ralu. Emil n-a putut s-o uite deși nu fusese în grațiile sale decât puțin timp, acestă femeie risipitoare îl pasionase, îi umpluse cu prezența ei viața reală și imaginația. Gata, s-a stins din lumea noastră, a murit, ce mai contează când și unde, cine sau ce a exclus-o din scenariu?

O vreme s-a liniștit sentimental. Făcea plimbări seara cu Dorina, se țineau de mână și mergeau pe stradă. Într-o astfel de seară orașul a fost invadat de cărăbuși. Sute de coleoptere zbârnâiau împrejur și se loveau de micile drapele triunghiulare prinse de sârme care traversau strada cu ocazia unei sărbători de primăvară – care se prelungise până-n vară. „Ha-ha-ha!”, râdea Dorina. Era memorabil. Așa cum se întâmplase altă seară, la bâlciul construit într-o zonă virană a orașului. Se întorcea cu Dorina de la prietenii ei, o familie plictisitoare formată dintr-un doctor și o profesoară a căror temă de discuții era viața lor profesională. „Să știi că nu sunt mereu așa, au simțul măsurii și sunt haioși, dar ai văzut, plângea copilul...” Ah, și teroarea aia de copil! Era cald afară, Emil își recita destul de stângaci și neinteresant compozițiile poetice astfel că Dorina era mult mai distrată de omul care dormita în roata mare a bâlciului. Când s-a oprit roata, omul a rostit o cântare greu de înțeles și s-a împotrivit când a fost poftit să coboare: Păi ce, s-a oprit ? De ce s-a oprit așa de repede ? Ete-ai dracu’ hoți ! Uo ! Hoților ! Oamenii l-au luat pe sus și l-au împins, bineînțeles că individul s-a dezechilibrat și s-a întins la orizontală într-un nor de praf ! „Ha-ha !”, ce caraghios îi păru Dorinei omulețul cu ochelari, nu și lui Emil care-l recunoscuse pe Floredoru și s-a făcut mic să nu fie văzut de acesta.

Dar Floreadoru... ehei, Floreadoru trăia o dramă.

–        Eu am făcut o școală de arhitectură însă n-am terminat-o. Adică... am făcut! am urmat... De fapt am diploma, numai că... phii! Ce...? Am avut o aventură cu o fată. A rămas gravidă, eu, monstrul, n-am vrut copilul, ea a plecat din oraș... Asta a fost. M-a exmatriculat ăla pentru absențe, directorul și-apoi m-a arestat miliţia pentru că l-am ultragiat c-o palmă da’ a intrat bătrânu’ pe fir. Pe scurt m-a scos și mi-a obținut chiar diploma, nu știu vrăjitoria, nu mi-a zis niciodată. Bătrânul mi-a găsit de lucru la Primărie, aici în deal, să lucrez la proiectul de modernizare a centrului. Că eram diplomat. Da’ întâmplător chiar mi-a plăcut. Era propunerea să se facă o piață culturală și  m-am gândit la un fel de muzeu, cu magazine, galerii, coridoare printre exponate...

–        Ce exponate, cine vizitează ceva aici în Tomişeni?

–        Eram naiv. Știi ce era în mijlocul orașului? Un parc de tei. Nu i-aș fi tăiat pentru nimic în lume. I-a tăiat Ailoaie să asfalteze tot. Am plecat de-acolo, nu-l suportam pe Ailoaie, un bou       într-un costum! Am lucrat o vreme la sondă, am înotat prin noroaie până l-am cunoscut pe nea Armaşu, îl știi? ăla, da, inspectorul. Nu mi-e rudă, el zice că mi-e rudă însă e închipuirea lui, l-am întâlnit întâmplător la „Perla”, da’ acum, după cum bine cunoști, lucrez în subteran la jonctori. Într-o zi, o lună în urmă, poate mai mult, îmi zice unu’, Berilă, „bă, se uită după tine o femeie!”. M-am uitat și eu... Era Bombonica! Mă-nţelegi! Ea. Să mă ia cu leșin! Da frate, m-am emoționat. Au trecut șase ani de-atunci când eram împreună da’ arată identic. Poate chiar mai bine. Am vrut să recuperăm tot timpul cât nu ne-am văzut... Da. Știi, mi-e milă de ea! A păstrat sarcina și s-a măritat cu unul vârstnic pe când era gravidă. Ăla i-a reproșat mereu că nu-i copilul lui și... Asta e. Am văzut fetița. Seamănă cu mine. Mi-a sărit copilul în brațe... a învățat-o să-mi zică: tată... Nu știu ce să fac, nu știu ce să fac! E copilul meu, înțelegi? E copilul meu, seamănă cu mine, are sprâncenele unite, uite, ca ale mele... Bombonica vrea să se despartă de omul ăla... I-am zis lui tata că vreau să mă însor cu ea. Vreau să-mi repar greșeala și să-mi cresc copilul. Înțelegi? Ne-am certat... în fine, a ieșit ceva urât…  

De fapt e băiat bun Floreadoru, un pic nebun, totuși, în esență, așa... nu? pare bun. De-aici conflictul intern și apetitul pentru alcoolul tip cognac. Și amețeala asta are partea sa pozitivă. La alcool gradele sunt numai cu plus. Și-a continuat rotația Floreadorul până a descoperit că poate veni ocazional cu Bombonica în camera 47, unde locuia, și mai potoli astfel ceva din pasiunea care-i clocotea sângele. Dar acest lucru  s-a petrecut abia după plecarea lui John. Urmează povestea lui John Marchida.

A fost odată, se spune, un făt-fițos care-și petrecea nopțile în centrala telefonică să se atot-desăvârşească în taina centralelor cu comutație automată. Deci cum sta el în așteptarea convorbirilor de noapte, să vadă pe unde intră și pe unde iese un semnal telefonic, surprinse convorbirea dintre două domnițe noctambule care-și povesteau viața cotidiană, imposibil de condensat într-o oră, și se introduse neautorizat în vorbă. În acel moment și-a cunoscut soarta Ion Marchida zis John. Dar nu a intuit, a crezut că va pleca într-o nouă aventură, călare pe calul său bălan și s-a întâlnit a doua zi cu Marcela, o ființă fragilă, foarte mioapă, cât se poate de acaparatoare de altfel. „Prietene John, te-a înhățat!” „Care... pe mine?” S-au hotărât doar într-o clipă. Nu se pot avea decât printr-o uniune oficială. Și brusc, fără anunț sau preambul, în stil caracteristic adică surprinzător, John și-a găsit o slujbă aproape de casa părinților și a transferat-o pe prințesa cu ochelari într-un orășel din sudul țării, undeva aproape de Argeș. A plecat din Tomişeni și nici măcar n-a dat de băut! Un scârțar! Le-a povestit cum a decurs ziua cununiei civile, că pe cea religioasă avea s-o petreacă altcândva. S-au pregătit cu alai să meargă la primăria comunală și        s-au dus pe jos, prin praf, dar primăria era pustie și ușa încuiată. Bineînțeles că au fost programați, John însuși aranjase treburile astea! Unde era totuși primarul, un gospodar cu greutate cam de o sută de chile? John a fugit cum a putut, îmbrăcat la costum, cravata îl jena, a scos-o, a fugit spre casa primarului... „Nu este acasă, a fost chemat de urgență...” „Unde?” „Nu știu.” Hâm! Ce să facă? „Păi mergeți la viceprimar.” L-a căutat pe vice. Omul se afla pe câmp, cu sapa... „Vă rog în genunchi...” L-a convins pe nea Gică să-și întrerupă munca, să-i cunune. Când a venit cu omul,    i-a regăsit doar pe Marcela și tatăl lui, ceilalți plecaseră, și aceștia se veștejiseră așteptând, în fine au intrat, iar vicele a adus catastiful să semneze. Atunci abia pe Marcela a luat-o leșinul. „Ce-are dom’le?” John l-a abordat cu diplomație: Știți, este un protocol, mirii sunt întrebați dacă vor să se căsătorească... Nu era evident, că de-aia veniseră? Dacă ar fi știut că-i ocupă astfel timpul... Omul și-a pus cocarda tricoloră peste salopetă, s-a pieptănat și le-a adresat întrebarea tradițională: Cetățene Marchida Ion, o iei de soție pe cetățeana Marcela? Și, pentru ca totul să se încheie optimist, la întoarcere i-a prins o ploaie torențială care i-a făcut ciuciulete! A fost o zi de pomină, și un sfârșit totodată: sfârșitul burlăciei lui John Marchida. De ce se căsătoresc oamenii, cum de au inventat instituția asta debilă? Ați mai văzut așa ceva în regnul animal? De fapt căsătoria este o asigurare pentru divorț. Matriarhatul a inventat-o.

Experiența asta existențială pe care o numim eronat viață este un spectacol în care am fost distribuiți, direct în rolul principal, fără să cunoaștem scenariul astfel că suntem luați prin surprindere adeseori. Adunări, despărțiri, împărțiri, regăsiri, împrejur se mișcă lumea, iar noi... în cazul în speță Emil Cristea, s-a rătăcit buimac în ea.

Într-o dimineață de vară, liniorii de la telefoane ajutau câteva sârme să traverseze strada, iar Cristea, șeful lor, de formă, i-a întrebat ce execută, deoarece discutaseră un program și abia atunci a descoperit că oamenii de care el răspundea ascultau ordinele altuia. „Ce, dom’le, am primit dispoziție...” așa se cheamă deviația de la program... Până la urmă era o treabă secretă, o situație confuză cu un telefon ascultat de organe, nu era implicat, de ceva timp se întâmplau lucruri care-l transcedeau... Emil Cristea avea o problemă mult mai mare în ziua aceea frumoasă, caldă, minunată,...: Dorina.

Nu a simțit tensiunea ascendentă acumulată la școală. Știa că este nemulțumită, că era în conflict cu directoarea, că nu reușea să-i domine pe copii, dar nu i s-a plâns că acest lucru îi distruge sănătatea. A spus părinților ei care s-au hotărât degrabă să o salveze și să o mute cu totul în Brașov. Renunțarea la stagiatură aducea de la sine renunțarea la profesorat și pierderea diplomei. Pe Emil această situație l-a necăjit prea tare. Tatăl fetei se interesase din timp și îi găsise o slujbă liniștită ca desenator tehnic la un institut din oraș pentru că iată, odorul avea nevoie de protecție și nimeni nu i-o acordase în orășelul acela prăpădit. „Dar am un prieten dragă, un băiat așa de... și... e ok, am să vi-l prezint deîndată ce veniți să plec de-aici!” Prietenele Dorinei plecaseră deja din Tomişeni, pentru ce ar fi rămas? Emil? Doar îi spusese că vrea să plece și el! Emil... L-a așteptat pe Emil, părinții au avut răbdare să-l vadă până aproape de prânzul zilei, mama ei, doamna cu negul canceros crescut pe nas, tatăl, un personaj hotărât, toată familia, pentru că Dorina era unicul lor copil, a așteptat zadarnic să apară el. N-a vrut să-i întâlnească. Ideea că Dorina va fi un... desenator tehnic, îi păruse oribilă. A căutat motive pentru această eschivă, știa că va trebui să explice la telefon și a mințit. Dorina l-a iertat, ce femeie înțelegătoare și generoasă, oh, n-o merita! A moștenit de la ea câteva discuri de muzică clasică și câteva amintiri între care zâmbetul și expresia „Hai, măi!” pe care o rostea când ceva îi părea neverosimil... Atât. Părinții, uneori parcă trăiesc prea mult, nu? au răpit-o pe Dorina, au dus-o într-un oraș mare, cu filarmonică, unde ar fi cântat într-o formație camerală, era pasiunea ei muzica, „știi?” Nu știa, nu-l mai interesa, Dorina s-a estompat. L-a căutat adeseori, a și venit într-o zi în Tomişeni dar nimic nu mai era ca altădată. Emil și-a restrâns universul feminin la Clementina. Deodată, disperat, s-a legat de femeia aceea măritată, era singurul fir de care mai ținea agățat și orașul Tomişeni.

Câteva luni tinerii colegi de serviciu au reușit să formeze două echipe și să organizeze periodic meciuri de football, după programul de lucru, pe asfaltul din curtea școlii, sau pe terenul liceului, dacă nu era ocupat de alții. Dețineau un exces energetic pe care trebuiau să-l consume. Încet-încet au transformat această mișcare ocazională într-un obicei și-apoi într-un viciu. Venise vara și încheiau partida cu o bere la grădina restaurantului „Perla”. Era o atmosferă exuberantă, o veselie pe care n-o mai cunoscuseră în acest grup. Însă perioada minunată s-a deteriorat din clipa în care beligeranții s-au împrăștiat. Primul plecat a fost John, apoi a renunțat Venuţ, iar G.G. mai marele secției de rețele telefonice nu i-a onorat prea mult timp cu fentele sale și le-a mărturisit că nu-l mai duce fizicul. Apoi... Da, orice mișcă se duce către un final în lumea asta! Apoi au renunțat cu totul.

Apartamentul în care locuia Clementina era chiar în blocul de patru etaje aflat în vecinătatea terenului de sport al liceului.

–        M-ai văzut pe teren?

–        E-e, am văzut ceva! a râs blonda. Cred că te-am văzut...

Era puțin dezamăgit, se zbuciumase din greu pentru a fi cel mai bun, câștigase meciul cu echipa lui, fusese un moment de glorie, însă iubita nu avea înțelegere pentru „sportul rege”.

–        Ce corp frumos ai! îl măgulise.

Îi injecta droguri verbale femeia și el plutea cu simțurile anihilate într-o împărăție pufoasă:

–        Așa cum te iubesc pe tine nu am iubit și nu voi mai iubi alt om pe lume... Te iubesc..., te ador..., îi șoptea și nu-i pretindea vreo inițiativă. Îi ajungea, pe-atunci, să-l audă ca pe un ecou: Și eu te iubesc...

Prefăcutul!

În timpul verii a vizitat-o din două în două zile, exceptând sfârșitul săptămânii. Nu avea nici o compasiune pentru soțul ei. Accepta motivul, era un bețiv cu epoleți care o neglijează. Chiulea o oră-două în timpul serviciului pentru a-și satisface orgoliul de mascul. Dar a înțeles destul de repede, a fost adus cu picioarele pe teren ferm, nu prima satisfacția sa ci a Clementinei. Într-o zi  i-a cerut să nu mai vină dacă este grăbit, parcă i-ar fi dat de înțeles că ar dori să o mai rărească. E drept că timpul se grăbea, că vara deja dădea semne de plictiseală și în viața lui intraseră persoane care îl destabilizau. Totuși nu i-a spus niciodată care sunt probleme sale.

Viața lui s-a modificat progresiv, a intrat într-o pasă neagră și s-a precipitat, a ajuns chiar la visul fantastic de a-și face un viitor alături de Clementina. Și Clementina a gândit o vreme această năstrușnicie. El va primi o locuință de serviciu, ea își va cumpăra un autoturism, să fie chit,              și-apoi… 

La sfârșitul verii fetița, copilul Clementinei, a fost desfigurată într-un accident nefericit pe un teren de joacă. În acel moment Emil Cristea a ieșit din scenă, tatăl natural și-a reintrat în rol, mai rău, Clementina a interpretat acest accident ca pe o pedeapsă divină. Nu s-au mai văzut o lună, poate mai mult, doar au vorbit prin telefon. Intuiția îi anunța un sfârșit în viață, i se instaurase în cap, iar acest sfârșit se lățea negru să-i acopere toată realitatea. Nu mai avea răbdare, el, omul optimist și vesel ajunsese respingător, nesigur, ascuns. Nu mai era Emil, omul care îi echilibra pe toți. A încercat implicându-l pe G.G. să obțină apartamentul acela, dar a primit o promisiune pentru celălalt trimestru. I s-a părut mult prea îndepărtat…

Pe Clementina a reîntâlnit-o chiar la ea acasă, au încercat să reia legătura însă ceva schimbase pasiunea lor, atracția dintre ei slăbise. Ultima lor noapte petrecută împreună a fost un vis urât care le-a modificat planurile și perspectivele. Într-o dimineață din decembrie, când nu se hotărâse să iasă din birou din cauza vremii cețoase Emil a primit un telefon de la Clementina care l-a întrebat dacă îl cunoaște pe un tip, inginer al unui trust de construcții. A ! Îl știa, îl întâlnise, chiar vorbiseră. Un tip cu chică, de înălțimea sa… Deci ?

–        Știi unde sunt acum? îi formulase o întrebare stupidă.

–        De unde să știu?

–        Chiar la el acasă. Uite, stau într-un fotoliu, beau o cafea, fumez o țigară și mă uit pe fereastră în stradă!

De ce voia să-i transmită informația asta? A tăcut și a închis telefonul. Ea nu a revenit să-i dea explicații, de fapt ce să-i fi explicat?

S-a plimbat seara prin oraș, singur. S-a plimbat, a revăzut locuri... De ce a vrut Clementina să încheie astfel relația lor? O simplă discuție ar fi rezolvat simplu despărțirea. Doar dacă, nu cumva, acel individ era vinovat. A urmărit-o, a simțit că este vulnerabilă, a sedus-o... I-a răpit-o.

Iluzie, deziluzie, adică nimic și inversul nimicului... Nu rămâne decât o basculare spre lumi mai ofertante. Ce să regreți? De ce să regreți? Dincolo de orizont sunt mereu alți oameni. Mulți dintre ei vor să schimbe tot și să ia viața de la început. Emil alunecă subit spre gloata aceea de oameni. Și-apoi s-a pierdut înăuntru.